Articole

Pe J.D. Salinger îl știm toți de când cu ”De veghe în lanul de secară”. Atâtea citate și atâtea întrebări cu rațe mi-au trecut pe la urechi în anii adolescenței, că aproape mi se făcea rău când atingeam cartea aia. Abia târziu am recitit-o și mi-a deschis apetitul pentru emoții, interiorizări, drame mărunte și mari, dar mai ales mult sarcasm și sinceritate într-o prezentare nonșalantă și apăsată a proceselor lăuntrice.

De curând m-am trezit citind ”Nouă povestiri” ( re-editată in 2013 de Editura Polirom) și mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit de fapt J.D. Salinger. Pentru că atunci când îl citesc este inevitabil să nu mă las cuprinsă de o stare generală de ”salingerism”. Gândurile mele strigă, sufletul întinerește, mintea mea se revoltă și se îndrăgostește de orice. Am în același timp o durere acută în capul pieptului și o nostalgie sfîșietoare pentru vremuri pe care de fapt nu le-am trăit.

Cele nouă povestiri au fost publicate sub forma unui volum in anul 1953, ceea ce explică poate cel mai mult emoțiile astea de dezolare pe care cred că nu numai eu le simt. În general orice se atinge și măcar cu un colț de tema războaielor mondiale tinde să ne năucească și ne copleșească. Iar aici e cu atît mai intensă această senzație, cu cît Salinger știe cum să redea apăsarea noilor începuturi și a reminescențelor trecutului sumbru. Fiecare povestire e cumplit de reală și ireală în același timp. Am crezut că percep cele mai luminoase lumi urmărite de cele mai întunecate și tăcute umbre. Iar faptul că Salinger scrie despre oameni tineri și pentru oameni tineri este de netăgăduit.

Iar cele nouă povestiri sunt: ”O zi desăvârșită pentru peștii-banană”, ”Sărmana gleznă scrîntită”, ”Chiar înaintea războiului cu eschimoșii”, ”Omul-care-rîde”, ”Jos, în barcă”, ”Pentru Esme –cu dragoste și abjecție”, ”Ochii verzi și gura mică”, ”Perioada albastră a lui Daumier-Smith” și ”Teddy”.

Cred ca dintre toate aceste povestiri, cea mai atașată mă simt de ”O zi desăvârșită pentru peștii banană”. Da, este prima din șirul celor nouă. De fiecare dată când deschid cartea, simt o nevoie aproape compulsivă să mă mai uit măcar o dată peste ea. Îmi place fragmentarea momentelor și liniștea morții cumplite a lui Seymour Glass. Îmi imaginez de fiecare dată ca dacă se va face vreodată un film după povestirea asta, ar trebui să se numească ”Ultima zi din viața lui Seymour Glass” și să materialize vizual toate gândurile și întâmplările posibile din viața lui, luând în calcul și celelalte repere pe care le găsim în alte scrieri semnate de autor. Salinger are un interes special pentru familia Glass, iar în mai toate volumele sale găsim trimiteri la aceasta.

Dar să revenim la cele 9 povestiri pe care nu le voi comenta pe rînd nici în ruptul capului. Pentru că nu văd rostul și pentru că ele au funcționat pentru mine ca un întreg. Aa, să nu uit! Înainte de a începe volumul propriu zis, am dat cu ochii de un citat scris italic, cu o pagina întreagă la dispoziție pentru a se face confortabil. Și spune așa: ”Noi știm cum bat din palme două mâini/ Dar cum bate din palme o singură mână?”. Sincer, nu m-am concetrat să gasesc esența în acest motto și nici nu m-am întors la el după ce am terminat de savurat povestirile. Nici nu cred că are vreun rost să supralicitez prezența sau sensul lui acolo. Cred ca e în ton cu Salinger: adică firesc de ciudat, încărcat de înțeles, dar de nedisecat.

Mă gândeam apoi la toate femeile astea pe care el le face să vorbească, pe care le încarcă de gesturi și de frivolități. Îmi vine să râd, dar e imposibil să nu te oglindești în fiecare din ele. E atât de tragic când te gândești la natura umană, însă nu poți să nu scapi un zâmbet amar odată cu fiecare personaj care dispare printre rânduri sau care se pierde în detaliile unei vieți și așa destul de exagerat de vie pe alocuri.

La Salinger fiecare situație stă să explodeze, fiecare minut adaugă praf de pușcă la atmosfera tensionantă, însă finalul e de fiecare dată ca un vid, nu ca o eliberare. Și îmi place nespus asta. Mă linișteste că nimic nu se termină și că deznodământul respiră doar prin niște crăpături. La fel de mult îmi place și modul în care te atașezi de situații și personaje. Ele continuă să existe în mii de posibilități și după ce am terminat ultimul rând. Și sunt aproape de mine, chiar dacă nu aș accepta nicicum să fi fost în locul lor. Dar sunt însă atât de pregătită să le identific cu mine și cu cei din jurul meu; pentru că sunt oameni tineri, sunt simulări de viață fericită și sunt drumuri fără întrebări, e lumea în care de fapt trăim.

În continuare nu simt nevoia de a vorbi fragmentat despre povestirile lui J.D. Salinger. Pentru că așa e cu Salinger. Ori faci fixații pe căteva fragmente, ori te lași învăluit de o stare dulce-amăruie a existenței însăși și îți continui viața așa cum este ea, având totuși un as în mânecă- o înțelegere de nedisecat a vieții și a oamenilor.
 

Pe marginea unei prăpăstii se agaţă de un fir de mătase una dintre cele mai frumoase curtezane din Japonia ultimilor ani de glorie ai Lumii plutitoare din faimoasele stampe. În loc să se rupă, acest fir se dovedeşte a fi nesperat de rezistent, iar mândra curtezană pe nume Ikuyo este salvată din hăul urii de sine după anii petrecuţi într-un bordel.

De fapt, firul de mătase nu este decât una dintre metamorfozele fiicei sale, tenacea şi răbdătoarea Tomoko, ajunsă gheişă, o cale mai puţin ruşinoasă de-a fi venerată în cartierele plăcerilor din Tokyo. Între aceste două femei diferite se naşte o rivalitate mută, în care se împletesc nevoia de ataşament şi conflictul iscat între concepţiile opuse privind libertăţile permise unei femei. Parfum de curtezană este un portret al femeii japoneze, realizat de una dintre cele mai bune scriitoare nipone. Sawako Ariyoshi este apreciată mai ales datorită atenţiei acordate unor eroine venite din lumile reduse la tăcere atâtea secole în ţara shogunilor. În România este cunoscută prin traducerea altor două romane: Soţia doctorului şi Dansatoarea de Kabuki.

Sawako Ariyoshi a scris o carte despre mama rebelă (Ikuyo) salvată de Tomoko, modelul fiicei perseverente, ce şi-a câştigat un renume tocmai datorită senzualităţii subtile, dar şi povestea unei femei afişând un erotism dezinvolt, ce se dezvăluie mai mult prin culorile vii, îndrăzneţe ale chimonourilor (nu trebuie uitat amestecul dintre sexualitate şi estetic, tipic pentru Japonia). Tomoko ar fi făcut orice pentru a păstra aparenţe şi cutume bine trasate în lumea veche. În schimb, Ikuyo, mama ei, şochează prin apariţiile stridente, dar bine mascate de alegerea inspirată a culorilor exuberante, şi prin trecerea bruscă la moda occidentală din epoca jazz-ului, adoptată rapid în cartierele unde teatrele de revistă eclipsau formele artei tradiţionale.

Dacă Tomoko îşi salvează mama de la statutul umilitor de curtezană, la care a obligat-o un soţ gelos, vânzând-o unui bordel, Ikuyo, femeia ce şi-a scandalizat familia prin mariajele şi prin alegerile vestimentare nepermise, va fi încapabilă de manifestări tandre faţă de copila devotată. Mai mult, faima de cutezană a mamei îi va ţine departe pe toţi pretendenţii lui Tomoko, mai ales pe militarul din armata imperială, devenit marea iubire a fiicei din perioada în care aceasta întreţinea oaspeţii în calitate de gheişă apreciată, ascunzându-şi adevărata identitate sub porecla de Bujorel.

În locul unui spectacol vizual extravagant, ce include foşnetul chimonourilor de mătase, parada coafurilor sofisticate sau zâmbetul curtezanelor şi al gheişelor învăţate să îmbine sexualitatea exuberantă cu delicateţea râsului copilăresc, autoarea îi oferă cititorului occidental şansa unei călătorii în lumea interioară a femeilor nipone prinse între lumea veche şi transformările violente aduse de Al Doilea Război Mondial. Este o lume ascunsă în spatele chipului de porţelan, unde amărăciunea înlocuieşte strălucirea întreţinută printr-o stăpânire de sine uneori supraomenească.

Parfum de curtezanăeste un joc psihologic tăcut între mama seducătoare, blamată din cauza unei atitudini rebele, şi fiica mereu aflată în umbra ei, care, spre deosebire de mamă, vrea să facă numai ce se cuvine, deşi viaţa nu-i răsplăteşte eforturile de-a respecta normele morale impuse oricărei femei nipone decente. Ikuyo, care-şi ignoră datoriile materne, preferând să afişeze cochetăria frivolă şi ostentativă a curtezanei de tip nou, devine o prezenţă copleşitoate pentru fiica ei, Tomoko. Pentru viitoarea gheişă rafinată, Ikuyo este mai mult decât o mamă, este o zeiţă a seducţiei, ce nu-şi dezvăluie adevărata vârstă, permiţându-şi chiar un soţ mai tânăr decât ea.

Ritualul parfumării unui chimono, descris minuţios de Sawako Ariyoshi, devine grăitor pentru evoluţia relaţiei dintre mamă şi fiică. Tomoko va rămâne mereu în postura de observatoare docilă şi captivă-n prezenţa lui Ikuyo, pe care o va întreţine, suportându-i răceala şi nepăsarea. Deşi îndură cu multă răbdare toate regulile aspre şi reuşeşte să devină o gheişă independentă, apoi stăpâna propriei vieţi, părăsind lumea plutitoare (o raritate pentru femeile destinate plăcerilor), Tomoko nu se bucură de protecţia unei căsnicii menite s-o ferească de statutul de paria din lumea femeilor alături de care bărbaţii se feresc să fie văzuţi în afara caselor destinate bucuriilor senzuale. În schimb, mama ei, o fostă curtezană orgolioasă, mândră de statutul considerat ruşinos, îşi va exploata financiar şi emoţional fiica, obţinând, prin atitidini îndrăzneţe şi nonconformiste, mai toate lucrurile visate de Tomoko, cea incapabilă să treacă peste regulile bunei cuviinţe. Această nedreptate va sădi mugurii nemulţumirii şi ai ranchiunei, niciodată exprimate făţiş în compania mamei. Asemenea unei gheişe capabile să atingă suav corzile unui shamisen, ascuzandu-şi suferinţa după ce a fost muştruluită şi altoită de profesoara ei prea dură, Tomoko va suporta cu stoicism toanele unei mame hedoniste, pentru care fericirea personală este scopul suprem, cu preţul ravagiilor produse în existenţa fiinţelor dragi, contrar moralei japoneze.

Romanul Parfum de curtezană este o capodoperă a literaturii nipone dedicate feminităţii, amintindu-ţi de cărţile altei scriitoare, Fumiko Enchi, preocupată, la rândul ei, de culisele psihologice ale unui chip senin şi ale unui spectacol vizual oferit de eroinele mult prea răbdătoare. Sawako Ariyoshi realizează cronica intimă a unei lumi dispărute odată cu invazia influenţelor occidentale în anumite părţi ale Joponiei, trasând labirintul încurcat al relaţiei toxice mamă-fiică, pline de rivalităţi, admiraţie, dependenţă şi loialitate nerăsplătită.

 picturi: Kitagawa Utamaro, Chiba City Museum of Art/MOA Museum of Art

   Editura Humanitas Fiction, 2013  

Ne aflăm în plin triunghi al bermudelor cu inimioare: Valentine's day, Dragobete, 1 martie. E furtuna perfectă, planetele, cu Venus în cabina de probă și Marte așteptând afară plictisit, s-au aliniat. Acesta este momentul propice pentru declarații declamate sub clar de lună, cu un trandafir în gură. Iar literatura de gen – șoptită, spun unii, de însuși Cupidon în urechile scribilor credincioși de pe pământ, pe modelul Duhul Sfânt – există ca să vă facă sucurile creative roz să curgă într-un râu de vorbe dulci și serenade mai lipicioase decât fructul oprit lăsat să se coacă prea multă vreme.

O mică demonstrație:

Draga mea, am fost atins de săgeata îngerașului dolofan încă din primul moment în care am avut privilegiul de a-ți vedea poza absolut strălucitoare de pe Facebook. Mi-ai transformat Viața mea pe net într-un un vis în alb. Anumite fete arată de parcă ar face parte din clubul iubitoarelor de ciocolată, dar când mă uit la tine nu mă pot gândi la altceva decât noaptea nunții. Ești păcătos de sexi, de o frumusețe sălbatică, ca o tigroaică în jungla orașului. Lasă-mă să fiu Prințul fermecător, cavalerul în armură strălucitoare călare pe zecile de armăsari putere a Bmw- ului meu de culoarea untului, ultima generație din 2005, pe care îl așteptai. Voi parca la poarta blocului și cu scârțâit de cauciucuri o să pornim pe calea spre fericire, prin geografia iubirii, spre tărâmuri ascunse, ghidați de gps-ul inimii mele.

Cu un sărut la miezul nopții, o să te fac prizoniera dragostei mele. Știu că te temi, dar eu nu sunt un porc, ca ceilalți bărbați, magia dragostei m-a schimbat. Mottoul meu în relații este totul sau nimic. Vreau să fiu vip-ul existenței tale, un înger și demon ce va dezlănțui forțe irezistibile încă din prima noapte de amor și îți va da lecții de iubire. Unde vrei tu, în clubul privat sau în casa de pe plajă, pe blana de urs, la lumina șemineului , ne vom lăsa conduși de patimile iubirii împotriva rațiunii cu inocența pierdută

Ingredientele iubirii au format un cocktail mai îmbătător decât vinul, te visez în fiecare seară. Legile atracției au fost încălcate, draga mea, așa că vei primi o amendă de săruturi furate. Oh, fată de aur, de abia aștept să ne dăm în caruselul inimilor.

Dacă nu leșină de plăcere după aceste cuvinte, nu "te merită". Sau e inteligentă. Oricum, move on. Să nu faci greșeala de a-i promite și un castel, ca să nu pățești ca băiatul ăsta:

Unul dintre cei mai cunoscuți producători de astfel de titluri îmbibate în siropul îngrețoșant al clișeelor este Nicholas Sparks – sau cum mai este alintat de toți bărbații obligați de iubite să se uite cu ele la The Notebook, Diavolul -. Acest Sandra Brown al ultimilor ani este responsabil de o mulțime de lacrimi și așteptări nerealiste cu privire la bărbați. Toate sunt povești de neuitat, cu eroine credibile, atât de credibile că trebuie să fie jucate în film de Miley Cyrus, și eroi cu un bagaj emoțional grav, deziluzionați, în căutarea unui refugiu sau poate al unui miracol. Și atunci se întâmplă: ea găsește o scrisoare în mare, el o poză în deșert. Zarurile au fost aruncate, și a zis Sparks: Să fie iubire! Iar descrierea de pe spatele cărții e aproape o garanție a calității lacrimogene: dacă nu plângi, banii pe carte îți vor fi returnați: Cititoarele vor da ultima pagina cu un oftat şi cu dorinţa ca măcar o fărâmă din acest Wilson sincer, prea bun să fie adevărat, să îi atingă şi pe partenerii lor de viaţă.

Cu așa un ajutor, e garantat că aceste sărbători de plastic ale sentimentelor cântate de atâția menestrei vor fi prilej de voie bună și țineri pasionale de mână.

Disclaimer: acest articol este o satiră. Nu ne asumăm nici o răspundere pentru eventualele, și probabilele, despărțiri în caz de utilizare a declarației. Uitați clasica frază: Nu negociem cu teroriștii! Negociați cu flori, ciocolată și mărțișoare și sperați la tot ce e mai bine.