Există un anumit tip de seară în care nu vrei neapărat „cel mai mare film al anului”. Nu vrei nici ceva care să explodeze din cinci în cinci minute, nici o poveste care să-ți explice apăsat cât de stricată e lumea, nici un film care pare făcut ca să te testeze: cât suporți, cât înțelegi, cât de dispus ești să fii inconfortabil.
Dar nici nu vrei să pierzi două ore cu un produs fără gust, construit din replici de carton și emoții de supermarket. Vrei ceva cu oameni, cu locuri, cu o poveste care se mișcă normal, fără isterie. Filme care nu țipă după atenție, dar o merită.
Cele opt titluri de mai jos sunt foarte diferite între ele — dramă, comedie, road movie, poveste de business, adaptare literară, film despre presă — dar au în comun o calitate tot mai rară: își lasă spectatorul să intre în ele, nu îl împing de la spate.
The Portuguese House / Una quinta portuguesa (2025)
Fernando este profesor de geografie la Barcelona, un om obișnuit cu hărți și locuri care pot fi numite precis. Apoi soția lui dispare, iar viața lui, care părea așezată într-o ordine recognoscibilă, rămâne fără direcție.
În loc să pornească într-o anchetă spectaculoasă sau într-o spirală de disperare filmată demonstrativ, The Portuguese House îl urmărește într-o rătăcire mai liniștită: Fernando ajunge grădinar și se instalează într-o quintă (o casă rurală) portugheză, unde o întâlnește pe Amalia, proprietara locului. Filmul este scris și regizat de Avelina Prat, cu Manolo Solo, Maria de Medeiros și Branka Katić în distribuție.
Aici, misterul nu e tratat ca o cursă contra-cronometru, ci ca o fisură prin care intră altă viață. Casa portugheză, grădina, conversațiile, mesele, privirile dintre oameni care nu se cunosc încă suficient devin mai importante decât orice explicație. Fernando nu pare să caute o soluție, ci un fel de a respira din nou.
Iar filmul are răbdare cu această stare: nu transformă durerea în spectacol, nu face din vindecare o lecție, nu îți spune la fiecare pas ce ar trebui să simți. Te lasă să observi cum un om care a pierdut ceva esențial începe, aproape fără să-și dea seama, să respire din nou.
Disponibil pe HBO Max.
4L (2019)
Un film cu locații exotice, distractiv fără a fi stupid.
În 4L, Tocho și Jean Pierre află că Joseba, vechiul lor prieten, este pe moarte în Timbuktu. Cu ani în urmă, cei trei traversaseră Africa într-un Renault 4L, într-o epocă în care aventura încă părea ceva care se putea improviza cu benzină, tinerețe și inconștiență. Acum, bărbații sunt mai obosiți, lumea s-a schimbat, dar se hotărăsc să refacă acea călătorie. Filmul spaniol, regizat de Gerardo Olivares, îi are în distribuție pe Jean Reno, Hovik Keuchkerian, Susana Abaitua și Enrique San Francisco.
Frumusețea filmului vine din faptul că nu romantizează complet aventura. Mașina se strică, oamenii se enervează, amintirile nu sunt întotdeauna generoase, iar drumul prin deșert nu mai are inocența de altădată. În același timp, 4L păstrează o căldură reală față de personajele lui. Nu râde de ele, dar nici nu le pune pe soclu. Îi privește ca pe niște oameni care au ajuns la vârsta la care prietenia nu mai e doar distracție, ci și datorie. E un road-movie în sensul clasic, din care ieși cu senzația că trecutul nu poate fi recuperat, însă poate fi salutat cum se cuvine.
Disponibil pe NETFLIX. Am făcut eforturi reale să găsim și alte filme de pe Netflix pe care să le adaugăm aici, dar nu am reușit, cele care s-ar fi putut califica sunt mult prea sentimentale și apasă prea mult pedala melodramatismului.
My Uncle Jens (2025)
Un film care te face să simți și să gândești, în timp ce râzi și te conectezi cu personajele.
Akam trăiește la Oslo, predă literatură și pare să fi găsit o formă stabilă, occidentală, ordonată de viață. Are colegi, prieteni, o locuință împărțită cu alții, o rutină. Apoi apare unchiul lui din partea iraniană a Kurdistanului, fără prea multe avertismente și fără planuri clare de plecare.
La început, vizita pare doar incomodă: încă o persoană într-un apartament deja mic, încă un corp străin în echilibrul fragil al unei vieți construite cu grijă. Dar unchiul se instalează. Vorbește, cere, deranjează, ocupă spațiu. Iar Akam, prins între politețe, rușine, afecțiune și nevoia de a-și păstra noua identitate, nu știe exact unde să tragă linia.
My Uncle Jens funcționează bine tocmai pentru că situația e recognoscibilă. Nu pornește de la un discurs despre imigrație, apartenență sau familie, ci de la ceva foarte concret: ce faci când cineva intră în viața ta și nu mai pleacă? Unde se termină obligația față de rude și unde începe dreptul la propria viață? Ce rămâne din origini când te-ai obișnuit să te prezinți lumii într-o formă mai comodă, mai acceptabilă, mai curată? Filmul are umor, dar un umor care vine din fricțiunea de zi cu zi, nu din caricatură.
Disponibil pe HBO Max.
September 5 (2024)
La Jocurile Olimpice de la München din 1972, o echipă americană de televiziune venise pregătită să transmită sport. În dimineața de 5 septembrie, oamenii din regia ABC Sports ajung însă să acopere o criză cu o miză pe care nimeni din cameră nu o poate controla: sportivi israelieni sunt luați ostatici, iar transmisiunea live transformă camera de control într-un spațiu unde fiecare decizie tehnică devine și una morală.
September 5, regizat de Tim Fehlbaum, spune povestea atacului terorist de la München din perspectiva echipei de televiziune, cu Peter Sarsgaard, John Magaro, Ben Chaplin și Leonie Benesch în distribuție. Filmul a avut premiera la Veneția în 2024 și a fost nominalizat la Oscar pentru scenariu original.
Ce îl face puternic nu este reconstituirea evenimentului ca tragedie istorică în sine, ci senzația de cameră închisă în care oamenii încearcă să înțeleagă, în timp real, ce au voie să arate, ce trebuie să spună, cât de repede pot merge și ce se întâmplă când realitatea devine imagine înainte să fie pe deplin înțeleasă.
Se schimbă monitoare, se taie cadre, se caută traduceri, se verifică informații, se simte presiunea de a fi primul și groaza de a fi greșit. Filmul nu are nevoie să ridice vocea, pentru că miza e deja acolo, în fiecare secundă în care cineva se întreabă dacă o cameră pornită ajută publicul să vadă adevărul sau îi ajută pe teroriștii care profită de faptul că lumea se uită.
Disponibil pe SkyShowtime.
AIR (2023)
Un film cu adevărat entertaining, dar care din punctul nostru de vedere a fost mult prea ușor trecut cu vederea de spectatori.
În AIR, miza pare, la prima vedere, aproape ridicol de mică pentru un film: o companie de pantofi încearcă să semneze un contract cu un baschetbalist foarte tânăr.
Doar că acel baschetbalist este Michael Jordan, iar compania este Nike, aflată în 1984 într-o poziție mult mai puțin sigură decât o arată mitologia de azi. Divizia de baschet nu merge bine, Adidas și Converse par opțiunile mai firești pentru sportivii importanți, iar Sonny Vaccaro, jucat de Matt Damon, devine omul care insistă că întreaga strategie ar trebui schimbată pentru un singur jucător.
Filmul este regizat de Ben Affleck, care apare și în rolul lui Phil Knight, alături de Jason Bateman, Viola Davis, Chris Tucker, Chris Messina și Marlon Wayans.
Filmul are plăcerea aceea rară de a face negocierile să pară vii. Oamenii vorbesc în birouri urâte, în parcări, la telefon, în jurul unor mese unde se simte și panica, și orgoliul, și șansa. Nu vedem aproape deloc mitul Jordan în forma lui glorioasă, ci mai ales spațiul din jurul lui: mama care înțelege mai bine decât toți valoarea fiului ei, angajații care riscă reputații interne, șefii care se tem să nu pară nebuni, oamenii de marketing care simt că o poveste bună nu se vinde doar prin cifre.
AIR e un film despre instinct înainte ca istoria să confirme instinctul. Știi deja finalul, dar tot ajungi să urmărești cu plăcere cum se construiește pas cu pas o idee care, la momentul ei, părea prea mare pentru încăperea în care fusese rostită.
Disponibil pe Prime Video.
La poupée / The Doll (2025)
Rémi vinde gazon sintetic și trăiește, după o decepție amoroasă, alături de o păpușă în mărime naturală. Premisa ar putea aluneca foarte ușor spre farsă grosieră, spre bizarerie forțată sau spre comedie incomodă în sensul cel mai ieftin.
Dar La poupée, filmul lui Sophie Beaulieu, cu Vincent Macaigne și Cécile de France, pare construit mai degrabă în jurul unui dezechilibru afectiv: un bărbat care a înlocuit prezența vie cu una controlabilă, o lume profesională banală, un obiect care ține loc de conversație, de iubire, de refugiu. Când în compania lui apare o angajată temporară, păpușa prinde viață, iar lucrurile o iau într-o direcție stranie, romantică și ușor suprarealistă.
Interesul filmului nu stă doar în ideea că o păpușă „se animă”, ci în tot ce spune această idee despre singurătate și despre felul în care oamenii preferă uneori o iluzie care nu îi contrazice.
Un vânzător de gazon artificial este deja, fără să fie nevoie de subliniere, un personaj perfect pentru o poveste despre suprafețe false: ceva verde, ordonat, care seamănă cu viața, dar nu crește niciodată.
În acest decor aproape absurd, filmul vorbește despre iubire fără să devină siropos și despre ridicol fără să-și bată joc de personaj. E genul de comedie romantică franceză care are o idee suficient de ciudată cât să atragă atenția, dar miza ei rămâne recognoscibilă: ce faci când te-ai obișnuit atât de mult cu o versiune inofensivă a intimității încât prezența unui om real devine cea mai mare tulburare?
Disponibil pe HBO Max.
The Tender Bar (2021)
J.R. crește pe Long Island fără un tată prezent, dar cu o întreagă mică mitologie masculină în jurul barului unde lucrează unchiul Charlie. Barul nu e doar un loc în care se bea. E o anexă a casei, o sală de așteptare, o bibliotecă improvizată, un club de sfaturi bune și proaste, un loc unde băiatul ascultă bărbați care nu sunt neapărat modele impecabile, dar care au timp să îl vadă.
Un film care capătă o nouă valoare, chiar și mai mare, după filmele din ultimul timp precum Manosphere și discuția culturală actuală despre cum se formează masculinitatea toxică și despre the loneliness epidemic.
The Tender Bar, regizat de George Clooney și bazat pe memoriile lui J.R. Moehringer, îi are în distribuție pe Ben Affleck, Tye Sheridan, Lily Rabe, Christopher Lloyd și Daniel Ranieri.
Filmul are aerul acela de poveste spusă din memorie, cu marginile rotunjite, dar nu complet falsificate. Se simt anii ’70-’80, se simte casa aglomerată, se simte nevoia copilului de a găsi în altcineva o autoritate. Charlie, în interpretarea lui Ben Affleck, nu e transformat într-un sfânt de cartier.
Are farmec, are limite, are replici care sună bine pentru că vin dintr-un amestec de experiență, eșec și afecțiune. Filmul nu reinventează povestea maturizării, dar are o blândețe care nu pare fabricată. E despre felul în care, uneori, familia se completează din bucăți: un unchi, niște obișnuiți ai barului, o mamă care ține casa în picioare, o carte citită la momentul potrivit, o vorbă care nu pare importantă când e spusă, dar rămâne.
Disponibil pe Prime Video.
Bonjour Tristesse (2024)
Cécile își petrece vara pe Riviera Franceză alături de tatăl ei, Raymond, și de Elsa, iubita lui mult mai tânără, într-o vacanță în care zilele par făcute din soare, mare, plictiseală și libertate fără consecințe.
Totul are o lejeritate aproape indecentă: mesele, hainele, flirturile, felul în care adulții par să transforme viața într-un șir de gesturi elegante. Apoi apare Anne, o veche prietenă a mamei lui Cécile, mai matură, mai lucidă, mai greu de integrat în acest aranjament fragil.
În noua adaptare a romanului lui Françoise Sagan, regizată de Durga Chew-Bose, Cécile este interpretată de Lily McInerny, Raymond de Claes Bang, Elsa de Naïlia Harzoune, iar Anne de Chloë Sevigny.
Filmul e interesant tocmai pentru că vacanța nu se rupe brusc, ca într-un thriller, ci începe să se strângă încet în jurul personajelor. Anne nu aduce autoritate, ci posibilitatea unei ordini. Iar pentru Cécile, această ordine e mai amenințătoare decât orice dramă evidentă. Dacă Raymond se așază, dacă Anne devine figura adultă dominantă, dacă plăcerea începe să aibă reguli, vara nu mai este un teritoriu al complicității dintre tată și fiică.
Bonjour Tristesse este despre acel moment periculos în care un adolescent descoperă că poate manipula lumea adulților, dar nu poate controla până la capăt consecințele. Totul se întâmplă în lumina minunată a verii, printre haine impecabile și ape albastre, ceea ce face povestea și mai interesantă: frumusețea nu îndulcește cruzimea, doar o face mai greu de observat la timp.
Disponibil pe HBO Max.
Aceste filme nu seamănă între ele ca subiect, dar pot fi recomandate în aceeași stare de spirit. Niciunul nu cere să fii impresionat cu forța. Nu sunt filme care te atacă vizual sau moral, nu par construite din disperarea de a deveni virale și nu transformă trauma, iubirea sau nostalgia în monedă ieftină.
Unele sunt mai calde, altele mai tensionate. Dar toate au ceva din plăcerea cinema-ului făcut cu măsură: personaje pe care le poți urmări fără să-ți fie împinse în față, povești care se deschid treptat, situații care au suficientă concretețe cât să nu plutească în abstracțiuni. Sunt filme pentru când vrei să vezi ceva bun, dar nu vrei să ieși din film epuizat, certat sau luat de prost.
Cele mai bune 15 filme de Oscar pe Netflix