Articole

" A story that will make you believe in God.." – aşa este descrisă povestea lui Piscine Molitor Patel,  personajul principal din cartea şi filmul  Life of Pi. Afirmaţia este cât se poate de valabilă în privinţa cărţii, captivantă prin stilul în care abordează problema spiritualităţii, introspecţie şi atenţie la detaliu. În privinţa filmului însă, este relativă. Producţia regizată de Ang Lee, deşi desăvârşită ca imagine, face anumite compromisuri pentru a-şi asigura succesul în box-office.

Ang Lee (Sense and Sensibility,1995; Crouching Tiger, Hidden Dragon, 2000; Brokeback Mountain, 2005), renumit pentru capacitatea de a-şi transforma radical abordarea regizorală în funcţie de subiectul filmului, reuşeşte să surprindă caracterul de parabolă al poveştii care i-a adus scriitorului Yann Martel premiul Man Booker în 2002, reducând însă semnificativ partea de transformare interioară a personajului, tratată ceva mai superficial. În multe momente cheie, filmul este construit astfel încât să stârnească mai degrabă fascinaţie decât empatie, opţiune firească totuşi dacă ne gândim că avem de-a face cu o producţie hollywoodiană.

Prin cadre cu o cromatică vie şi o scenografie fantezistă, filmul capătă aura unui basm vizual, fiind astfel garantat succesul său comercial. Pelicula atenuează cu mult intensitatea scrierii, care pune accentul pe trăirile lui Pi Patel (interpretat de 4 actori diferiţi, Gautam Belur, Ayush Tandon, Suraj Sharma şi Irrfan Khan), cel care petrece aproape un an pe o barcă în largul oceanului, având drept companion (sau alter-ego) un feroce tigru bengalez.

Experienţa lui Pi este intrigantă şi emoţionantă, de la decizia sa de a adopta cu egală devoţiune trei religii (hinduismul, creştinismul şi islamismul) până la stoicismul cu care face faţă agoniei provocate de lipsurile şi suferinţa resimţite în larg, după naufragiul vasului Tsimtsum în urma căruia îşi pierde familia. Spectaculosul poveştii îl reprezintă, bineînţeles, cele 227 de zile petrecute pe barca de salvare ce se vede nevoit să o împartă după naufragiu cu Richard Parker. Numele caraghios al tigrului se datorează unei greşeali a vânătorului care îl capturează şi notează propriul nume în locul unde ar fi trebuit să îl treacă pe cel al animalului. Şi numele lui Pi, Piscine Molitor, are o origine neobişnuită: acesta este numit după piscina pariziană favorită a unchiului său, ajungând ţinta ironiilor colegilor de şcoală care nu se pot abţine de la a-i pronuţa numele ca verbul american pissing. 

Dincolo de caracterul darwinian de luptă între specii pentru teritoriu şi supremaţie, relaţia care se dezvoltă între Pi şi Richard Parker este fascinantă din toate punctele de vedere. Împărţindu-şi spaţiul vital cu unul dintre cei mai de temut prădători, Pi va trebui să înveţe să îl supună şi, odată cu el, să îşi supună temerile şi îndoielile inerente propriei naturi, demonstrând superioritatea omului în faţa animalului, a spiritului în faţa instinctualului. Printr-un Richard Parker realizat exclusiv pe calculator, ale cărui expresii şi manifestări îl fac neobişnuit de expresiv, aproape uman, şi un Pi interpretat impecabil de Suraj Sharma (probabil un nou Dev Patel), pelicula nu dezamăgeşte: simţi, admiri şi eşti impresionat de evoluţia personajului care este pe cât de fragil prin condiţia sa, pe atât de puternic prin spirit şi voinţă.

Datorită directorului chilian de fotografie Claudio Miranda (The Curious Case of Benjamin Button, 2008; Tron: Legacy, 2010), imaginea seduce pur şi simplu. Supraprocesat, aducând filmul la pragul dintre animaţie şi fantasy, vizualul susţine caracterul ireal, magic al poveştii cu final misterios. Nuanţele aproape fondante ale decorurilor indiene de la începutul filmului, care te introduce în lumea paradisiacă a grădinii zoologice din Pondicherry, se continuă prin luminozitatea copleşitoare a scenelor din largul oceanului. Imaginile atent lucrate, gândite special pentru a crea un 3D captivant, reflectă puterea fabuloasă a naturii, căreia naufragiatul Pi va fi nevoit să i se supună. Iar dezlănţuirile acesteia, de la furtunile din larg până la ferocitatea animalelor din barca ce aminteşte de arca lui Noe, devin, în viziunea regizorului, expresia clară a divinului – nu poţi rămâne rece la scena în care Pi, în mijlocul unor valuri năprasnice provocate de o furtună care îi zguduie ambarcaţiunea rudimentară ca pe un dop de plută, îşi strigă înfrângerea şi lasă totul în mâinile divinităţii.

Filmul este unul dintre cei mai importanţi candidaţi la Oscar, fiind nominalizat la 11 categorii, printre care se numără şi cea mai bună regie de film (Ang Lee), cea mai bună imagine (Claudio Miranda) şi cel mai bun scenariu adaptat (David Magee). Dar chiar făcând abstracţie de confirmarea oficială pe care o va primi din partea Academiei, producţia este, dincolo de orice dubiu, un succes, îmbinând un fond vizual spectaculos cu o poveste fascinantă.

Când să răsufli uşurat că s-a terminat un ciclu de amoruri ştiinţifico-fantastico-siropoase (evident, Twilight), Hollywood-ul se încăpăţânează să livreze încă unul doar pentru că poate (să adune bani în box-office).

Reţeta e simplă: iei o carte din categoria young adult fiction, ultimul răcnet în materie de beletristică în State, îi adaptezi scenariul cum poţi şi angajezi câţiva actori dacă nu buni, măcar telegenici. Beautiful Creatures (Cronicile Casterilor) are totuşi grijă ca, pe lângă nişte protagonişti atrăgători şi "proaspeţi" în domeniu, să includă şi câteva nume irezistibile publicului, precum Jeremy Irons şi Emma Thompson. Măcar în privinţa distribuţiei, filmul nu dezamăgeşte, iar de cei doi actori principali, Alice Englert (fiica regizoarei Jane Campion, autoarea faimosului film The Piano) şi Alden Ehrenreich vom mai auzi în mod cert.

Surprinde şi este de admirat firescul interpretării protagoniştilor, mai ales atunci când rolurile de adolescenţi americani care trăiesc o primă dragoste – chinuită – nu predispun de obicei la naturaleţe sau la revelarea geniului actoricesc, ci mai degrabă la priviri neconvingător-măcinate şi replici forţate. Spre deosebire de corespondenţii lor din alte producţii de profil, cei doi actori se achită cu succes de partiturile ce le revin, în ciuda faptului că acestea se prezintă după cum urmează:  ea, Lena, o vrăjitoare (sau caster, ca să fim în ton cu filmul) care şi-ar dori să fie de partea binelui, dar pe care trecutul şi pedigree-ul par să o plaseze de latura cealaltă a baricadei; el, Ethan, prototipul liceeanului după care suspină colegele, cititor de Vonnegut Jr., care visează la o viaţă în afara orăşelului natal, locul unde nici măcar numele filmelor americane nu sunt scrise corect pe firmamentul cinematografului, iar oamenii încă organizează cercuri de rugăciune atunci când se simt depăşiţi de fenomenele naturale.

Evident, între cei doi liceeni – care vorbesc cu un năucitor accent sudist – se naşte o iubire (previzibil) imposibilă. Pentru că Lena este un fel de bombă cu ceas: ziua în care va împlini 16 ani este momentul în care se va decide dacă trece de partea binelui sau a răului, independent de voinţa ei. Situaţia se complică graţie unei strămoaşe care a comis şi ea imprudenţa de a se îndrăgosti de cine nu trebuia, atrăgând un blestem care îi diminuează considerabil şansele Lenei de a se specializa în magie albă (oare unde am mai auzit povestea asta?).

Pilonii de rezistenţă ai filmului sunt Mason şi Sarafine, respectiv Irons şi Thompson, cei care ridică semnificativ ştacheta producţiei. Cea din urmă este, aşa cum era de aşteptat, spectaculoasă în locul mamei Lenei, epitomul vrăjitoarelor rele, cu isteriile şi râsetele malefice de rigoare, pendulând graţios între cele două personalităţi pe care le impune rolul. Iar Irons, interpretându-l pe unchiul Lenei, este şarmant şi teatral, de la apariţie şi ţinută până la micile manierisme de burgez sudist pe care şi le-a însuşit cu brio.

Scenariul este presărat cu un umor la care nu te-ai fi aşteptat, fiind reconfortantă ironia dialogurilor unor personaje care reuşesc performanţa (mai rar întâlnită în cazul producţiilor de gen) de a nu cădea în pueril şi/sau melodramatic. Dar povestea e adaptată într-un stil dezlânat, nu este lipsită de nonsensuri (pe care e de bănuit că le conţine şi cartea) şi este departe de a fi originală în vreun fel. Eşti pus faţă în faţă cu toate clişeele ce ţin de sudul Americii de Nord: comunitatea aproape medievală în gândire, fanatismul religios, spaima de tot ceea ce nu poate fi controlat, femeia afro-americană care întruchipează tocmai lucrurile care inspiră teamă etc. Până şi grafica lasă de dorit în momentele cheie ale filmului: nu reuşesc să impresioneze în niciun fel spiritele malefice ale vrăjitoarelor în variantele lor concepute pe calculator- efectul lor e caraghios spre ridicol, tocmai în momentele când tensiunea ar trebui să fie la cote maxime.

Oricum ar fi, trebuie să ne obişnuim cu ideea că filmul va avea o continuare. Şi să ne consolăm cu gândul că am văzut şi mai rău de atât în ceea ce priveşte adaptări de young adult fiction.Iar dacă avem noroc, vom avea din nou parte de interpretări în genul celor lui Irons şi Thompson și în sequel.