Io e te, cel mai recent film al regizorului italian Bernardo Bertolucci, este o poveste delicat spusă despre ciocnirea a două monade de singurătate și despre parcursul modificat al acestora, după coliziune. Pentru a-i prezenta spectatorului această poveste, Bertolucci nu se folosește de o intrigă complicată, de răsturnări surprinzătoare de situație, de decoruri copleșitoare sau de alte artificii. Se vede însă – aici, la fel ca și în alte filme ale lui – că este vrăjit de imagine și de puterea ei de a spune mai mult decât cuvintele. În vraja acestei imagini aruncă doi protagoniști, acele două monade de singurătate despre care aminteam mai sus, și le lasă să evolueze așa cum le împinge natura lor interioară.
Pe de o parte, îl avem pe Lorenzo, un tânăr de 14 ani, introvertit, cu coșuri pe față și gata mereu să pună întrebări incomode, care alege să coboare în pivnița propriei case – o metaforă, e drept, facilă pentru inconștient –, în loc să plece la schi cu colegii lui, și, de cealaltă parte, pe Olivia, extrovertită, dependentă de droguri, care aterizează pe nepusă masă (chiar la propriu) în locul de recluziune al lui Lorenzo. Un amănunt interesant, care te trimite cu gândul, vrei, nu vrei, la The Dreamers: cei doi sunt frați după tată.
Odată cu prezentarea personajelor și a interacțiunii lor, am spus în fapt și intriga acestui film: coabitarea, timp de șapte zile, a celor doi tineri. Dacă la început întâlnirea este violentă, iar pornirea este de respingere, ușor-ușor, cunoscându-se prin rănile lor, cei doi ajung să aibă nevoie unul de celălalt, se completează, descriind laolaltă un traiect terapeutic, cathartic, care îi va scoate, la propriu, dar și simbolic, din pivniță în lume, mai puternici și mai hotărâți să înfrunte viața.
Singurătatea, care îi unește pe cei doi frați cu naturi diametral opuse, raportul lor cu părinții, dependența de droguri și fuga de lume, toate aceste răni care par a-i fi copleșit înainte se luminează de privirile unei conștiințe activate de întâlnire. Simbolică este aici deschiderea, din când în când, a ferestruicii pivniței, care lasă lumina să împrăștie obscuritatea spațiului în care este depozitat trecutul.
Lorenzo și Olivia, într-o confruntare directă cu alteritatea, se descoperă pe ei înșiși, parcurgând drumul ce se deschide între „mine” și „tine”. El se află la început de drum, pur, neîncercat încă de viață, ea, la capătul celălalt al drumului, trecută prin iubiri, iluzii și dezamăgiri. Ajunși amândoi în același punct, la răscrucea unor decizii, pornesc în această vita nuova deschisă de Celălalt, bâjbâind, dar cu noi speranțe. E un drum anevoios, căci presupune trasarea unui hotar clar al sinelui, pus dinaintea unui alt sine. Însă, cu toate că echivalează cu o naștere, procesul acestei deveniri nu are nimic angoasant la Bertolucci, deoarece el știe să spună povestea păstrând mereu un zâmbet în colțul gurii. Și este un zâmbet contagios, întrucât spectatorul privește și el cu o înțelegere relaxată această confruntare a eurilor, fiind dispus să asculte povestea până la capăt.
Ceea ce putea fi static, prin punerea față în față a două pronume, capătă dinamism în filmul lui Bertolucci printr-un verb implicit, „a iubi”, care călăuzește mișcările celor doi. Farmecul filmului tocmai în aceasta stă: în trecerea de la egoismul care îi sufocă în singurătate pe Lorenzo și Olivia la schimbul și tranzitivitatea presupuse de verbul a „iubi”.
Poate că este ciudat să spun că Io e te este un film, în esență, de dragoste. Dar nu e dragostea carnală din The Dreamers, nu e o dragoste egoistă, o simplă juxtapunere a pronumelor, așa cum alături două trupuri, ci este vorba despre o iubire care te scoate din tine însuți și te aduce alături de celălalt și, mai mult, te pune în locul lui (îmi vine în minte acum scena în care Lorenzo ia și el din somniferul Oliviei).
Prin cel mai recent film al său, Bertolucci ne spune, poate, că viața e un furnicar, în care furnicile comunică, se caută, se ajută, fiecare având rolul ei în destinul celorlalte, idee subliniată, de altfel, și de metafora furnicilor care scapă din spațiul închis al furnicarului artificial și pornesc, libere, în lume.
