Criminalul în serie? Se7en. Paranoia? The Game. Dubla personalitate? Fight Club. Teroarea care se strecoară pe la marginile ecranului, niciodată în prim-plan? Panic Room. Zodiac? Criminal în serie, paranoia, dublă personalitate, teroare. Și totuși Zodiac are ceva în plus: este cel mai bun film al lui David Fincher.
Când încerci să pui pe hârtie ideea filmului Zodiac, nu poți să eviți să-ți dai ochii peste cap. David Fincher nu numai că revizitează o parte din temele abordate anterior, ci pune în centrul filmului o figură familiară. Criminalul Zodiac nu pare mult diferit de John Doe din Se7en. Însă calitatea acestui film nu stă în idee, ci în modul în care regizorul o tratează. Având ca punct de plecare romanul omonim al lui Robert Graysmith, despre criminalul care a activat în anii '60-'70, în zona San Francisco Bay, David Fincher nu realizează doar ecranizarea unei cărți, ne prezintă un caz inclus deja în cultura pop.
Riscul unui astfel de film este familiaritatea poveștii: criminalul în serie a mai fost adus o dată pe marile ecrane sub pseudonimul Scorpio, în filmul lui Clint Eastwood, Dirty Harry. În același timp, Zodiac este unul dintre cele mai cunoscute cazuri de crimă în care vinovatul nu a fost prins. Soluția lui Fincher a fost demararea unei investigații pe cont propriu. Regizorul a vorbit cu Graysmith, cu inspectorul care s-a ocupat de caz – David Toschi, interpretat de Mark Ruffalo, a consultat specialiști în lingvistică, în încercarea de a elucida misterul scrisorilor Zodiacului. În final l-a distribuit pe Jake Gyllenhaal în rolul lui Graysmith, ilustratorul transformat în detectiv, impresionat de capacitatea lui de a interpreta o personalitate duală în Donnie Darko.
Pornind de la aceste elemente, filmul funcționează la nivelul ritmului, acesta fiind și punctul în care Zodiac se diferențiază de Panic Room, The Game, Fight Club și Se7en. Toate aceste filme pot fi plasate sub umbrela termenului thriller; această încadrare generică nu este valabilă pentru Zodiac. Fără scene de acțiune și cu dialog cât cuprinde, mai ales telefonic, filmului pare să-i lipsească un motor care să-l propulseze spre deznodământ. Pentru prima jumătate, crimele suplinesc motorul, însă după ce acestea încetează singurul care se agață până la sfârșit de caz este Graysmith. Renunță la postul de ilustrator la San Francisco Chronicle și începe să scrie o carte detaliind încercările lui de a descoperi criminalul.
Ceea ce leagă scenele este, în consecință, dimensiunea psihologică a personajelor. Suspansul este asigurat de dorință de a afla răspunsul la întrebări precum: este Graysmith în stare să descopere criminalul? Va reuși reporterul Paul Avery (Robert Downey Jr.) să-și învingă frica și să acționeze? Cine crede Toschi că e criminalul? Și răspunsurile nu dezamăgesc până în ultimul moment.
Dar în acest ultim moment, filmul se împiedică și e gata să cadă. Acțiunea se îndreaptă în mod inevitabil către un anti-climax: criminalul nu este prins. Adoptând punctul de vedere al autorului cărții, finalul ni-l prezintă pe Graysmith înfruntându-și la nivel vizual „inamicul”, suspectul preferat al lui Toschi, Arthur Leigh Allen (John Carroll Lynch). În acest schimb de priviri se citește prea clar că pentru Graysmith cazul este închis. Fincher se apropie acum periculos de mult de un climax pe care povestea nu îl cere și nu îl suportă.
Pentru cei care și-au dorit ca Fincher să nu fi cedat ispitei de a pune cel puțin o virgulă cazului Zodiac, justificarea regizorului se găsește, încă o dată, în filmele sale anterioare. Fincher a ieșit mult din zona sa de confort cu acest film (a folosit pentru prima oară formatul digital), însă și-a permis o mare plăcere. Aceea de a-și premia personajele care s-au târât puțin prin noroi pentru a obține ce își doresc. Iar Graysmith își dorea un vinovat.
