Medianeras – alt veac de singuratate

0
1067

Martín (Javier Drolas) are treizeci şi ceva de ani, iar de un deceniu are impresia că nu s-a mai ridicat din faţa computerului. Nu ştie dacă internetul e viitorul, dar cu siguranţă a fost viitorul lui: e web designer. Trăieşte în Buenos Aires, e singur, ipohondru, depresiv, agorafobic şi a avut o perioadă de vreo doi ani în care nu a ieşit deloc din casă. De două ori pe săptămână, merge la psiholog.

Mariana (Pilar López de Ayala) e arhitectă, dar încă nu a reuşit să construiască nimic. Se ocupă cu designul de vitrine în Buenos Aires, a ieșit dintr-o relație de patru ani şi are toată viaţa împachetată în 27 de cutii de carton. E claustrofobică, are casa plină cu manechine de plastic şi tot amână ziua în care va începe să meargă la înot. Locuieşte la apartamentul G, de la „gastrită”.

 Martín şi Mariana sunt vecini şi suflete pereche, dar ei nu ştiu asta pentru că nu s-au întâlnit niciodată. Au trecut unul pe lângă altul de câteva ori, au vorbit pe un chat de matrimoniale, și-au făcut cumpărăturile la aceași supermarket, dar nu s-au cunoscut niciodată. Ceva îi desparte. Poate sunt acei pereţi laterali în spatele cărora locuiesc, medianeras, în spaniolă: feţele inutile și neglijate ale clădirilor, fără ferestre, acoperite de cele mai multe ori cu bannere gigantice de publicitate.

Dar calcanele acestea nu sunt singurele ziduri care îi despart pe cei doi. Medianeras (2011), lungmetrajul de debut al regizorului argentinian Gustavo Taretto, vorbeşte despre o serie lungă şi subtilă de ziduri, vizibile şi invizibile, ce se înalţă peste tot în marile oraşe contemporane şi care îşi separă locuitorii unii de alţii, le creează angoase şi îi exilează în confortul iluzoriu al cutiilor de pantofi pe care le numesc cămine.

Medianeras este o poveste călduţă, suportabil-clişeică, dar reconfortant de empatică şi construită într-un colaj indie frumos vizual despre cum neregularităţile şi inconsistenţele metropolelor în care trăim sunt oglinda vieţilor noastre anxioase. Paralela merge până acolo încât chiar căutarea iubirii e plasată (la propriu) într-un labirint de clădiri eclectice, anunțuri publicitare, tehnologie, zeci de kilometri de cabluri și construcții anapoda, în care întâlnirea devine aproape imposibilă. „Sunt convins că separările, divorțurile, violența domestică, excesul de posturi TV, lipsa de comunicare, apatia, depresia, nevrozele, atacurile de panică, obezitatea, încordarea, nesiguranța, ipohondria, stresul și viața sedentară sunt responsabilitatea arhitecților și a constructorilor”, spune Martín la un moment dat. 

Evident, Taretto nu vine cu vreo noutate, dar nici nu pare să-şi propună asta. Discursul lui nu face morală, ba chiar descoperă oaze de frumusețe în acest haos arhitectural și existențial. În orașele și viețile noastre date peste cap apar, din când în când, mici întreruperi, pauze de la dezordine, care ne fac fericiți. Ca o tufă crescută printre betoane sau o îndrăgosteală, de exemplu.

Poate și pentru că industria care l-a consacrat înainte de film a fost publicitatea, regizorul spune povestea singurătății urbane pe un ton familiar, de acolo, din interior, din universul micro al meu şi al tău, cu căldură și empatie. În fond, Gustavo Taretto îi cunoaște foarte bine pe Martín și Mariana, sunt aceiași cărora, ca director de creaţie la Ogilvy Argentina, le vindea pastă de dinți și abonamente de telefonie mobilă; le cunoaște fricile, gusturile, obiceiurile, știe ce fac când vin acasă de la serviciu, ce muzică ascultă și cam cum și-ar decora apartamentul. Poate că ăsta este unul din cele mai bune puncte ale filmului Medianeras: e plin de insighturi și detalii minuscule din viețile noastre cu care, ca protagonişti ai acestui veac de singurătate, ne vine greu să nu ne identificăm. 

Până la urmă, Medianeras este puțin mai mult decât doar-o-poveste-drăguță-de-dragoste din două motive. Primul: ne spune într-o cheie pozitivă și îngăduitoare ceva ce știm deja, și anume, că singurătatea nu mai e de mult o insulă pustie sau un Macondo uitat de lume. Iar al doilea: ne face să ne întrebăm dacă orașele noastre au scăpat de sub control din cauza noastră sau noi am luat-o razna din cauza lor. Un răspuns ar putea fi ceea ce spunea Taretto într-un interviu: „Ne-am construit orașe gigantice care ne umplu cu anxietăți, deci ne-am inventat singuri propriile frici.”
 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here