Îngropat în umbra trilogiei Matrix ce a dominat începutul anilor 2000, Equilibrium (2002) este un film ce merită văzut de oricine interesat de o viziune distopică a unei societăţi totalitare.
Dacă în The Matrix societatea era controlată de un sistem extern şi străin, capcana întinsă de Equilibrium este mult mai personală, oferind o lume în care oamenii sunt captivii propriei naturi.
Prozium, un medicament obligatoriu prin lege, le permite (sau îi obligă, după cum preferi) oamenilor din Libria să nu simtă nimic. Administrarea acestuia se face întotdeauna sub supravegherea cuiva, într-o societate în care toată lumea urmăreşte pe toată lumea, sub ochiul atent al guvernului ce are un interes clar în menţinerea societăţii într-un stadiu de semi-coma.
Pentru a-i ajuta să accepte inevitabilul mai uşor, propaganda este diseminată zilnic, expunând păcatele trecutului ca motiv pentru care umanitatea trebuie să îşi reprime şi să dispreţuiască sentimentele. Ura, gelozia, agresivitatea – toate impulsuri ce au dus la distrugerea aproape completă a lumii. Iubirea, fericirea şi generozitatea – un preţ mic de plătit pentru o victorie mare: pace şi absenţa completă a crimei.
Însă orice sistem totalitar are nevoie de un duşman cu care se poate lupta la infinit şi Libria îl găseşte în “Rezistenţă”, un grup de gherila ai cărui membrii refuză Prozium-ul, în favoarea emoţiilor şi a obiectelor ce sistemul le interzice să le deţină: cărţi, picturi, muzică. În lupta sa cu rebelii, sistemul dispune de talentele aproape supra-omeneşti ale Clericului John Preston (Christian Bale). Inoculat în spiritul sistemului de la naştere, Preston îl serveşte cu loialitate şi convingere, chiar până în punctul în care îşi sacrifică soţia şi partenerul când aceştia sunt descoperiţi ca sense offenders. Însă talentul lui Preston, ce îl plasează deasupra colegilor de breaslă, este şi cea mai mare vulnerabilitate a sa: intuiţia. În pofida drogului pe care îl ia cu religiozitate, Preston simte, chiar dacă nu ştie asta încă.
Această “slăbiciune” îl determină să renunţe la dozele zilnice, deşi asta implică riscul de a fi executat, pentru că emoţiile se dovedesc un drog mult mai puternic decât Prozium. Inevitabil, loialitatea sa faţă de sistem începe să fie redirecţionată spre Rezistență şi spre Mary (Emily Watson), o sense offender ce urmează să fie executată şi la care Preston nu poate renunţa la fel de uşor ca la soţia sa.
Dacă Equilibrium s-ar limita la acest traseu iniţiatic al lui Preston, de la robotul “high-level” la omul ale cărui sentimente riscă să-l doboare, filmul s-ar putea apropia de poveştile clasice ale genului precum “1984” şi “Minunata lume nouă”. Cele mai puternice scene din film sunt cele în care devine aparentă ironia unei societăţi ce respinge cunoaşterea şi arta. Merită menţionată aici scena în care Preston, un om ce nu a ascultat niciodată muzică, este, pur şi simplu, lovit de Simfonia a 9-a a lui Beethoven. Aceea scenă spune mai multe despre lupta ulterioară a personajului decât întregul scenariu al lui Kurt Wimmer.
Însă Equilibrium se vrea, în egală măsură, un film de acţiune. Scenele tipice de bătăi abundă, filmul inventând un nou stil de arte marţiale denumit gun kata ce implică lupte atent coregrafiate cu pistoale. Christian Bale se achită mai mult decât onorabil atât de secvenţele de acţiune cât şi de rolul de erou mesianic, Equilibrium fiind proba de casting perfectă pentru viitorul său rol ca Batman.
Cu o poveste ce împrumuta foarte multe elemente din Fahrenheit 451, romanul lui Ray Bradbury ecranizat în 1966, Equilibrium nu debordează de originalitate. Adevărata miza a filmului stă, însă, în impactul emoţional pe care lupta lui Preston de a-şi recupera dreptul asupra propriilor emoţii o are asupra celor ce îl privesc, povestea devenind mult mai personală decât ne-am dori să recunoaştem.
