Articole

Pentru profesorii mei de limba română din școala generală și liceu, critica literară era o întreprindere la care oricine se putea înhăma, atâta timp cât se înarma cu arsenalul potrivit. „Știi să deosebești rima încrucișată de rima împerecheată? Felicitări, de azi înainte, te poți considera egalul lui G. Călinescu!” Cam așa se punea problema, iar una din multele obsesii ale formatorilor de noi și noi generații de exegeți era atotputernicul laitmotiv.

Ei bine, nu cred că există cinci minute legate în cel mai recent film al cineastului american Harmony Korine (Spring Breakers / Vacanță de primăvară, 2013) în care vreunul din personaje să nu tragă în joacă, înspre ceilalți sau în aer, cu pistolul imaginar format din degetul mare și degetul arătător, sau fără ca sunetul unei împușcături să puncteze sonor un racord. Inutil de precizat, peripețiile celor patru fete care erau trei, Candy și Brit, se încheie cu un carnagiu.

Al doilea lucru de care trebuia să ții cont și când strănutai, dacă voiai să treci clasa, era simbolistica numelor. Indiferent cât de oarecare păreau, nu se putea să nu însemne ele ceva, iar dacă știai ce, treaba era pe jumătate gata. Nici aici, Vacanța de primăvară nu dezamăgește: din cele patru fete cucuiete care dau o fugă la ocean să sărbătorească vacanța de primăvară, pe cea mai hamletiană dintre ele o cheamă Faith. Ca un făcut, împricinata crede în Dumnezeu; tot e bine, putea fi și mai rău – putea s-o cheme Delăsare, Plictis sau Indolență.

Deși oaia albă rătăcește și ea, participând alături de suratele ei la toate escapadele imaginabile, o face ducând dorul cântărilor de odinioară din sânul congregației, când purtarea ei era încă pe placul Domnului. Culmea, ceea ce o determină să se întoarcă acasă e confruntarea cu justiția umană: acolo unde păcătoasele sex, alcool și droguri dau greș, spectrul cazierului judiciar se dovedește a fi un sfetnic mai convingător. Cotty, Brit și Candy (simbolistica lovește din nou!) rămân, însă, pe baricade, urmând consecvent, la indicațiile lui Alien (James Franco), drumul către propria lor pierzanie. „Spring Breakers” e descrierea cu un lux de amănunte a acestei destrăbălări prelungite, o descriere pe cât de elocventă, pe atât de plină de învățăminte, astfel încât ar trebui să fie pe placul tuturor: și al elevilor din ultima bancă, și al profesorilor zeloși.

Filmul nu a avut prea mare succes la Veneția, dar asta nu e vina nimănui – imprudența a fost a celor care au decis să-l înscrie în competiția Bienalei. La MTV Movie Awards ar fi mers la sigur: montajul alert, care alternează cadre scurte redate la viteză normală cu cadre scurte în ralanti, și faptul că filmul pare o versiune extinsă a emisiunii The Grind îl recomandă din plin.

În programul MTV în cauză, nu se întâmpla mare lucru în afară de faptul că niște băieți și fete îmbrăcați sumar dansau în jurul unei piscine. În Spring Breakers, se mai întâmplă câte ceva (o spargere, o descindere a poliției și o răfuială între găști rivale), dar fără băieți și fete îmbrăcați sumar care dansează în jurul unei piscine, filmul n-ar mai fi existat. Petrecerea presupune foarte mult alcool (care se bea, dar se și toarnă demonstrativ peste trupurile goale sau aproape goale care dansează), droguri (care se fumează la bong sau se prizează de pe trupurile goale sau aproape goale care dansează), sex (inutil de precizat cine sunt participanții) și arme (mânuite de trupurile care tocmai au dansat sau se pregătesc să danseze).

Camera le urmărește pe toate cu o atenție neobișnuit de alertă, de aici marele paradox al filmului. Asemeni unui restanțier leneș care vrea să treacă examenul, să se și distreze toată vara, Vacanța de primăvară are profunzimea unui porno, dar pretenția de a trece drept pildă, meditație despre deșertăciunea vieții moderne sau eseu despre poezia pumnului care lovește în față. „Bikinis and big booties, that’s what life is about”, e de părere Alien, însă același lucru se poate spune și despre filmul lui Korine.

Cum arată geniul oare? Se vede în modul în care se mișcă sau pe fața artistului de geniu? Acesta era jocul pe care Salieri, compozitorul-rival al lui Mozart îl juca cu el însuși, în timp ce se plimba prin sala de bal din Viena, încercând să își dea seama care dintre invitați este Amadeus Mozart. Pănă la urmă, trebuie dacă ai scris primul concert la patru ani să ai un je-ne-sais-quoi al tău care să te dea în vileag.

Avea dreptate, Mozart era genul de om care să îți atragă atenția la prima vedere, însă nu așa cum și l-ar fi închipuit Salieri, probabil grav și conștient de sine. Dimpotrivă, regizorul ceh Milos Forman (One Flew Over a Cuckoo’s Nest, 1975) și Peter Shaffer, care a adaptat pentru film scenariul pornind de la piesa de pe Broadway, și-au imaginat un Mozart cu un râs isteric, o perucă blond-roz și o atitudine jucăuș-sfidătoare.

Tom Hulce, cel care îl interpretează pe Amadeus, reușește să lege atât de bine și convingător geniul de toate aceste elemente excentrice, încât spectatorul nu își pune semne de întrebare legate nici măcar de accentul său de yankeu, în contrast cu cel al celorlalte personaje.

Firul epic se derulează din perspectiva rivalului lui Mozart, retrospectiv. Filmul începe cu confesiunea unui Salieri nebun și bătrân care pare să fie consumat de regrete pentru că el ar fi fost cel care l-a omorât pe Mozart – cel pentru care simțise o rivalitate amestecată cu idolatrie toată viața. (Această luptă cu sine a lui Salieri mă face să mă gândesc la ceea ce a spus cândva Bing Crosby despre Frank Sinatra: „Frank are genul de voce care apare o dată în viață. Dar de ce a trebuit să apară în viața mea?”) Suntem apoi azvârliți într-o poveste care urmărește ultimii ani din viața lui Mozart, pe care i-a petrecut la Viena. 

În film, Amadeus este înfățișat drept un copil teribil în corpul unui adult și, deși muzica lui atinsese maturitatea, celelalte arii din viața sa poartă amprenta unei adolescențe oprite în loc. Pare un rock star al muzicii clasice, cu energia sa debordantă, imaginea tatălui său mort care se întoarce să îl bântuie și infidelitățile față de soția sa, Constantze, pe care o iubește foarte mult, de altfel.

Cel mai interesant personaj din film este însă Salieri (iar interpretarea lui F. Murray Abraham a fost răsplătită cu Oscar pentru Cel Mai Bun Actor): este destul de înzestrat pentru a recunoaște geniul lui Mozart, însă gelozia îl face să pună la cale un plan prin care să se descotorosească de rivalul său, nu fără a resimți remușcări sau a crede că Dumnezeu l-a părăsit. Una dintre scenele-cheie din film care surprinde relația dintre cei doi este cea în care, pe patul de moarte, Mozart, prea epuizat pentru a mai scrie el însuși, îi dicteaza lui Salieri recviem-ul Lacrimosa. Vedem aici un geniu care își dă ultima suflare pentru opera sa și un pretendent la gloria celui dintâi care scrie obedient, invidios și lacom.

Amadeus nu este nici pe departe o biografie exactă a compozitorului, iar filmul folosește mici picanterii consemnate istoric numai pentru ca povestea să-și ia zborul din realitate către tărâmurile închipuite ale lui Milos Forman. Muzica este poate personajul principal al filmului cel mai fidel realității, acea muzică a lui Mozart despre care, la început, se spunea că „are prea multe note”.