Articole

Numele regizorului și scenaristului sud-coreean Kim Ki-duk a stârnit prin modul foarte personal, uneori șocant, de a trata subiectele alese un cult printre cinefilii occidentali, chiar începând cu anul 2000, când și-a lansat cel de-al treilea lungmetraj  (Seom/ The Isle)și a început lanțul de producții care i-a definitivat stilul.

Relațiile abuzive ori obsesiile romantice/sexuale, infidelitatea, atașamentul, prostituția  – plasate în contextele unor medii izolate sau raportate la efectele trecerii timpului sunt câteva din temele preferate de Ki-duk Kim. Axat pe raporturi interumane atipice,  reușește să prezinte cu o naturalețe poetică poveștile dulci-amare ale personajelor sale, care primesc o caracteristică recurentă: predilecția pentru tăcere.

Majoritatea filmelor sale se aseamănă între ele, dar nu vei simți că privești același lucru; e vorba de un ton și o atmosferă șlefuite în timp, dar și prezența a (cel puțin) unui element la care din inerție nu știi cum să reacționezi. Mai jos, îți recomandăm cinci dintre filmele semnate Ki-duk Kim.

Bin-jip/ 3-Iron (2004)

Protagonistul 3-Iron, Tae-suk, nu e om al străzii, deși nu are casă, și nu e nici hoț de locuințe, dar ar putea să se îmbogățească datorită ocaziilor frecvente în care pătrunde prin efracție în casele altor oameni. O persoană curioasă și blândă, tânărul privește adăpostirea într-o casă străină ca pe o mică vacanță, în care încearcă să îi cunoască pe locatarii absenți din lucrurile cu care și-au populat casa. În semn de mulțumire pentru găzduirea temporară, întotdeauna face mici gesturi: repară obiecte găsite stricate sau spală hainele celor plecați.

Lucrurile deviază de la "firesc" când Tae-suk se trezește privit în tăcere de o femeie, în a cărei locuință intrase crezând că nu e nimeni acasă. Femeia, Sun-Hwa, are fața umflată și lovită, contrastând cu fotografiile frumoase de pe pereți în care pozase ca model.

Doborâtă de abuzul fizic și emoțional al unui soț instabil, Sun-hwa îl privește pe intrus cu o rugăminte nerostită. Iar el, după ce asistă la întoarcerea nefericită a soțului, nu poate rămâne indiferent.

Samaria/ Samaritan Girl (2004)

Samaritan Girl – cu care Ki-duk Kim a câștigat Leul de Argint la Veneția – înfățișează prostituția încadrată de două dimensiuni cu care rareori e asociată: una spirituală și alta guvernată de un simț al datoriei, cărora le corespund cele două protagoniste ale filmului. 

Două adolescente, prietene foarte apropiate (relație uneori ambiguă), vor să plece într-o călătorie în Europa și, pentru a strânge bani, decid ca una din ele să se prostitueze, cealaltă ocupându-se de "racolarea" online a clienților. Prima e o fată fără inhibiții, afișând concomitent o inocență dezarmantă. Personajului i se face o paralelă cu prostituata indiană Vasumitra (titlul primului capitol al filmului), a cărei perspectivă spirituală asupra sexualității pare să o însuflețească și pe tânără.

Ea ajunge să se sinucidă în urma unui incident, iar cealaltă fată se simte responsabilă pentru moartea ei. Samaria, a doua parte din cele trei ale filmului, o are pe aceasta ca protagonistă într-o încercare de a reface echilibrul pierdut al inocenței, căutând vechii clienți, culcându-se cu ei – lucru deloc ușor pentru ea, având o personalitate opusă celeilalte – și dându-le înapoi banii.

Nabbeun namja / Bad Guy (2001)

Dacă treci de primul minut din Bad Guy (marcat de o melodie nu prea atrăgătoare), vei fi prins imediat de întâmplări. Un bărbat amenințător se așează pe aceeași bancă cu o studentă, atras de prospețimea și frumusețea fetei. Intențiile sunt departe de a fi negative, numai stă și o privește. Lovit însă de aroganța ei, o sărută cu forța în plină stradă. Intervin jandarmii care observă scena, iar atitudinea fetei escaladează.

Răzbunarea bărbatului nu întârzie și pare de o cruzime inimaginabilă. Fata îndrăznește să ia un portofel găsit într-o librărie, neștiind că fusese plantat. Proprietarul o prinde, cerându-i o sumă mult mai mare decât cea din portofel; în final, are de ales între arest și prostituție pentru a-și achita datoria, optând pentru a doua variantă. În acest timp, bărbatul – afiliat bordelului unde ajunge fata – o privește, știind ce se va întâmpla. Și va continua să o privească din spatele unei oglinzi în camera "de lucru" fără știința ei, pe tot parcursul (re)educării.

Nu rămâne însă indiferent, cum pe parcursul întâmplărilor și fata se va schimba. Situațiile dure prin care trec cei doi îi apropie și se naște o relație de dragoste conflictuală.

Hwal/ The Bow (2005)

The Bowe o poveste excelent construită cinematografic, fără prea mult dialog, care tratează o relație în genere nenaturală: între un bătrân în jurul vârstei de 60 de ani și o fată de 16 ani.  

Soom/ Breath (2007)

Viața izolată și singuratică a lui Yeon, o femeie căreia pare să îi lipsească o conexiune reală cu copilul și soțul ei, ajunge într-un punct critic atunci când află de legătura acestuia cu o altă femeie. După o noapte petrecută fără direcție pe străzi, decide să viziteze un deținut condamnat la moarte, despre care află dintr-un ziar că a încercat în repetate rânduri să se sinucidă.

Aici începe cu adevărat esența filmului, nominalizat la Palme d'Or în 2007; între cei doi necunoscuți se formează o legătură profundă, poate tocmai datorită caracterului său efemer. Cu fiecare vizită la închisoare, patru până la final, Yeon recreează atmosfera fiecărui anotimp în mica cămăruța de vizită a închisorii, iar Breath ia forma unei poezii a cărei protagonistă este Yeon, prin cântecele și povestirile împărtășite, care par să o elibereze pe ea în aceeași măsură în care îl eliberează și pe deținut.

Breath îmbină momente de umor cu accente de voyeurism  – un gardian misterios urmărește tot ce se întâmplă cu ajutorul camerelor de supraveghere, amintind chiar de (un) regizor. 

Ki-Duk Kim s-a remarcat și cu Pieta– ultimul lui film și câștigătorul Leului de Aur la Veneția în 2012, Seom/The Isle, Spring Summer Fall Winter.. and Spring sau Shi-gan/ Time, cel din urma un film cu o premisă interesantă – chirurgia estetică ca metodă de a prelungi cursul unei relații afectată de rutină.

Există filme care pur şi simplu îşi propun prea mult, problemă cu atât mai supărătoare atunci când producţia în cauză este o comedie made in Hollywood.

Cam aşa se prezintă şi Identity Theft, film care câştigă puncte prin cei doi actori principali, Jason Bateman şi Melissa McCarthy. Bateman evoluează într-un rol cuminţel, de contabil, care i se potriveşte parcă prea bine. Contrapunctul este oferit de personajul interpretat de McCarthy, o sociopată simpatică, ale cărei apariţii în slow-motion sunt acompaniate hilar numai de melodii care să-i accentueze aura de bad girl. Povestea este simplă, reluând în registru comic arhiabordata temă a furtului de identitate. Rebela Sandy/Diana/Tina/Dawn etc. (McCarthy) trăieşte pe socoteala altora, victimele abilităţilor sale impresionante de a frauda.

Unul dintre păgubiţi este Sandy Patterson (Bateman), familist, integru, dar naiv şi, pe cale de consecinţă, ghinionist. Printr-un banal apel telefonic, acesta îi oferă cu bună credinţă toate datele personale celei care îi va topi efectiv şi ultimul şfanţ din cont. Când descoperă uimit că are programare la un salon de înfrumuseţare din Florida, fiind pe deasupra acuzat de anumite delicte comise în state americane unde nu a păşit vreodată, Sandy îşi dă seama ce s-a întâmplat.  Iar poliţia nu îl poate ajuta decât dacă reuşeşte să o captureze chiar el pe hoaţa de identitate. Urmează o întreagă aventură pentru prinderea minionei, dar imprevizibilei infractoare, din care nu lipsesc urmăririle, rostogolirile periculoase pe capota maşinilor, împuşcăturile şi altele asemenea, aventuri din care Sandy va învăţa că pentru a supravieţui în societate, uneori e musai să-i încalci regulile.

Cum nu se cade să faci o comedie hollywoodiană omiţând aspecte ca beţia, voma sau scenele de freaky sex, mărcile distinctive ale umorului american mainstream, Identity Theft le strecoară ici-colo pentru se asigura că este cât mai comercial cu putinţă. Şi totuşi, glumele şi scenariul sunt reuşite, se simte că celor doi li s-a dat frâu liber -cu folos- la improvizaţie. Iar Melissa McCarthy este un talent al comediei, iar în versatilitatea şi energia ei interpretativă stă cea mai mare parte din umorul filmului.

Ne-am fi putut lipsi cu uşurinţă de povestea tristă care să justifice devierile comportamentale ce dau savoare personajului. Aceasta este problema principală a peliculei, faptul că încearcă prea din greu să ofere de toate pentru toţi, şi întreg arsenalul de scene tipice filmelor de acţiune, şi un comic răsucit pe toate părţile cât să împace toate gusturile, şi melodramă care să emoţioneze (deşi McCarthy face faţă cu brio provocării de a trece de la năzbâtii la lacrimi); întregul cocktail devine obositor, forţat şi povestea, încâlcită.

Deşi comedia îşi atinge scopul, este departe de a fi printre cele mai reuşite din cetatea filmului, pierzându-se printre multe altele asemeni ei.