Articole

Sofia Coppola frustrează cu fiecare film al său o parte din audiență. Am auzit pe unii plângându-se de faptul că nu se întâmplă cu adevărat nimic în filmele ei. Ultima ei creație, The Bling Ring, ar putea părea că răspunde acestei plângeri, ca și cum ar conta.

Noul ei film pare diferit de celelalte, dar, de fapt, nu este. Dincolo de suprafața de lucruri scumpe, celebrități hollywoodiene și adolescenți mai mult decât superficiali se găsește același angst tipic vârstei de trecere de la copilărie la vârsta adultă / responsabilă și aceeași fascinație copilărească a adolescentelor pentru lucruri frumoase, drăguțe și cool, în căutarea de fapt de modele și "lucruri" cu adevărat relevante. 

La fel ca în The Virgin Suicides, confuzia adolescentină a reperelor merge prea departe. Inspirat din fapte reale, The Bling Ring este povestea unei găști de liceeni care ajung să intre prin efracție în casele celebrităților pe care le admiră. De ce? Pentru a se simți mai aproape de ele, pentru a le copia modul în care trăiesc și pentru a împrumuta prin furt din stilul lor vestimentar și, deci, din statutul lor social. Din admirația liceenelor pentru estetica lucrurilor scumpe pe care le dețin Paris Hilton sau Orlando Bloom se naște un comportament anarhic, în care parcă hoțomăniile lor sunt fără consecințe.

Și pentru că tot am pomenit-o pe Paris Hilton, trebuie să vă spun că domnișoara Hilton a fost de acord să apară în film, la fel ca și casa în care locuiește. E greu să nu te întrebi în momentul în care vezi în casa lui Hilton din film pernuțe narcisiste cu fotografia acesteia, ca și multe tablouri cu fotografii ale "divei" și haine și accesorii branduite cu numele ei, dacă într-adevăr e casa ei sau Sofia îi/ne joacă o farsă. Se pare că este chiar casa ei. Din nou intervine o percepție care îi frustrează pe unii privitori: modul rece și fără moralisme pe care îl practică Sofia Coppola. Iar pentru Paris se pare că a fost de ajuns pentru a accepta să apară în filmul acesteia.

Cu siguranță, pentru unii dintre noi este deja prea mult să vedem cuibușorul lui Paris Hilton fără să-l ironizăm. Ceea ce se aplică, grosso modo, și personajelor principale din film. Acum, trecuți de vârsta critică și cu principii cu picioare solide, aproape că ne este greu să ne amintim cât de înnebunite eram ca și adolescente de nu știu ce rochie, bluză sau pereche de pantaloni. Bineînțeles că nimeni dintre noi nu a fost atât de înnebunit încât să spargă casa Mihaelei Rădulescu pentru a obține obiectul dorinței, dar, cu siguranță, mirajul apropierii și a accesibilității traiului celebrităților pentru cei care trăiesc în preajma vedetelor este foarte puternică.

Dacă dincolo de aparența aparenței, Sofia Coppola tratează temele ei predilecte (chiar dacă mai greu de simțit în The Bling Ring), stilul filmului este destul de mult schimbat. Pare mai degrabă un documentar, decât un lungmetraj artistic, dar este foarte bine realizat în acest spirit. 

Pentru fanii Sofiei Coppola, recomandarea este: mergeți să îl vedeți, dar nu vă grăbiți să judecați prea repede și nu vă așteptați la aceeași poezie eliptică pe care ați văzut-o în The Virgin Suicides, Somewhere sau Lost in Translation. Sofia moved on.

Passion, noul film al lui Brian De Palma și, totodată, un remake după creația cinematografică din 2010 a lui Alain Corneau, Crime d'amour, își dăzvăluie miezul încă din titlu: pasiunea, un sentiment care face din cel care o încearcă atât un subiect activ, care determină cursul evenimentelor, cât și un obiect pasiv, care îndură efectele din afară ale pasiunii. Ca în aproape orice poveste clasică de amor, catastroficul sentiment este aruncat în mijlocul unui triunghi amoros și declanșează în lanț reacții care seamănă foarte mult cu acelea ale unui proces chimic. Elementele compoziției încep să se precipite, dând naștere unui compozit cu o consistență instabilă, tocmai bună pentru un thriller.

Colțurile triunghiului amoros sunt două femei aparent contrarii și un bărbat. Christine Stanford (Rachel McAdams) este o blondă plină de nuri, răsfățată și capricioasă, obișnuită să obțină tot ceea ce își dorește – atât la birou, cât și în pat. Asistenta ei, Isabelle James (Noomi Rapace), este o brunetă nemachiată, îmbrăcată mereu în negru – punându-și astfel și mai bine în evidență șefa –, nevrotică, tăcută și… misterioasă. Numai că, în ciuda contrastului voit, personajul asistentei nu are nici o adâncime, așa cum nu are nici unul dintre personajele filmului. Dacă superficialitatea i se potrivește ca o mănușă – sau ca lenjeria intimă – lui Christine, profunzimea și latura misterioasă a Isabellei sunt trasate cumva de mântuială, fiind mai mult sugerate printr-o tușă destul de groasă, ca să nu spun, de-a dreptul, grosolană.

Celor două femei li se adaugă amantul și partenerul de afaceri al șefei, care pică însă, ca o muscă, în plasa de combinații și sentimente țesută de cele două femei. Este un personaj șters și fără importanță în economia vârtejului stârnit de pasiunea celor două femei, un pion de care ele se pot debarasa oricând în jocul lor pasional și criminal, deși se folosesc cu dibăcie de acesta pentru mișcări menite să creeze derută.

Triunghiul amoros însă nu este perfect închis, are fisuri, pentru că în el își face apariția asistenta asistentei, care tânjește tăcută după șefa ei și, astfel, se pune în calea planurilor Christinei, stareța-șefă a acestui bordel în mișcare. După cum puteți bănui din sumara prezentare a elementelor acestui compozit efervescent, acțiunea se complică, reacțiile chimice se anulează unele pe altele, rezultând o substanță fierbinte și periculoasă.

În Passion, Brian De Palma a urmărit îndeaproape structura thrillerului amoros și a repetat-o aproape școlărește. Că este un omagiu sau o pastișă, nu am priceput prea bine. Regizorul te conduce pas cu pas prin intrigă, devine aproape enervant de pedant în expunerea ei, de parcă te-ar considera prea greu de cap ca să pricepi cauzele psihologice ale acțiunii, apoi, spre sfârșit, face ca întregul curs calm de până atunci să se precipite și s-o ia la vale cu o viteză amețitoare. Filmul are mai multe finaluri, s-ar putea opri oricând, de la un punct încolo, numai că aceste finaluri se anulează unele pe celelalte printr-o tehnică nu foarte originală, dar, trebuie să recunoaștem, eficientă: aceea a (falsului) vis. Astfel încât, la fel ca și personajele filmului, nu mai știi dacă te afli în vis, nu mai deosebești realitatea de imaginar și rămâi suspendat în spațiul dintre ele. Finalul propriu-zis nu are nimic catharctic în el, vinovatul nu este dezvăluit în întregime, nu este denunțat deschis, ci rămâne ca o fantomă care, și după ieșirea din sală, îți bântuie un pic mintea. Reușind toate acestea, Brian de Palma face un film… reușit. Reușita nu-i revine însă tehnicii cinematografice (știm prea bine, din alte filme, ecranul tăiat în două, cu acțiuni paralele, planurile oblice etc.), nici construcției neapărat, ci mai degrabă efectului de tensiune creat în spectator. Și e mare lucru. Nu sunt de lepădat nici interpretările actoricești, deși, recunosc, personajul Isabellei, aghiotanta anxioasă și nevrotică a Christinei, m-a enervat la culme. E insipid, neînchegat și stângace. Mai că-mi venea să-mi fac propriul thriller, ca să-l ucid.

Filmul lui De Palma e ca o sinteză a thrillerelor amoroase, o compoziție atent studiată, care obține efectele așteptate. Poate părerea ridicol pe parcursul desfășurării evenimentelor dacă nu ai în minte faptul că el urmează conștient o rețetă, însă ceea ce reușește este și mai merituos: creează o rețetă a rețetei, fiind ca un discurs metatextual pe marginea textului unui roman cu crime și pasiuni amoroase.

De câte ori ai încercat să găsești un film care să merite să fie văzut, dar nu l-ai găsit? Pentru cei care sunt într-o astfel de căutare sau chiar au renunțat blazați să mai caute filme care să îi uimească, am adunat 7 filme care cu siguranță se vor transforma în filme cult în următorii ani.

5  au apărut în anul 2012, plus două în 2011. Sunt pelicule care au potențialul de a te face să exclami: uau, ce film, n-am mai văzut de mult timp așa ceva!. Toate cele șapte sunt diferite de ceea ce vedem de obicei și cer un gust pentru diferit.  Mai mult de jumătate (Tabu, Oslo, Cosmopolis, Faust) dintre ele sunt discursive, bazându-se destul de mult pe cuvânt și argumentație, apropiindu-se într-o oarecare măsură de complexitatea discursului unei cărți. Un fenomen destul de rar pentru filme, care de multe ori se rezumă la a spune o poveste. În același timp, aproape toate filmele din listă nu au o acțiune liniară, scenele amalgamându-se fără o ordine temporală, provocarea înțelegerii sensului lor sau a acceptării livrării lor fiind semnificativă.

1. Tabu (2012)

Este un film portughez, prezent la Festivalul de la Berlin în 2012, unde a luat premiul criticii de film și care, apoi, a fost pe lista top 10 filme din 2012 ale celor mai relevante reviste din domeniu, dar mai ales ale “sacrei” Cahier du cinema.

Tabu are una dintre cele mai bune secvențe posibile de început. 5 minute de poezie pură, în care se setează atmosferă nostalgică și de dor a filmului. Dacă nu ai timp să urmărești întregul film, trebuie măcar să vezi aceste 5 minute în care discursul naratorului în cea mai melodioasă portugheză din voice over, muzica de bossa nova cântată minimalist la pian și acțiunea sunt perfect combinate.  Acesta este prologul lui Tabu, urmat de încă două părți: Paradisul pierdut și Paradisul.

Filmul este de fapt o poveste de dragoste, dar este spusă cu o asemenea melancolie amestecată cu autoironie și simț al absurdului și suprarealismului, încât nu dai ochii peste cap a exasperare. Faptul că este realizat de un fost critic de film se vede în modul în care curg cuvintele (discursul naratorului și dialogurile sunt excelente), dar se vede și în parada de referințe cinematografice. Regizorul Miguel Gomes știe lumea filmului ca pe propriul buzunar. Practic, Tabu trece cu noi prin multe etape ale istoriei cinematografiei și prin multe tehnici de filmare. În plus, ca în comediile lui Jacques Tati, multe scene par mute dar, deși vocile personajelor nu se aud, sunt audibile foșnete și sunete disparate, alese de regizor.

2. Post tenebras lux (2012)

Post tenebras lux are mai multe umbre și întunecimi decât lumină (lux) și are un început cel puțin la fel de bun ca filmul discutat înainte, Tabu. Cele două scene de început amestecă realismul și imaginarul într-un mod provocator. În prima scenă, un copil de 2-3 ani se găsește în mijlocul naturii mexicane la apus împreună cu o haită de câini și cu multe alte animale împrejur.  Se apropie furtuna, iar copilul dezorientat stă printre câinii agresivi. Imaginea scenei este perfectă, culorile sunt amețitoare, marginile imaginii sunt încețoșate parcă pentru a confuza și mai mult privitorul, iar tensiunea scenei te cuprinde visceral. În următoarea scenă, la care se sare fără o conexiune directă, un diavol roșu creat prin CGI intră într-o casă cu un set de unelte în mână.

Filmul în sine este o explorare a instinctelor distructive și pozitive din fiecare dintre noi și tensiunea dintre dorința de a face bine versus de a face rău etc. Scenele nu sunt neapărat legate între ele, putând fi în sine scurtmetraje, dar fiecare completează imaginea personajelor. Care nu este una gri, de oameni cu bune și cu rele, ci o imagine în care extreme cât se poate de radicale se întâlnesc. Mai ales personajele masculine din film au o latură profund bună, dar și una șocant de perversă și abuzivă. Cel care l-a ajutat pe personajul principal să își construiască noua locuință va fi și cel care îl va distruge, în timp ce acesta din urmă nu reușește să oprească înstrăinarea soției față de el și lasă să se vadă câteodată instincte animalice greu de intuit.

Post Tenebras Lux a câștigat în 2012 la Cannes premiul pentru cea mai bună regie.

3. Oslo, August 31 (2011)

Este unul din cele mai perspicace filme din ultimii ani. Personajul principal al filmului, Anders, este un intelectual de 34 de ani din Norvegia care și-a ratat ultimii ani din cauza dependenței de droguri și alcool. Dar filmul nu este despre dependență în aceeași măsură în care, de exemplu, Trainspotting este, ci vorbește despre sensul vieții și dilemele pe care orice tânăr le are în legătură cu alegerile pe care ar trebui să le facă. Ieșit din centrul de reabilitare pentru un interviu în oraș, Anders încearcă să se sinucidă ca, apoi, să se întâlnească cu un vechi prieten. Discuția dintre cei doi analizează exact aceste alegeri pe care prietenul lui, Thomas, le-a făcut, în timp ce Anders s-a luptat cu dependența. Thomas este acum căsătorit, are un copil, merge la petreceri plicticoase unde nu are cu cine discuta nimic interesant și scrie despre subiecte academice foarte marginale, cu un public aproape inexistent.

Oslo, August 31 are în general două interpretări. Deși criticii sunt de acord că filmul demonstrează prin dialoguri o înțelegere profundă a crizelor vârstei adulte, unii consideră că Anders nu poate depăși realitatea anilor pierduți dependenței, în care nu a construit nimic. Pe de altă parte, Anders cred că înțelege limitările vieții burgheze și nu  o resimte ca pe o pierdere ci, mai degrabă, trăiește o criză a sensului mai adâncă.

Finalul filmului lui Joachim Trier nu face compromisuri, la fel ca și întreaga desfășurare de acțiune și dialoguri de până atunci.

4. Holy Motors (2012)

Probabil cel mai cunoscut film dintre cele șapte prezentate, Holy Motors a intrat în competiția pentru Palme D’Or în 2012. Deși nu l-a câștigat, filmul copilului teribil al cinematografului francez, Leos Carax, a fost pentru mulți cinefili revelația acelui an, amintindu-ne multora dintre noi ce vrem cu adevărat de la un film bun. Imaginația cu care este scris te surprinde în fiecare scenă, la fel ca și vigoarea și spontaneitatea. De fapt, însă, filmul lui Leos Carax este creația unui regizor cât se poate de inițiat în istoria cinematografică mai nouă sau mai veche, făcând trimiteri de la filme vechi până la Cars, animașia Pixar a anilor 2000. Deși filmul pare făcut cu entuziasmul unui începător și realizat în primele decenii ale cinematografului, când încă totul era un experiment, Holy Motors este un film despre îmbătrânire, dezamăgire, pierdere, ca și despre reînnoire.

La fel ca și Tabu, Holy Motors este un film despre film, dar realizat cu un sens mai profund în același timp al morții cinematografului, ca și al unui nou sens al acestuia. Dar, mai presus de orice referințe cinematografice, Holy Motors este un film care nu plictisește niciun moment.

5. In another country (2012)

Este un film coreean, și el din 2012, și el prezent la Festivalul de la Cannes din același an.  Isabelle Huppert interpretează rolul unei actrițe franceze care ajunge într-o stațiune sud-coreeană. Filmul care începe realist este de fapt joaca unui scenarist cu diverse variante ale poveștii, dar nu orice joacă. Pentru că regizorul nu încearcă să ne surprindă cu părăsirea zonei naturaliste pentru a intra în zona convenției cinematografice și a filmului intelectualist. Deși neliniar și absurd, filmul nu își asumă convenționalismul, ci vorbește mai degrabă despre diferențele culturale dintre oameni de naționalități diferite și despre nuanțe psihologice fine.

In another country nu a provocat aceleași exclamații de plăcere și surpriză ca Holy Motors, Tabu sau Post Tenebras Lux, dar este, într-un ordin mai subtil, la fel de plăcut și oferă satisfacție cinematografică în aceeași măsură. Iar modul în care regizorul Sang-soo Hong își transmite ironiile la adresa inadecvării sociale a conaționalilor săi, ca și la adresa traiului burghez, este de un comic provocator și subversiv.

6. Cosmopolis (2012)

La fel cum mare parte din acțiunea lui Holy Motors se petrece într-o limuzină, în Cosmopolis chiar mai mult de jumătate din film se petrece într-o limuzină. Personajul principal este un tânăr foarte bogat dar de un nihilism gol. Are tot ce și-ar putea dori, dar în același timp nimic cu adevărat important.

Filmul nu are foarte multă acțiune, cum probabil ți-ai putut da seama din faptul că mare parte din scene se întâmplă în mașină. Dar intensitatea dialogului și a ideilor nu te face să simți lipsa ei. Experiența lui Cosmopolis este aceea oferită de un spectacol de teatru foarte bine pus în scenă pe baza unei piese excelente, în care plăcerea dialogului nu îți mai lasă timp și atenție pentru alte aspecte. Care, chiar dacă ar exista, nu ar face decât să te distragă de la dialog și te-ar face să pierzi nuanțe ale  argumentației.

Filmul lui David Cronenberg este o interogare a valorilor capitalismului, dar într-un mod mult mai subtil decât o fac documentarele sau filmele apărute în ultimii ani, după criza financiară.

7. Faust (2011)

Faust vine de la discipolul lui Tarkovski, Alexandr Sokurov, și este ultimul său film din tetralogia despre putere. După filmele despre Hitler, Lenin și Hirohito, Faust vine nu ca o adaptare a cărții lui Goethe, ci ca un comentariu pe marginea ei. Realizat cu ajutorul financiar al lui Vladimir Putin, filmul lui Sokurov este probabil cel mai frumos dintre cele șapte discutate. Imaginea, de multe ori distorsionată, și culorile în nuanțe subtile construiesc o atmosferă apăsătoare și expresionistă, completată de o variantă a lui Mefisto care în loc de coadă are un mic sex bărbătesc și al cărui corp numai de om nu se poate numi.

Faust se deschide cu o scenă în care doctorul Faust îi face autopsia unui biet cadavru și se întreabă oare unde este localizat sufletul acestuia. Filmul în întregime este un comentariu pe această temă, carnalitate versus spiritualitate, dar într-un mod cât se poate de direct și fără fasoane, aproape brutal. Așa cum în scena autopsiei vedem măruntaialele revărsându-se, la fel și în celelalte scene vedem multă urâțenie interioară și exterioară. Totul după principiul: Everyone knows exactly what leads them to hell — and they do it anyway. Filmul auteurish al lui Sokurov te va prinde în mrejele acestui melanj de frumos și urât, și în dialogurile deștepte dintre intelectualul măcinat de gânduri și întrebări, Faust, și diavolul pe măsura lui de înțelept și atoateștiutor.

Faust a luat marele premiu la Festivalul de la Veneția, în 2011.

Citește și Top 15 soundtracks – filmele cu cea mai buna muzica

Top 10 Genii din Filme

Top 15 soundtracks – filmele cu cea mai buna muzica

Top 10 Genii din Filme