Adaptare, edulcorată pe alocuri, a romanului omonim (care i-a adus lui Peter Carey Premiul Booker), Oscar and Lucinda (1997) răscumpără prin frumuseţea imaginii, regia inspirată (Gillian Armstrong) şi jocul actoricesc ceea ce se pierde, inevitabil, în trecerea de la carte la film.
Oscar (Ralph Fiennes) şi Lucinda (Cate Blanchett) sunt doi indivizi stingheri şi excentrici, care nu-şi găsesc locul în societatea în care trăiesc. În Anglia victoriană, tânărul Oscar îşi părăseşte tatăl, pastor al unui cult protestant foarte auster, spre a se converti la anglicanism, convins că răspunde chemării Domnului. Când descoperă jocurile de noroc, la seminar, consideră că acestea i-au fost revelate de Dumnezeu spre a se putea întreţine, păstrând strictul necesar pentru el şi dând restul săracilor.
În New South Wales, Lucinda se trezeşte, la 18 ani, moştenitoarea unei averi considerabile şi, într-o epocă în care rolul femeii era limitat la sfera căminului, decide să cumpere o fabrică de sticlă. Marginalizată de societatea conservatoare din Sydney şi resimţind moştenirea ca pe o povară, îşi găseşte evadarea în jocurile de noroc.
Din întâlnirea celor doi se naşte un pariu ce are ca miză viitorul amândurora: Oscar se angajează să transporte în Australia profundă o biserică de sticlă concepută în atelierul Lucindei, mânat de speranţa nerostită că astfel îi va câştiga dragostea.
Motivaţiile personajelor, resorturile care-i fac să acţioneze, analizate îndelung în carte, sunt evident simplificate în film, chiar dacă se apelează la formula unei voci din off menite să rezume evenimente decisive sau stări emoţionale. Din fericire, interpretările nuanţate oferite de Fiennes şi Blanchett luminează peisajul interior al personajelor, cu tainele şi ambivalenţele lor.
Ralph Fiennes face să transpară în fiecare gest candoarea şi intensitatea personajului şi redă firesc, fără stridenţe, parcursul său emoţional. Cate Blanchett, într-unul din primele ei roluri importante, îşi dozează cu fineţe emoţiile, lăsându-ne să întrezărim impulsurile contradictorii, amestecul de rezervă şi exuberanţă ce defineşte personalitatea Lucindei.
Aceste destine excepţionale sunt proiectate, însă, pe un fundal mai amplu – acela al istoriei coloniale a Australiei şi al primelor contacte între colonişti şi aborigeni, contacte în care religia a jucat un rol central. Astfel, drumul caravanei lui Oscar, menite să poarte biserica de sticlă (simbolizând deopotrivă religia şi civilizaţia occidentală), prin teritoriul aborigen devine emblematic pentru complicitatea misionarilor la proiectul colonial. Asemenea lui Oscar, chiar când sunt mânaţi de cele mai bune intenţii, sfârşesc prin a deveni părtaşi sau martori neputincioşi la masacre comise în numele civilizaţiei.
În carte, Carey alege să deconstruiască perspectiva colonială prezentându-ne versiunea aborigenă a poveştii despre „venirea” Lui Iisus, asociată cu prima dată când au văzut sticlă. În film, acest lucru ne e sugerat printr-un scurt dialog între aborigeni despre străinii care aduc cu ei „cutii magice” şi, ulterior, printr-un cadru în care copii aborigeni, într-o inocenţă aproape adamică, privesc trecând silueta graţioasă a bisericii de sticlă. Deşi nici unul dintre aborigeni nu e individualizat în film, efectul e la fel de pregnant.
Dincolo de fundalul istoric și temporal, peisajele maiestuoase străbătute de caravană creează o atmosferă atemporală la care contribuie în egală măsură directorul de imagine Geoffrey Simpson şi compozitorul Thomas Newman, care semnează coloana sonoră.
Deşi dragostea e una din forţele călăuzitoare ale poveştii, Oscar and Lucinda nu e doar o poveste de dragoste, ci mai curând o poveste despre destin şi hazard, despre firele nevăzute care ne unesc, ţesând istorii individuale şi colective.
