Facebook
Acasă Articole Pagină 149

Articole

Ultimele

Arhipelagul altei vieti – Locul unde nici busola nu mai haituieste libertatea

Adriana Gionea
-
1
Arhipelagul altei vieti – Locul unde nici busola nu mai haituieste libertatea

Dacă aş fi fost profesor de literatură, le-aş fi recomandat elevilor mei acest roman. Aş fi extras pasaje din el şi aş fi început discuţii pe marginea lor. Discuţii prin care i-aş fi invitat să reflecteze asupra limitelor dintre uman şi inuman, dintre neputinţă şi responsabilitate, dintre civilizaţie şi sălbaticie sau, mai bine zis, dintre civilizaţia deposedată brutal de efectele benefice în perioada unei dictaturi şi acea sălbăticie care ajunge să conserve umanitatea ameninţată. Nu aş fi lăsat să treacă anul şcolar în care se studiază urmările celui de-al Doilea Război Mondial fără a le recomanda elevilor Arhipelagul altei vieţi. De fapt, cartea lui Andrei Makine trece dincolo de limitele îndepărtate ale întinsei Rusii din perioada stalinistă. Ne priveşte pe toţi, în abisurile noastre încă necunoscute şi care pot face din noi salvatorii unor semeni în derivă sau, dimpotrivă, nişte călăi.

 Arhipelagul altei vieţi este o poveste simbolică despre iubire, conştiinţă şi amorţirea ei. Despre inocenţi şi brute. Despre uşurinţa prin care inocenţii devin complici şi mai ales despre cât de uşor poate fi abandonată haina civilizaţiei pentru a dezveli partea întunecată a naturii umane. Mai este şi o alegorie despre lupta cu dezumanizarea, expusă printr-o vânătoare de oameni, în timpul căreia prada este din ce în ce mai puternică, pe măsură ce urmăritorii se apropie de ea şi îi atribuie semnificaţii nebănuite, ce fac trecerea de la ură la compasiune şi de la fascinaţie la pornirile distructive.

În romanul scris de Makine vezi cum, deasupra unor drame greu de imaginat de către noi, cei din ţările ferite azi de teroarea dictaturii, pluteşte o nesăţioasă foame de candoare, de celălalt. Iar celălalt, luând chipul unui necunoscut enigmatic, se dezvăluie aşa cum ar trebuie să fie el în momentele în care ne simţim abandonaţi: plin de compasiune, incoruptibil, lipsit de vanităţi, prezent şi dornic de a ne pune la adăpost ultimele rezerve de bunătate, când noi înşine ajungem să ne îndoim de supravieţuirea lor.

Noul roman al lui Andrei Makine este o reîntoarcere în locurile ce i-au bântuit personajele şi cititorii – satele din inima enigmaticei taiga de la marginile orientale ale Rusiei. Aici, misterele, nostalgia, reveriile mitice şi terifiantele amintiri din lagărele sovietice nasc poveşti în care damnarea, speranţa, brutalitatea, salvarea prin întâlnirea cu alteritatea, urâţenia sufletească, dezumanizarea şi frumuseţea sunt despărţite de graniţe insuficient explorate, cum este şi taigaua misterioasă.

Deşi Andrei Makine păstrează elementele comune romanelor în care îşi aminteşte de stranietatea Siberiei personale şi de hidoşenia celei devenite o temniţă colectivă, poţi considera acest roman o încercare de a schimba macazul într-un mod ce te va răvăşi, aşa cum o făceau autorii de talia lui Soljeniţîn. Arhipelagul altei vieţi este un roman prin care autorul rus ce a preferat limba franceză îşi face datoria faţă de ţara natală, aceea de a întreţine o memorie vie, care să devină glasul celor ce au fost reduşi la tăcere în temniţele staliniste. Totuşi, mai găseşti acea întâlnire plină de revelaţii umanizante dintre un personaj narator şi unul ce îşi povesteşte existenţa apăsătoare, cum întâlnesti adesea în romanele ce l-au făcut celebru pe Andrei Makine, printre care şi La musique d’une vie. Această întâlnire este mijlocită de atracţia şi totodată frica stârnită de acea parte a Rusiei mai puţin umblate. Aici, taigaua infinită şi neîmblânzită devine un tărâm unde personajele nu mai pot fugi de ele însele, de propria conştiinţă încărcată, de partea întunecată a trecutului personal, dar şi al Rusiei aflate sub dictatură.

S-ar putea să faci parte din categoria unor cititori familiarizaţi mai degrabă cu modul în care Andrei Makine transformă Rusia de la întâlnirea cu Extremul Orient într-un spaţiu mitic, ieşit din timp, unde supravieţuieşte un farmec straniu. Este un spaţiu evocat cu nostalgia căreia i se dă o aură de nelumesc, suprapusă peste magia ritualurilor de maturizare îmbinate cu descoperirea primei iubiri sau a primei reprezentări a voluptăţilor feminine, ce îţi rămân în memorie după ce ai citit Au temps du fleuve Amour, La femme que attendait sau Le livre des breves amours eternelles.

Această familiarizare cu modul în care Makine transformă un spaţiu al terorii într-unul magic, unde personajele sale se pot feri de urâţenie în inima pădurii fără margini, în care pătrunde spectrul unei prezenţe senzuale ce vine din lumea sofisticată şi liberă, aflată dincolo de graniţele Rusiei staliniste, ajunge să îţi creeze anumite aşteptări. Una este legată tocmai de această eternă reîntoarcere la spaţiul oniric de la frontierele orientale ale Rusiei, unde memoria afectivă creează o lume paralelă iar amintirile despre primele experienţe erotice disipează teroarea din iadul pitit în zonele îngheţate, unde îşi găseau sfârşitul cei incomozi pentru dictatură. Însă, în noul său roman, Andrei Makine este mult mai dur cu admiratorii scrierilor sale, pe care i-a cucerit în primii ani tocmai prin modul în care a putut crea o oază a nostalgiei într-un infern. De data aceasta nu mai asişti la topirea groazei în amintirile duioase rămase din anii primelor iubiri sau ai adolescenţei marcate de prietenia capabilă de a salva o existenţă de la întuneric.

Makine nu mai caută (doar) spaţiul securizant plasat în memorie. Vrea să fie necruţător, să te oblige la o imersiune în iadul oamenilor hăituiţi de semenii lor trecuţi în tabăra torţionarilor. Nu mai invită la reverii senzuale care să dezmorţească îngheţata Siberie, ci la un strigăt de indignare. Dar în lumea dictaturii ajung să fie hăituiţi, până la urmă, şi vânătorii, nu numai victima lipsită de apărare.

În rolul victimei: un aşa-zis duşman al poporului confiscat de Stalin. În rolul vânătorului: un fost soldat ce a luptat împotriva naziştilor, nimerit fără voia lui într-un joc traumatizant, al cărui final cerea găsirea unui ţap ispăşitor pentru a scăpa nepedepsiţi câţiva activişti stalinişti ajunşi în funcţii militare cu greutate, mânaţi de lipsa de scrupule şi de oportunism. Vânătorul ce ar fi trebuit să devină ţapul ispăşitor şi apoi trimis în lagăr i se destăinuie personajului-narator, povestindu-i despre un paradis îndepărtat, găsit în arhipelagul Şantar cu ajutorul unei băştinaşe având ochii migdalaţi. Arhipelagul este departe de civilizaţia urbană, însă aproape de normalitate, de firescul umanităţii.

Vânătorul ce ajunge să îşi privească altfel prada îşi rememorează dezamăgirile şi neputinţele, dar oferă până la urmă o ieşire spre lumină, găsită într-un moment neaşteptat. Acest moment îi dezvăluie adevărata menire a existenţei umane, care implică salvarea inocenţei, a compasiunii. Este o revelaţie plină de stranietate, peste care se suprapune misterul unui tărâm care i se refuză până şi busolei. Toate amintirile personajului care i se destăinuie naratorului duc spre un episod ce i-a marcat existenţa: capturarea unui prizonier ce a reuşit să evadeze dintr-un gulag.

Prins între devotamentul faţă de un regim comunist pe care l-a elogiat în lucrarea sa de diplomă, ostilitatea faţă de ceea ce a reuşit acest regim să facă din semenii lui, teama de a nu sfârşi el însuşi într-un lagăr şi mila trezită de cel urmărit, va trebui să îşi asume riscuri ce pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Să evadeze la rândul său, iar această evadare îl va împinge direct în inima unei păduri pline de revelaţii, dar şi de capcane. Mai întâi este luat în vizor de superiorii ce se simt sfidaţi în timpul urmăririi şi ajunge să se simtă el însuşi hăituit, deşi face parte din tabăra hăituitorilor. Apoi se trezeşte pe cont propriu în adâncul unui infern vegetal peste care se lasă îngheţul, din care puţini mai pot ieşi vii. Asistă la spectacolul grotesc al degradării umane în urma luptei pentru putere. Vede cum superiorii săi îşi sprijină legitimitatea pe nişte fapte ce îi transformă în brute, dar pe care ei le consideră nişte dovezi incontestabile ale virilităţii şi loialităţii faţă de regim.

Pe măsură ce superiorii lui îl scârbesc, protagonistul descoperă şi cum îi poate lega pe cei implicaţi în lupta pentru putere ura şi fascinaţia trezite de cel urmărit. Această scindare a emoţiilor stârnite de pradă îi uneşte într-o solidaritate masculină primitivă pe cei ce se detestă şi vor să se anihileze reciproc în lupta cu pericolele ascunse de taigaua neumblată.

Departe de lumea din care vin militarii sadici, a oraşelor unde se trag sforile gloriei sovietice şi ale umilirii publice, vânătoarea prizonierului evadat din lagăr şi ajuns în inima pădurii ameninţătoare capătă forţa unui periplu simbolic. Totuşi, solidaritatea nefirească (în ochii cititorului) dintre personajele ce se dispreţuiesc, scoate la iveală, până la urmă, instincte şi dorinţe abjecte pe măsură ce descoperă adevărata identitate a evadatului transformat de ei într-o ţintă, apoi într-un trofeu al parvenirii militare în era luptei împotriva duşmanului colectiv. Identitatea prăzii scoate din adâncurile fiecăruia porniri ce topesc pojghiţa subţire a solidarităţii mimate şi aproape că risipeşte şi bruma de compasiune pe care personajul-narator se încăpăţânase până atunci să o păstreze intactă, ca ultimă redută a umanităţii, a rezistenţei împotriva barbariei.

Odată cu descoperirea adevăratei identităţi a evadatului au loc două schimbări legate de modul în care cititorul este implicat în lectură şi în relaţia cu personajele. Ritmul se înteţeşte şi îţi creşte pulsul. Urmăreşti vânătoarea de oameni cu sufletul la gură, indignat, dar şi plin de speranţa legată de reuşita evadării puse la cale de personajele favorite. Simţi mirosul din taiga, senzaţiile corpului dezmorţit în apropierea unui foc de tabără şi frica prelinsă viclean. Fiecare detaliu amplifică atât spaima, scârba provocată de personajele dezumanizate, cât şi plăcerea lecturii, oferită de urmărirea trepidantă ce aminteşte de amestecul dintre un thriller psihologic a cărui acţiune bine gradată are loc pe fundalul unei păduri misterioase şi elementele unui film de aventuri plin de suspans.

Pe lângă schimbarea de la nivelul ritmului, mai percepi una, care îl aduce înapoi pe acel Makine al evocărilor atemporale, ce strâng într-un ghem de imagini aproape nepământene toată frumuseţea inaccesibilă asociată Rusiei exotice, de la frontiera cu Asia îndepărtată, unde şi-au păstrat secretele şi miturile acele triburi în care găseşti farmecul chipurilor mongoloide. Ai impresia că Andrei Makine vrea să se întoarcă la tărâmul nelumesc al personajelor din celelalte romane ale sale. Însă până să ajungi şi tu la acel ţinut ascuns de taigaua capricioasă mai ales cu străinii având intenţii ce trădează rapacitatea, descoperi un alt sens al sălbăticiei, unul sumbru, ajuns pe nedrept un sinonim al degradării umane, al pervertirii.

Arhipelagul altei vieţi poate fi considerat, cel puţin în prima jumătate, cel mai dur şi greu de digerat roman scris de Andrei Makine (dacă nu este luat în considerare şi abrazivul roman Lucrarea iubirii, semnat cu numele de Gabriel Osmonde). Pe de altă parte, acele pasaje greu de îndurat, care te fac să te îndoieşti de calităţile naturii umane, sunt contracarate din plin de unele dintre cele mai frumoase pagini dedicate legăturii omului cu natura, cu necunoscutul imposibil de îmblânzit, dar ajuns cel mai bun prieten al celui prigonit de o societate contaminată de suspiciune şi traumatizată de dictatură. În ultimele cincizeci de pagini, romanul îşi dezvăluie adevărata frumuseţe şi reapare acel Makine care oferă pledoaria pentru bucuria vieţii, reprezentată de libertatea găsită într-un spaţiu al firescului, oriunde s-ar afla el şi oricat de inaccesibil ar fi din cauza distanţei.

Arhipelagul altei vieti - copertaEditura Polirom, 2017

Durerea e o faptura inaripata – O reinventare plina de originalitate a dadacei salvatoare

Adriana Gionea
-
0
Durerea e o faptura inaripata – O reinventare plina de originalitate a dadacei salvatoare

A fost odată ca niciodată o pasăre dădacă, hai să-i zicem Kra. Această frază anunţă începutul unei poveşti ce îmbină drama familială, basmul şi ideile exprimate simbolic, referitoare la depăşirea traumelor.

Povestea din romanul prin care a debutat Max Porter este precum o pasăre fantastică terifiantă, înarmată cu multe replici sarcastice, dar care te face să o strângi la piept şi să-i mulţumeşti, până la urmă. Te face să verşi lacrimi, fără a fi lacrimogenă sau melodramatică. Te face să te gândeşti la oamenii care au plecat din viaţa ta, fără a te zdruncina încât să nu te mai poţi aduna. Este o pledoarie pentru forţa creativităţii şi pentru salvarea prin frumos din hăul durerii fără margini.

Durerea e o făptură înaripată pare a fi un drum bifurcat. O direcţie va duce spre discuţia despre legătura dintre poveste, metaforă şi vindecare, iar cealaltă invită la descifrarea influenţelor literare adunate într-o viziune insolit-sofisticată, însă redată printr-o naturaleţe şi o prospeţime a textului cum rar întâlneşti într-o carte greu de aşezat într-o categorie datorită experimentului cu tentă postmodernistă.

Unii cititori vor prefera să meargă pe firul poveştii-metaforă, ce reia tema vindecării prin artă, prin exprimarea durerii din travaliul doliului cu ajutorul creaţiei. Vor găsi o reinterpretare năstruşnică, originală, răvăşitoare şi plină de compasiune a mitului născut odată cu apariţia personajului Mary Poppins – cel al dădacei venite să preia rolul salvatorului ce readuce pofta de viaţă. Doar că este o dădacă venită din zona poveştilor ce-ţi dau fiori – o înaripată cu penaj negru, miros greu şi aspect sumbru, dar având o misiune luminoasă: aceea de a salva o familie de la înecul în doliul ce poate acapara o viaţă de om. Este o familie compusă din doi fraţi şi un tată răpus de cumplita durere lăsată în urmă de moartea soţiei. O familie ce pare să fi pierdut sensul existenţei pentru totdeauna, în care fraţii rămaşi fără mamă recurg la imaginar pentru a-şi explica inexplicabilul, nefirescul asociat morţii celei pe care orice copil o crede veşnică, mereu disponibilă pentru a-i oferi tandreţe şi protecţie în faţa necunoscutului, şi în care tatăl se afundă în propria disperare, pe care nu o poate exprima decât prin obsesia pentru Ted Hughes, poetul ce-i hrăneşte viziunea apocaliptică asupra propriului viitor lipsit de prezenţa femeii iubite. Din opera acestui poet vine înaripatul Kra pentru a-l reda pe tată copiilor săi, dar şi lui însuşi.

A doua direcţie în receptarea acestei cărţi le va fi indicată unor cititori deja iniţiaţi în tainele poeziei universale. Aceştia vor tresări încă de la vederea titlului, care face referire la poezia lui Emily Dickinson – Hope is the Thing With Feathers (prima pagină oferă o rescriere ludică a unei poezii semnate de aceasta). Apoi vor avea încă o surpriză când apare făptura înaripată cu numele de Kra (varianta în limba română), un nume ce trimite la opera lui Ted Hughes, mai precis la volumul Din cântecele lui Kra (From the Life and Songs of the Crow). Însuşi Ted Hughes apare ca personaj fantomatic în această carte, având rol cathartic pentru tatăl îndoliat, fascinat încă din adolescenţă de opera marelui poet asociat cu drama unei alte mari artiste – Sylvia Plath, la rândul ei una dintre cele mai bune poete ale generaţiei sale. Kra, personajul înaripat stă alături de el când scrie volumul cu titlul Kra al lui Ted Hughes pe canapea: o analiză sălbatică.

Cititorii dornici de a urmări mai degrabă firul poveştii emoţionante despre o vindecare atipică, datorate intervenţiei unui elemement ce deviază travaliul doliului spre o dimensiune suprarealistă, vor fi impresionaţi de oscilaţia între sobrietatea durerii şi tonul ce reflectă ludicul gândirii magice asociate copilăriei, prin care este facilitată evaziunea în fantasmagoric ori de câte ori apar traume.

Cei pentru care este mai important mesajul transmis de numele personajului înaripat, ce duce spre zona intertextualităţii şi a dialogului cu artiştii din trecut, vor încerca să depisteze nişte camuflări subtile ale motivelor şi temelor din opera lui Ted Hughes. Totuşi, indiferent de interesul faţă de un palier sau altul al interpretării, ambele categorii de cititori vor avea ceva în comun: aprecierea pentru stilul original adoptat de Max Porter, ce îmbină mesajul umanist, candoarea, umorul şi empatia, care te fac să te ataşezi puternic de cartea lui, apoi să le-o recomanzi tuturor oamenilor ce s-au confruntat cu sentimentul pierderii unei fiinţe semnificative din viaţa lor.

Max Porter face parte din categoria scriitorilor care nu se tem să fie altfel încă de la început, riscând să fie catalogaţi drept inaccesibili, teribilişti sau ciudaţi. A mizat inspirat pe cartea insolitului. Nu numai că nu i-a fost luată în derădere prima carte publicată, dar a fost primit imediat în clubul select şi curtat al debutanţilor multipremiaţi şi ridicaţi în slăvi de marile publicaţii ce au inclus Durerea e o făptură înaripată pe lista celor mai bune cărţi ale anului. Mai mult, pe lângă Premiul Dylan Thomas decernat în 2016, Max Porter a primit oferta de a-i fi transformată cartea într-un scenariu de film.

În publicaţia The Guardian s-a afirmat despre această apariţie literară, stranie precum făptura înaripată deghizată în dadaca plină de replici ghiduşe, că nu seamană cu nimic din ce s-a scris până acum. Şi vei fi de acord, mai ales dacă te-ai întâlnit pentru prima dată cu hibridul în literatură. În cazul lui Max Porter, hibridizarea aduce laolaltă elementele unui poem în proză, ale unui roman postmodernist, ale unei fabule cu tentă suprarealistă, ale unui basm contemporan şi ale unei şedinţe de art-terapie prin metaforă. Toate aceste elemente au fost contopite până a luat naştere o formă literară diferită de cele din care provin aceste influenţe.

Max Porter are versatilitatea şi lejeritatea cameleonică prin care te face să crezi, la început, că i-ai ghicit intenţiile şi nuanţele subtile, urmând să le schimbe în funcţie de experienţele anterioare ale cititorilor. Pentru cei dornici să îşi caute alinarea în poveşti a scris un basm al zilelor noastre, neezitând să treacă ludicul şi fantezia prin cizelarea eruditului. Aceşti cititori vor fi mai receptivi la experienţele copiilor şi la modul în care privesc ei realitatea.

Pentru adepţii experimentului literar, Max Porter a pregătit imagini şi dialoguri halucinante, fragmentate în jocuri de cuvinte traduse expresiv de Mihaela Buruiană. Ludicul picurat în combinaţii (aparent) aberante, sarcastice şi parodice de sunete năstruşnice, precum şi în tonul copilăros, aminteşte de fapt de provocările stilistice subversive la adresa tradiţiei, lansate de poeţi avangardişti din secolul trecut, ce trezeau apetitul pentru jocul fantasmagoric din adâncul fiecărui adult. Cititorii acestor poeţi vor merge pe urmele lui Kra, fiind ghidaţi prin labirintul influenţelor literare şi prin hăţişurile intertextualităţii de vocea lui caustică, dar şi tandră, obraznică, plină de umor negru.

Durerea e o făptură înaripată va rămâne un roman atipic de referinţă, predat odată cu lecţia despre cum să poţi scrie o carte plină de aluzii erudite pentru cei avizaţi, dar care să fie accesibilă şi pentru cei nefamiliarizaţi cu operele clasicilor, despre cum se poate construi o poveste sensibilă, fără a deveni siropoasă, despre cum să redai acea rezistenţă în faţa pierderii unei persoane iubite, fără a părea nerealist, şi despre cum să deschizi o nouă fereastră într-o zonă în care amestectul dintre literatură şi psihoterapie a creat de prea multe ori iluzia epuizării tuturor abordărilor artistice originale.

Durerea e o faptura inaripata - copertaEditura Pandora M, 2017

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

Adriana Gionea
-
0
Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

O descriere superficială ar plasa Pădurea nopţii în amalgamul spectaculos de cărţi interbelice pregătite să lanseze momeala controversei. Are la bază nişte legături erotice tabu (chiar şi în ziua de azi) şi evocă nebunii ani ai emancipării feminine şi ai expansiunii în plan artistic. Doar că primele capitole te invită să-l aşezi pe raftul dedicat unor cărti speciale, care îţi răstoarnă aşteptările pe care le ai de la un roman găsit în cufărul interbelicului transformat într-un paradis. Nu poţi să te bucuri de acest roman dacă nu te laşi scufundat în atmosfera lui stranie. După ce îl vei citi, îţi va fi dificil să îl caracterizezi, deoarece are acel ceva ispititor care se sustrage criticii reci şi opiniilor clare. Te va farmeca, dar nu vei şti imediat şi de ce, deşi vei căuta nişte motive în multiplele influenţe literare din epoci diferite ce umblă tăcut în subteranele dialogurilor.

Pădurea nopţii este un roman care ţi se va părea uimitor şi magic, dar trebuie să îndeplineşti o condiţie: aceea de a fi un cititor înzestrat cu apetitul pentru scriitura ce degajă o senzualitate aflată între frivolitate şi nelumesc, aşa cum găseai în picturile Tamarei de Lempicka şi ale lui Klimt, sau în fanteziile ce situează frumuseţea feminină la graniţa imponderabilă dintre carnal şi fantomatic, dintre modern şi ancestral, dintre vulnerabilitatea raţiunii şubrezite de obsesie şi forţa instinctului.

Traducerea în limba română, de către Luana Schidu, a cărţii Pădurea nopţii te invită să descoperi o scriitoare înzestrată cu talentul de a crea imagini vizuale pline de originalitate, ce pot reda tocmai acea stranietate intraductibilă din operele avangardiştilor interbelici prinşi între atmosfera derutantă a unui fin de siecle şi dislocarea graniţelor dintre genuri, dintre imaginar şi real. Djuna Barnes te face să pluteşti molcom printr-un real devenit volatil în lumea personajelor sale, apoi te aduce imediat cu picioarele pe pământ folosindu-se de frazele pline de verdicte incisive despre natura umană şi crizele secolului XX, care au eliberat, dar a şi năucit prin anularea vechilor legi.

Dacă ai face un exerciţiu de imaginaţie şi ai asocia stilul adoptat de Djuna Barnes cu nişte imagini vizuale, ai vedea întrupându-se o natură feminină duală, în care s-au contopit haosul şi luciditatea, abandonul iraţional şi veghea conştiinţei de sine. Pentru a desăvârşi această natură duală, a fost picurată senzualitatea hipnotică a unei nimfe deghizate într-o femme fatale din anii ’20, cu farmec ireal şi priviri cotropitoare, dar şi agilitatea unei tigroaice vigilente şi capabile să adulmece rănile epocii sale înainte de a se înfrupta din festin. Asemenea unei feline imprevizibile care-şi urmăreşte prada, scriitoarea face salturi nebănuite pentru a-şi surprinde cititorul ademenit de gustul altor epoci. În locul colţilor şi al ghearelor, foloseşte observaţiile psihologice ornate din abundenţă cu metafore sofisticate precum o bijuterie fantezistă creată de Rene Lalique, pentru a-si atinge scopul: acela de a lansa un asalt necruţător al lucidităţii, de a înşfăca fără ezitare şi a devora precum o noapte albă în Montmartre, înainte de a se reîntoarce la contemplarea trândavă a spectacolului uman, pe care îl vede captiv între sălbăticia primordială şi civilizaţia în care s-au întâlnit şlefuirea şi declinul.

Aparent, Djuna Barnes este o artistă interbelică tipică. Îşi asumă atitudinea subversivă în faţa regulilor. Este atrasă de experiment, de hibrid şi de încălcarea graniţelor dintre genurile artistice fixe. Are un stil extravagant, fără a părea încărcat de zorzoane calofile. Dărâmă nişte mituri şi provoacă prin temele ce pun în discuţie identitatea şi sexualitatea feminină. Este curajoasă, emancipată, rafinată şi nu se teme să exploreze dincolo de canoanele estetice. Perfectă, aşadar, pentru a fi pusă alături de marile zeiţe ale dezlănţuirii creative din anii ’20-’30. Şi, totuşi, această personalitate feminină tipică pentru interbelicul nebunesc a dat o bijuterie literară atipică.

Pădurea nopţii are tot ce ţi-ai putea dori de la un roman interbelic – personaje feminine îndrăzneţe, dialoguri excentrice memorabile, amestecul dintre libertinaj, erudiţie şi pasiunea devoratoare pentru artă, găsită în toate aspectele vieţii, camuflarea vechilor modele estetice în viziunea modernă, strălucirea asociată acestei epoci, şflefuită avangardist, lascivitatea expusă cu stil, sub care se ascunde o întrebare profundă adresată unui trecut epuiza(n)t şi elemente ce promit să deschidă noi drumuri. În acelaşi timp, datorită scriiturii şi reflectiilor despre umanitate, sexualitate, istorie, apusul vechii aristocraţii şi zorii modernităţii, acest roman pare unul diferit de tot ce ai citit până acum. Nu vei şti unde să-l încadrezi şi în ce notă să înterpretezi gesturile şi opiniile personajelor sale. Vezi trecând prin faţa ta un cortegiu de influenţe literare, însă greu de identificat datorită metamorfozelor suferite în text. Ai impresia că toate aceste influenţe sunt aruncate într-un alambic din care ies nuanţe şi monologuri năucitoare, ce fac starea iniţiala a elementelor amestecate de nerecunoscut. Acesta este şi meritul Djunei Barnes – de a-şi cunoaşte secolul şi a explora istoria civilizaţiei pentru a contopi vechile canoane şi a le turna apoi în forme noi.

Romanul ajunge să te uimească prin multiplele interpretări atribuite, să te determine să exclami că este unic în efervescenţa fără precedent a euforiei interbelice. În primul rând abordează o temă (încă) tabu în acea perioadă, în ciuda unei explorări mai mult decât îndrăzneţe a erotismului feminin – relaţiile amoroase din cuplul format din două (sau mai multe) femei. În al doilea rând, acest roman impresionează prin originalitatea scriiturii capabile să creeze imagini poetice gata să fie deviate din planul real spre unul aflat la frontiera cu atmosfera onirică, scufundată într-un insolit ce flirtează discret cu suprarealimsul (dedicaţia apărută pe prima pagină, în care apare şi numele faimoasei colecţionare Peggy Guggenheim, te face să o bănuieşti pe Djuna Barnes de inclinaţii avangardiste clare, mai ales datorită uneia dintre cele mai frumoase scene ale romanului, în care budoarul unui personaj feminin era descris astfel încât să semene cu tablourile pictate de Rousseau, ce reprezentau trupurile răsărind mitic din inima vegetaţiei luxuriante.

Urmărind strania dinamică a triunghiului amoros format din cele trei personaje feminine – Robin, nevasta unui baron închipuit, captiv în trecutul imperial vienez decrepit, Nora, o americancă prosperă ce-şi deschidea saloanele pentru boemii damnaţi cu visuri de artişti şi Jenny, o văduvă arivistă cu pretenţii de nobilă şi apucături de plebee rapace, vicleană şi lipsită de consistenţă, de unde şi obsesia pentru sustragerea a ceea ce au mai bun de oferit cei din jur – aluneci în atmosfera interbelică din Paris, Berlin şi Viena. Aici, burlescul deşănţat, carnavalescul, identităţile fantomatice şi eleganţa decandentă modifică treptat modelele sociale din trecut. Pe măsură ce peregrinările între veghea diurnă şi abandonul nocturn simbolizat de Robin duc la reflectări despre gâlceava raţiunii cu ademenirea uitării de sine în freamătul cartierelor boeme, Djuna Barnes te ajută să te detaşezi de planul real. Pătrunzi într-o intimitate emoţională având farmecul unei emigme scufundate în ocultismul cu pretenţii erudit-ezoterice, ţesută pentru a învălui cele trei personaje feminine până la sufocare.

Djuna Barnes face parte din categoria scriitoarelor ce nu poate ceda ispitei de a risipi enigmele din jurul protagonistelor sale, obligându-le să-şi devoaleze introspectiv tainele intraductibile raţional. Nu vrea să ducă în derizoriu efortul de a construi o lume unde conştientul şi inconştientul coexistă într-o complicitate alchimică, de aceea introduce un observator masculin înzestrat cu luciditatea exacerbată a celui trezit captiv în propriul secol şi în propria identitate. Este vorba despre un doctor excentric devenit glasul epocii sale.

Departe de a fi un voyeur al trepidaţiilor pătimaşe din triunghiul amoros feminin, doctorul O’Connor a fost creat pentru a spune tot ce le este interzis celor trei femei să rostească. Dacă nu ar fi fost vocea lui capabilă să adune înţelepciunea existenţialistă a unui inadaptat şi respectul pentru conservarea enigmelor, tipic unui alchimist, aceste personaje feminine ar fi devenit nişte umbre peste care ar fi fost aşezată extravaganta mască a efemeridei prinse în iureşul unui fast nocturn decadent sau obiectele de neînţeles ale unui cabinet de curiozităţi, achiziţionate în schimbul unei sume exorbitante. Fără observaţiile uimitoare ale acestui medic obscur, la rândul său un personaj excentric, personajele feminine ar fi fost precum siluetele imortalizate în afişele şi decoraţiunile Art Deco: înzestrate cu misterul şarmant, dar, în acelaşi timp, şi cu anonimatul uitării, la care obligă perfecţiunea pur ornamentală a unui chip enigmatic precum o mască.

În realitatea feminină privită de personajul masculin dedat analizei multifaţetate se întâlnesc ermetic şi viclean langoarea, patima, impostura, jinduirea, melancolia şi autodistrugerea. Datorită unor pasaje lirice şi descrierilor vizuale în care stările intraductibile în cuvinte pulsează într-un joc al umbrelor şi al măştilor, ai putea considera Pădurea nopţii o replică literară dată unui pictor din Parisul interbelic, unul ce şi-ar fi dorit (fără a sorţi de izbândă) să capteze spiritul unei epoci la răscruce, îmbinând stilizarea Art Deco, abundenţa decorativă Belle Epoque, abandonată în favoarea liniilor simple, şi apepitul crescut pentru oniricul suprarealist.

Djuna Barnes împrumută ceva din stilul artiştilor plastici interbelici – aplecarea spre hibridizarea de ordin estetic, fascinaţia pentru călătoriile spre abisurile psihicului având ca finalitate dezmembrarea concretului, a familiarului, şi tendinţa de a transforma realitatea într-un joc al ambiguităţii, al insolitului şi al opoziţiilor palpabil-iluzoriu, clar-voalat, cizelat-neîmblânzit, conştient-inconştient colectiv, individual-arhetipal, raţional-instinctual. Această tendinţă de a reda opoziţiile fără a le denunţa prin claritatea raţională este reflectată cel mai bine de modul în care manipulează frazele şi replicile personajelor pentru a dizolva naraţiunea în metafore enigmatice, a căror fluditate picturală îţi provoacă voluptate tocmai prin dorinţa autoarei de a-ţi refuza acel răgaz necesar decriptării lor.

Deşi are multe reflecţii profunde legate de natura umană şi promite densitatea atribuită de obicei unui roman controversat despre un triunghi amoros, Pădurea nopţii se sustrage narativului şi analizei cu tentă psihanalitică, la modă în acea perioadă (în ciuda impresiei că poţi detecta unele ecouri din teoria lui Jung). Nu este un roman introspectiv precum un bisturiu, în ciuda revelaţiilor zguduitoare pentru cele trei eroine. Dar aceste revelaţii sunt precum un animal marin ce iese destul de puţin la suprafaţă, atât cât este necesar pentru a tulbura privitorii obligaţi să lanseze noi întrebări lipsite de raspunsuri clare, apoi plonjează iar în adâncuri, în lumea sensurilor ermetice.

T.S. Eliot a spus, în prefaţa dedicată primei ediţii a cărţii (păstrată şi în ediţia din limba română), că Djuna Barnes îi va încânta în primul rând pe iubitorii de poezie. Citind romanul, vei descoperi că nu se referă la simpla inserare o poeticului în proză, în frazele formulate de amorul calofiliei atribuite de misogini scrierilor semnate de o femeie. Poeticul se traduce în acest roman prin apetitul pentru mister, prin stările ce nu pot fi exprimate decât prin metafore, pentru a nu profana frumuseţea lui prin explicaţii forţate. Djuna Barnes a continuat, prin acest roman, ceea ce au început poeţii decadenţi, printre care Baudelaire, Rimbaud şi Verlaine. A expus tot ce nu poate fi rostit clar. S-a folosit nestingherită de moştenirea poeţilor damnaţi – amestecul dintre frumuseţe şi distrugere, dintre fastul sclipitor şi putreziciune, dintre frenezie şi agonia alienării, dintre inocent şi monstruos. Poeticul reprezintă un tributul indispensabil, acordat misterului nelumesc, la care a fost condamnat orice mare artist interbelic.

Dincolo de împletirea prozei cu poezia, ochii fini ar detecta întâlnirea arhetipală dintre femininul devenit imprevizil în faţa regulilor şi masculinul asociat obsesiei pentru norme, pentru continuitatea genealogică prin care îşi păstrează legitimitatea în faţa haosului asociat noii lumi ce vrea să calce blazoanele în picioare, implicit normele securizante. Femininul este în lumea personajelor masculine un echivalent al nostalgiei pentru natura salbatică asociată inconştientului, necunoscutului inaccesibil, primordialului ce secretă voluptatea unei nostalgii atemporale.

Femininul simbolizat de Robin, una dintre cele trei protagoniste, devine masca inexplicabilului, a invitaţiei de a tolera necunoscutul, haosul regăsit în noaptea pariziană, descoperită de cei veniţi dintr-o Americă prinsă în captivitatea puritanilor stupefiaţi de spectacolul de pe malul boem al Senei. Această jinduire după haosul asociat sălbăticiei primodiale este căutată de o americancă dornică de a învăţa cum să accepte magnestismul nopţii pariziene, ce îi răpeşte marea iubire, şi descoperită de unul dintre personajele masculine în imaginea somnolentă a lui Robin, protagonista ce uneşte obsesiile, căutările şi conştiinţele tuturor personajelor. Imaginea lui Robin oferă poate una dintre cele mai frumoase descrieri metaforice din literatură: Femeia care se prezintă în faţa spectatorului ca un „tablou“ mereu aranjat este, pentru o minte contemplativă, cel mai mare pericol. Uneori întâlneşti o femeie care nu este altceva decât o fiară transformată în om. Fiecare mişcare a unei astfel de persoane se reduce la imaginea unei experienţe uitate, un miraj al unei nunţi eterne proiectat asupra memoriei rasiale, o bucurie la fel de insuportabilă cum ar fi imaginea unei antilope venind printr-un culoar de copaci, cu văl de mireasă şi cunună din flori de portocal, cu o copită ridicată ca gest al fricii, păşind în trepidaţia cărnii care va deveni mit, aşa cum unicornul nu este nici om, nici animal incomplet, ci o foame umană ce-şi apasă pieptul de al prăzii.

Poţi comanda romanul şi de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Padurea noptii - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

 

Confesiunile unei dependente de arta – O mostenitoare prospera nonconformista, un palat venetian atipic si un paradis al celor indragostiti de avangarda interbelica

Adriana Gionea
-
0
Confesiunile unei dependente de arta – O mostenitoare prospera nonconformista, un palat venetian atipic si un paradis al celor indragostiti de avangarda interbelica

Peggy Guggenheim a provocat şi a stârnit reacţii contradictorii. Unii au blamat-o pentru felul în care s-a încăpăţânat să încurajeze arta modernă. Aceştia considerau noua viziune a sculptorilor, pictorilor şi a marilor arhitecţi o sursă a ororilor ce le atacau simţul estetic. Alţii, dimpotrivă, i-ar fi ridicat un altar. Pentru aceştia din urmă, Peggy Guggenheim a creat un paradis, o nouă epocă de aur în artă. Ei se întorc la acest paradis al avangardei interbelice ori de câte ori sunt dezamăgiţi de prezent, aşa cum făceau adepţii artei antice şi renascentiste odată confruntaţi cu noua pictură a lui Pollock, Miro sau Picasso.

Confesiunile unei dependente de artă este o piesă de colecţie pentru aceia care tresaltă atunci când aud numele lui Brâncuşi, Cocteau, Max Ernst, Picasso, Miro, Duchamp, Kandinsky, Jean Arp, Brauner, Mondrian, Henry Moore, Jonh Tunnard sau Yves Tanguy. Ei şi-ar fi dorit să fi fost prezenţi în ziua în care Peggy Guggenheim îi spunea unei vizitatoare intrate în galeria ei pentru a-i critica pe modernişti că poate ajunge dependentă de arta lor după ce o va înţelege. Ar fi început o discuţie pasionantă şi captivantă precum operele colecţionate de Peggy Guggenheim.

foto: expozitia
foto: expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim

Moştenitoarea uneia dintre cele mai bogate familii de industriaşi din noua burghezie americană a secolului XX, Peggy Guggenheim a fost pentru artiştii interbelici ceea ce a fost Lorenzo di Medici pentru inovatorii din perioara Renaşterii. Şi-a asumat blamul colectiv şi le-a expus lucrările considerate decandente şi mediocre de către nişte critici obtuzi, sau piese industriale de către nişte vameşi mult prea vigilenţi. Le-a cultivat prieteniile şi le-a observat atent rivalităţile. S-a refugiat în mijlocul lor şi a reuşit să le absoarbă ideile nonconformiste ca un burete. A schimbat lumea colecţionarilor alături de ei. Le-a adus operele în acelaşi loc, asigurându-le nemurirea. Şi-a (re)definit propria identitate şi s-a maturizat pe măsură ce artiştii protejaţi de ea redefineau ei înşişi relaţia dintre umanitate şi artă.

Pentru cei pasionaţi de arta modernă interbelica, Peggy Guggenheim şi al său palat veneţian sunt nişte simboluri. Nu pot să rostească numele unor pictori iconici suprarealişti, cubişti sau abstracţi fără a se gândi la eforturile acestei mecena care a părăsit New Yorkul strălucitor din perioada lui Gatsby pentru Europa noii arte, la început lipsită de strălucirea dată de sumele exorbitante cheltuite la casele de licitaţii, însă acoperită din plin de laurii controversei devenite voluptatea supremă pentru cei aflaţi împotriva curentului. A hălăduit prin ateliere, a căutat spaţii generoase pentru a-şi expune colecţiile, apoi şi-a găsit paradisul în Palazzo Venier dei Leoni, din Veneţia. Acestui paradis îi dedică un întreg capitol, poate cel mai frumos din carte. Îi vei descoperi astfel simţul umorului, ce face din evocarea acestei bijuterii arhitecturale o scenă a întâmplărilor savuroase legate de artă, ce par desprinse dintr-o petrecere suprarealistă în care s-au întâlnit Diaghilev, felinele exotice adăpostite în grădina palatului de pe Canale Grande şi o statuie înfăţişând un călăreţ entuziast, al cărui trup suferea modificări atunci când treceau prin faţa lui oaspeţi pudici.

Roloff Beny, courtesy of National Archives of Canada and The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; http://canadianart.ca/reviews/peggy-guggenheim-art-addict/
Roloff Beny, courtesy of National Archives of Canada and The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; http://canadianart.ca/reviews/peggy-guggenheim-art-addict/

Cartea lui Peggy Guggenheim deschide un dialog între ceea ce însemna să fii colecţionar şi mecena în trecut şi ce reprezintă azi, în epoca sumelor exorbitante şi a companiilor dornice să îşi asocieze numele cu noii artişti avangardişti. Totodată, îţi va schimba şi percepţia despre modul în care anumiţi oameni din înalta societate interacţionau cu artiştii secolului XX. Această personalitate feminină a fost o fată bogată aparte. Ţinea mai mult la pânzele transformate în tablouri decât la rochiile de seară din materiale preţioase. Avea cercei pictaţi de rebelii decadenţi. A renunţat la huzur pentru a-şi permite deschiderea unor galerii în vremuri ostile avangardei. A schimbat mentalităţi şi a scos din anonimat nişte pictori ale căror lucrări se vând azi în schimbul unor milioane. Nu a fost o parioare care a mirosit bine piaţa sperând să-şi recupereze înzecit investiţiile, ci o moştenitoare ce a vrut să iasă din colivia burgheză şi din propria mărginire în raport cu arta modernă.

Peggy Guggenheim, c.1930, Paris, photograph by Rogi André (Rozsa Klein); https://en.wikipedia.org/wiki/Peggy_Guggenheim
Peggy Guggenheim, c.1930, Paris, photograph by Rogi André (Rozsa Klein); https://en.wikipedia.org/wiki/Peggy_Guggenheim

Cei intereasaţi doar de partea financiar-mondenă a biografiei sale ar compătimi-o. Peggy Guggenheim s-a născut prea devreme pentru a beneficia de avantajele oferite de secolul nostru moştenitoarelor histrionice şi răsfăţate sau unei excentrice având potential de socialite. Nu a putut să le arate celor din jur cum se lăfăie în locuri exclusiviste sau să-şi etaleze averea pe reţelele de socializare. Şi nici nu i-a dat prin cap să devină o snoabă cu PR abil, care să o prezinte ostentativ drept o mare cunoscătoare într-ale culturii de nişă cu tentă vizionară sau care să-i aranjeze evenimentele mondene astfel încât să le atragă atenţia doar celor de la Vogue sau Vanity Fair. S-a înconjurat în schimb de criticii talentaţi, cu deschidere spre noua artă, după ce le-a citit mai întâi studiile cu atenţia unui student eminent, şi de oameni care au ajutat-o să administreze galeriile cu devotamentul celor ce au făcut din avangardă un stil de viaţă. În Veneţia, Bilbao sau New York, numele ei atrage privirile cel puţin la fel de mult precum denumirea unei mărci faimoase de pe strada buticurilor de lux.

Născută la finalul secolului al XIX-lea, aşadar lipsită de armele care azi i-ar fi construit o faimă internaţională peste noapte, Peggy Guggenheim a făcut cea mai frumoasă investiţie în propriul brand: colecţiile de artă. Şi-a asumat riscul de a deschide galerii pentru a expune artişti huliţi deoarece mergeau împotriva curentului. Şi-a urmat o pasiune mai putin ofertantă din perspectiva financiară şi a cunoscut dificultăţile întâmpinate de mulţi antreprenori progresişti, fără a urmări scopuri mercantile.

foto: expozitia
foto: expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim

În memoriile sale, Peggy Guggenheim nu se pretinde o expertă, ci are smerenia celei pe care noua artă din perioada interbelică a prins-o nepregătită. Se declară mai degrabă o novice în această lume avangardistă cu artişti fără de care azi nu ne putem imagina istoria. În spatele influenţei avute în lumea avangardiştilor pe care îi sponsorizase de atâtea ori găseşti un ton modest ce transformă confesiunile într-o încercare de a se vindeca de o copilărie nefericită şi o adolescenţă plină de căutări şi drame familiale.

Confesiunile unei dependente de artă poate fi o lectură ideală pentru cei dornici de a se refugia în plăsmuirile insolite ale creatorilor moderni, mai ales în atmosfera ludic-onirică din picturile ce au revoluţionat arta secolului trecut şi încă mai exercită o influenţă şi în zilele noastre. Vor empatiza cu Peggy Guggenheim cititorii pentru care arta a fost un refugiu şi un medicament în momentele grele, aşa cum era şi pentru ea ( care a rememorat clipele dificile din copilărie printre amintirile despre artiştii ce i-au fost alături). O vor înţelege şi cei pe care arta i-a eliberat de anumite prejudecăţi şi le-a construit o personalitate compatibilă mai ales cu dialogul între curentele diferite şi toleranţa faţă de tot ceea ce nu înţeleg la prima vedere.

foto: Roloff Beny / National Archives of Canada; http://www.latimes.com/entertainment/arts/miranda/la-et-cam-peggy-guggenheim-art-addict-20151111-column.html
foto: Roloff Beny / National Archives of Canada; http://www.latimes.com/entertainment/arts/miranda/la-et-cam-peggy-guggenheim-art-addict-20151111-column.html

Nici Peggy Guggenheim nu a înţeles totul despre arta modernă de la primul contact cu ea. Marea colecţionară de opere avangardiste era atrasă mai degrabă de Renaştere, în special de cea veneţiană (ironic, având în vedere că ne-a lăsat moştenire un templu al avangardei chiar în inima Veneţiei, unde a expus operele unor artişti ce au contestat valorile trecutului). A fost, în schimb, suficient de inspirată încât să apeleze la cunoscători, printre care şi Marcel Duchamp, atunci când a început să colecţioneze, să promoveze creaţiile moderne şi să îndrepte atenţia publicului spre ideile artiştilor consideraţi decadenţi. Şi a mai avut o calitate: aceea de a fi mereu atrasă de bărbaţii care i-au stimulat interesul pentru cunoaştere, printre care Brâncuşi, Ernst sau Beckett.

The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; https://news.artnet.com/market/10-must-see-art-events-431360
The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; https://news.artnet.com/market/10-must-see-art-events-431360

A ştiut să asculte, să cumpănească atent, să se documenteze ori de câte ori nu a înţeles viziunea unui artist, să-şi păstreze răbdarea şi să-şi vindece rănile prin experienţe estetice. Iar aceste răni au fost destule, apărute de timpuriu. Vorbeşte despre ele cu francheţea rebelei asumate şi cu tonul demn al unei aristocrate care ştie să dezvăluie şi totodată să se învăluie în discreţie. A fost capabilă să expună rafinat problemele din familia ei şi ostilitatea unchiului ei – Solomon Guggenheim – la rândul său colecţionar de artă, care i-a dezaprobat dorinţa de a deschide o galerie de artă cu vânzare, dispreţuindu-i aşa-zisul spirit mercantil, care terfelea reputaţia numelui Guggenheim în lumea unor mecena. Rudele ei ajung să facă ele însele parte dintr-o galerie excentrică, mai ales unul dintre unchii bizari, care punea la cale un performance de zile mari atunci când imita mişcările sinuoase ale unei reptile în saloanele elegante. Pentru ea, oile negre ale familiei au fost de fapt nişte oameni visători contrazişi de realitate, nicidecum personajele demne de o saga picantă, gata să le azvârle poveşti savuroase tabloidelor.

foto: Man Ray, expozitia
foto: Man Ray, expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim

Amintirile din primii ani de viaţă ar fi pregătit-o pe această moştenitoare, devenită ea însăşi o altă oaie neagră a familiei, pentru rolul săracei fete bogate, care îşi poate permite să cumpere aproape orice, dar nu fericirea şi iubirea necondiţionată, mai ales că a fost un copil singuratic şi o adolescentă complexată de chipul ei. Dar fata care a trăit în puf, tristeţe, solitudine şi pierderi a făcut slalom printre accidente, probleme de sănătate, abandon şi drama conjugală jucată de părinţi chiar sub ochii ei, cauzată de amantlâcurile tatălui său, mort pe Titanic.

Viaţa ei a început cu adevărat odată cu descoperirea artei. Atunci a renunţat la educaţia burgheză, plină de valori considerate rigide, şi a plecat să exploreze lumea. O lume pe care a legat-o de interesul ei de colecţionară progresistă şi curajoasă. Şi-a luat joburi mărunte şi, când falimentul se apropia ameninţător, ea şi-a deschis prima galerie de artă. Şi-a dus visurile şi mai departe şi a deschis un muzeu, investindu-şi moştenirea în operele de artă care nu-i aduceau câştiguri fabuloase, alegând o viaţă de o simplitate monahală pentru a şi le putea permite.

Echilibrul dintre fastul prezenţei la evenimentele mondene şi cumpătarea de zi cu zi au ajutat-o să economisească sumele necesare deschiderii primei sale galerii, în Londra – Guggenheim Jeune. Nici măcar apropierea celui de-al Doilea Război Mondial nu a descurajat-o. În această perioadă a vrut să înfiinţeze o colonie boemă formată din artiştii care să creeze opere pentru visul ei – un muzeu dedicat artei moderne, al cărui director ar fi fost Herbert Read, un adept al avangardei în conservatoarea lume britanică. Peggy Guggenheim a cutreierat Franţa-n lung şi-n lat alături de Nellie, soţia artistului van Doesburg, din grupul căruia făcea parte şi Mondrian. Dar conflictele generate de vanităţi şi ciocnirile orgoliilor din lumea artiştilor au făcut-o să renunţe la visul ei de a-i strânge pe toţi într-o colonie dedicată creaţiei.

sursa: http://www.artribune.com/arti-visive/2017/03/mostra-rita-kernn-larsen-collezione-peggy-guggenheim-venezia/
sursa: http://www.artribune.com/arti-visive/2017/03/mostra-rita-kernn-larsen-collezione-peggy-guggenheim-venezia/

Pentru cei ce ar fi putut-o considera o fată bogată, care a vrut doar să iasă în evidenţă printr-o jucărie mai excentrică decât a celorlalte din lumea ei – arta avangardistă, greu de înţeles şi digerat, precum creaţiile unui couturier ţăcănit, cumpărate pentru a face parte din extravagantul cabinet de curiozităţi al unei copile teribile, Peggy Guggenheim aminteşte de perioada în care i-a luat sub umbrela ei protectoare pe artiştii ce au fugit din calea naziştilor. Şi aminteşte cu multă smerenie de acest fapt, subliniind mai degrabă originalitatea artei lor decât amploarea gestului său de a le oferi lunar suma necesară unui trai îndestulător, astfel încât să poată crea şi în exil. Evită să epateze, să se plaseze în rolul salvatoarei. Preferă mai degrabă rolul eternei căutătoare, gata să asculte opiniile avizaţilor, să experimenteze şi să rişte, aşa cum a făcut-o şi în relaţia cu Max Ernst.

foto: Peggy Guggenheim Collection, Venice; https://amuse-i-d.vice.com/peggy-guggenheims-life-in-10-paintings/
foto: Peggy Guggenheim Collection, Venice; https://amuse-i-d.vice.com/peggy-guggenheims-life-in-10-paintings/

Succesul avut de Peggy Guggenheim în cercul marilor colecţionari are la bază deschiderea faţă de ceea ce nu înţelesese iniţial. A ştiut să adune în jurul ei personalităţi nonconformiste precum Duchamp, Breton, Mondrian, criticul de artă Alfred Barr, arhitectul Kiesler, care şi-a uimit contemporanii propunând o manieră insolită de expunere a pieselor şi de valorificare a spaţiului dintr-o galerie când a fost angajat de Peggy Guggenheim pentru a realiza designul galeriei ei din New York – Arta acestui secol (The Art of This Century). În această galerie s-a strâns crema exilului artistic european pentru a deveni o sursă de inspiraţie pentru noua generaţie de artişti europeni. În această galerie s-au întâlnit nume deja consacrate ale avangardei europene cu tinerii aspiranţi americani, ce au pus bazele unui expresionism abstract. Lui Peggy Guggenheim i se datorează primele expoziţii indiviaduale prin care s-au lansat pictori emblematici pentru arta modernă americană, printre care Pollock, Rothko, Motherwell, Baziotes, Hans Hoffmann, Clyfford Still şi David Hare.

foto: Art of This Century ca. 1943. Courtesy Peggy Guggenheim Collection, Venice; http://www.huffingtonpost.com/patricia-zohn/culturezohn-peggy-guggenheim-art-addict_b_8461548.html
foto: Art of This Century ca. 1943. Courtesy Peggy Guggenheim Collection, Venice; http://www.huffingtonpost.com/patricia-zohn/culturezohn-peggy-guggenheim-art-addict_b_8461548.html

Poate acest volum de confesiuni surprinzătoare nu îi satisface pe toţi iubitorii avangardei interbelice. Unii şi-ar fi dorit probabil mai multe detalii despre întâlnirile din galerii şi dialogurile purtate cu marii artista cu biografii savuroase. Alţii, mai multe dezvăluiri spectaculoase despre ieşirile excentrice ale fiecăruia. Un aspect va fi de necontestat: Confesiunile unei dependente de artă îţi va lărgi orizontul. Vei înţelege până unde se poate merge în trasarea graniţei dintre comercial şi pasiune pură în lumea colecţionarilor şi vei afla câte bariere au existat, la început, în drumul unor artişti vizionari. Nu vei scăpa nici ocazia de a descoperi numele unor artişti despre care e posibil să nu fi auzit până acum, printre care şi al pictorului Jaminy Roy, despre care Peggy Guggenheim auzise că ar fi fost varianta indiană a lui Victor Brauner.

Dincolo de călătoria prin lumea colecţionarilor şi a creatorilor sprijiniţi de aceştia, vei găsi în această carte o meditaţie subtilă asupra unui secol, aflat între frenezia inspiraţiei nonconformiste şi mercantilismul ce a reprezentat, în ochii lui Peggy Guggenheim, sfârşitul unei epoci, al unui ciclu, un sfârşit ce trebuie să ne găsească într-o stare de repaos, plutind contemplativ şi lăfăindu-ne răbdător printre creaţiile onirice, printre fantasmagoriile plăsmuite de visătorii interbelici, la fel cum făcea şi ea în palatul veneţian transformat în galerie, apoi în muzeu, poate unul dintre cele mai vizitate şi apreciate. Vei simţi printre rânduri nostalgia celui dornic de a opri timpul în loc, pentru a păstra ceea ce a iubit cel mai mult. În universul lui Peggy Guggenheim, avangarda primei jumătăţi a secolului XX a fost marea dragoste.

Artiştii încearcă prea mult să fie originali. Iată motivul pentru care avem toată această pictură care nu mai e pictură. Ar trebui să ne mulţumim, deocamdată, cu ceea ce a produs secolul XX – Picasso, Matisse, Mondrian, Kandisnky, Klee, Leger, Braque, Gris, Ernst, Miro, Brancusi, Arp, Giacometti, Lipchitz, Calder, Pevsner, Moore şi Pollock. Astăzi este vremea colecţionării, nu a creaţiei. Haideţi cel puţin să conservăm şi să le oferim oamenilor toate marile comori pe care le avem.

Confesiunile unei dependente de artă este şi cartea de la care a pornit regizoarea Lisa Immordino Vreeland atunci când a realizat documentarul Art Addict, lansat în 2015.

Confesiunile unei dependente de arta - copertaEditura Pandora M, 2016

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Pădurea nopţii – Un roman interbelic diferit

Camera de Sticlă – Peretele făcut din unghia lui Venus

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

Camera de Sticla – Peretele facut din unghia lui Venus

 

Primavara la Roma a doamnei Stone – Tennessee Williams, la fel de bun si atunci cand nu scrie piese de teatru

Adriana Gionea
-
0
Primavara la Roma a doamnei Stone – Tennessee Williams, la fel de bun si atunci cand nu scrie piese de teatru

Primăvara la Roma a doamnei Stone va fi o revelaţie pentru cei ce-l asociau pe Tennessee Williams (doar) cu piesele de teatru sfredelitoare, în care trăirile bulversante ale personajelor îşi înfigeau gheara în conştiinţa spectatorului până îl lăsau cel putin la fel de răvăşit. Cititorii îl vor descoperi de data aceasta în calitate de romancier, unul la fel de preocupat de abisurile şi angoasele naturii umane, în special de cele strâns legate de latura feminină, şi la fel de pregătit să-şi supună protagonistele unei întâlniri cu sine în care defensa lor preferată – autoamăgirea – le joacă feste în momentul decisiv al jocului psihologic.

Redescoperit de noua generaţie de cititori datorită interpretării actoriceşti năucitoare şi incandescente a lui Helen Mirren şi Olivier Martinez într-o ecranizare memorabilă precum cea avându-i pe Vivien Leigh şi Warren Beatty în rolurile principale, romanul este considerat o bijuterie care îşi păstrează sclipirile peste ani. Asemenea unei pietre scumpe din arsenalul doamnelor bogate ce ademeneau tinereii Romei, povestea eroinei şi a mult mai fragedului ei amant îşi dezvăluie noi şi noi faţete exact în momentul în care i-ai atribuit nişte interpretări simpliste. Lumea lor este mult mai complicată decât lasă autorul să se întrevadă în primele pagini ce descriu efemerul unei lumi mondene cu frivolităţi şi preocupări superficiale în care se adâncesc noua burghezie americană şi vechii locuitori ai unei Rome ce ţine cu dinţii de blazon şi orgolii.

Romanul te absoarbe încă de la primele pagini, dacă visezi la rândul tău o vacanţă italiană, dar una din trecut. Aceste pagini te ajută să călătoreşti în timp şi te introduc în lumea pestriţă ce are ştaif, dar şi impostură, şi eleganţă, dar şi vulgaritate, cu vedete trecute, demimondene, cocote masculine prezentate de nişte doamne de familie bună devenite codoaşe peste noapte. O lume unde locuitorii vând plăceri, iar străinii sunt gata să le înhaţe lacom, fără a cumpăni de două ori. În această lume alunecoasă, oamenii locului ştiu să negocieze purtând măştile unei glorii întreţinute de legendele vechi de mii de ani, iar turiştii bogaţi le cad în mreje, îşi deschid larg casetele cu bijuterii şi îşi oferă nişte suveniruri carnale, fără teama de penibilul ce-l pândeşte mereu pe cel păcălit.

Găseşti un amestec seducător între observaţiile psihologice apăsătoare şi copleşitoare precum statuile şi monumentele Italiei, enigmele privind motivele din spatele acţiunilor, turnura şocantă a unei euforii senzuale târzii, o şarlatanie afectivă ce se insinuează răbdător până să acapareze totul, iluziile furnizate de un erotism impetuos readus la suprafaţă după ani de viaţă previzibilă şi melancolia de o frumuseţe stranie oferită de apusurile unei Rome inundate de lumina fabuloasă. Păşeşti într-un oraş al pasiunilor distructive şi al fastului crepuscular în care se zbate aristocraţia sărăcită din care a mai rămas vanitatea de clasă. Tot acest amestec magnetic face parte din povestea unei văduve americane dependente de propria frumuseţe pentru a supravieţui printre mondenii pe care vrea să-i acapareze cu prezenţa ei.

Ieşită brusc din lumea scenei după ce nu se mai încadrase în rolurile rezervate celor mai tinere, protagonista ajunge să-şi înece amarul în braţele unui escroc irezistibil ce-şi vindea favorurile doamnelor bogate cu viaţă amoroasă austeră, devenite un simbol al feminităţii prinse la jumătatea drumului dintre frenezia senzuală şi apusul tinereţii. Doamna Stone se află în această ipostază ingrată. Şi-a pierdut farmecul de altădată, indispensabil unei actriţe adulate, însă nu suficient de mult încât să o facă să-şi refuze brusc orice plăcere carnală de frica ridicolului atribuit, în cercurile pe care le frecventa, unei femei trecute de prima tinereţe, căzute pradă unui tinerel ce-şi închiria scump talentele străinelor care doreau să guste un altfel de pitoresc al Romei postbelice.

Doamna Stone se trezeşte vulnerabilă într-un vid existenţial, fără nici un scop. Retrasă într-un apartament de lux, poate admira de sus Piaţa Spaniei şi o Romă invadată de americanii cu dare de mână, vânaţi de puştii deveniţi vânzători ambulanţi, de puşlamale ce se dădeau drept moştenitori de nobili şi de reala aristocraţie locală, sărăcită dupa cel de-al Doilea Război Mondial. Printre fluturii de noapte care îi dau târcoale descoperă voluptatea înfricoşătoare a plutirii în derivă. Pentru ea, deriva înseamnă lipsa unor scopuri zilnice precise, a unei rutine care în viaţa de artistă, cu obligaţii şi ritualuri mondene, o fereau de întâlnirea cu ea însăşi prin răgazul oferit introspecţiei. Dar în Roma începe să fie asaltată de propriile emoţii, ieşite din matcă la întâlnirea cu Paolo, un tânăr cu trup de zeu sculptat şi biografie incertă, fragmentată în detalii care se anulează unele pe celelalte atunci când sunt puse atent sub lupa veridicităţii.

Prezentat de o femeie influentă ajunsă la sapă de lemn şi în cârdăşie cu tinerii oraşului ce vânau turiste bogate şi neconsolate, şi care îi dădeau o parte din suma stoarsă de la acestea drept răsplată pentru introducerea în cercurile înalte, Paolo reuşeşte să o subjuge pe doamna Stone. Nu rapid, ci tacticos. Deşi este parşiv, nu apelează la tacticile clasice ale persuasiunii erotice rezervate pentru americancele bogate şi trecute. Nu are nevoie. Asemenea marilor eroine ale lui Tennessee Williams, doamna Stone îşi facilitează propria subjugare afectivă, de neînţeles pentru amantul ei, care pretindea că le putea ghici slăbiciunile tuturor bogătaşelor devenite ignorante în faţa splendorii pline de capcane a Romei. Este o subjugare grăbită de pierderea vechilor dorinţe şi repere, datorate unei vieţi previzibile, în care pasiunea era investită doar în cariera de artistă, nicidecum în aventuri sexuale.

Doamna Stone era o divă care seducea publicul, însă viaţa privată ascundea tihna unei căsnicii din care erotismul fusese expulzat de multă vreme, la fel şi cum fusese alungat şi din relaţia cu partenerii de scenă, după lăsarea cortinei. Scoasă din mediul ei şi ajunsă într-o altă lume, a Romei strălucitoare şi înşelătoare, doamna Stone este pusă faţă-n faţă cu dorinţele arzătoare de nestăvilit, ce se pregătesc să erupă declanşând un dezastru, singurul ce o mai poate face să traiască autentic. După ce şi-a ţinut dorinţele în frâu, permiţându-şi să fie seducătoare doar pe scenă, pentru a fi mai degrabă sorbită din priviri şi adulată, nicidecum atinsă, doamna Stone se vede nevoită să le plătească un tribut greu şi tardiv. Tributul este cerut abia după moartea soţului ei, a cărui prezenţă o apărase de întâlnirea cu ea însăşi, cu marea minciună care fusese de fapt existenţa ei de până atunci.

În primăvara italiană, protagonista îşi trăieşte vara indiană. Şi o face alternând pornirile intempestive din momentele de abandon şi ardoare nebunească, disperarea şi melancolia răsfrântă în imaginea ruinelor grandioase investite de privitor cu stranietatea splendorii asociate unui oraş antic. Tragismul revelaţiilor şi ridicolul farsei jucate de propria lume afectivă ignorată până atunci o pregătesc pentru o reprezentaţie finală, aşa cum vezi în piesele lui Tennessee Williams – una care să-ţi rămână în memorie după ce te cutremură.

Primăvara la Roma a doamnei Stone va rămâne în memoria ta nu doar prin drama protagonistei, deviată într-un registru al interpretărilor ce o scot din zona facilă a obsesiei pentru tinereţea recuperată iluzoriu. Vei aprecia, dincolo de intensitatea finalului şi gradaţia observaţiilor psihologice, şi ritmul sinuos al desfăşurării, sincronizat perfect cu lentoarea trândavă ce pluteşte peste oraşul antic inundat de lumină. Apropierea languroasă a ispitei păstrează acest ritm al oraşului generos pentru cei dependenţi de privelişti spectaculoase dublate de melancolie sclipitoare şi hedonism.

Roma devine un personaj în sine, dar fără decorurile expuse clişeistic. Acest oraş absoarbe tot ce nu se poate spune în cuvinte despre doamna Stone fără a brusca stranietatea din spatele reacţiilor. Produce impresii optice ireale în primele ore ale dimineţii, când acoperişurile şi cupolele par să leviteze sub privirile acelora care îşi permit luxul de a le admira de pe terasa unui palat. În timp ce lumea doamnei Stone este scufundă lent în reflecţiile despre un trecut revizitat şi reinterpretat, în faţa ochilor se întinde panorama unui oraş renumit datorită apetitului pentru acele plăceri deopotrivă senzuale şi crude.

La fel ca în Antichitate, Roma în care nimereşte doamna Stone atrage prin strălucire, decadenţă şi promisiunea unui huzur grandios. Oraşul din prezent nu se dezice de vechile obiceiuri. Ademeneşte, uimeşte, subjugă, apoi devorează, lăsându-l pe neiniţiat de izbeliste, asemenea unei carcase golite. Aici străinii vin să trăiască pe picior mare şi să uite de remuşcări, pe măsură ce asistă (mai mult sau mai puţin conştient) la spectacolul unei aristocraţii ce stăpâneşte încă arta prăbuşirii măreţe. Aşadar, doamna Stone naufragiază într-o lume a unor aparenţe înşelătoare, căreia nu-i cunoaşte alfabetul sofisticat. Imersiunea ei pare una molcomă, însă descoperirile se succed într-o cadenţă zguduitoare pentru propria conştiinţă. Însăşi lumea în care îşi redescoperă efervescenţa sexuală este una zguduită de trăirile asociate înfrângerii, umilinţei. Locuitorii ce vor să o tragă pe sfoară au mândria rănita a nobililor asaltaţi de plebeii îmbogăţiţi.

Deşi vine din Lumea Nouă, Tennessee William empatizează, prin acest roman, cu dramele vechiului continent. Înţelege psihologia colectivă a învinşilor, a celor obligaţi să preia conştiinţa grea a celui ce îşi vede măreţia călcată în picioare. Dincolo de povestea femeii ce se teme de propria-i decădere şi de pierderea frumuseţii este un oraş care se teme de pericolul deposedării de splendoare. Autorul spune povestea unui conflict subtil apărut după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Un conflict între averea făcută peste noapte şi blazonul vechi de sute de ani, între o Europă legendară, hrănită din propriul trecut glorios, şi o lume nouă, fără istorie îndelungată, însă acaparantă, curajoasă, lipsită de frici în faţa dezicerii de trecut. Doamna Stone vine din acest spaţiu nou, deşi are nişte frici vechi de când lumea. Paolo urăşte ceea ce reprezintă ea, adică noua clasă a bogătaşilor fără blazon. Dar acest conflict cu tentă socială nu este nici el clarificat până la final, cum nu sunt nici motivele reale ale personajelor, de unde şi farmecul unor scene în care fiorii erotici se topesc în atmosfera demnă de un film noir cu tentă psihanalitică, odată cu apariţia unui alt personaj masculin, fantomatic.

Pe măsură ce avansezi cu lectura, ai impresia că vei deveni, la rândul tău, victima unei feste. În primele două părţi ale romanului ajungi să crezi că de fapt nu personajul feminin este sursa misterului, unul de neînţeles pentru cititor, ci personajul masculin, Paolo, ce are talentul de stârni interesul printr-o plasă de minciuni ce se bat cap în cap. Personajul masculin te înfioară prin amestecul dintre frumusete şi duplicitate. Ghiceşti pulsiunile dezgustătoare din spatele manierelor şi al trupului ce aminteşte de armonia nudurilor antice din marmură, pulsiuni oglindite de bărbatul misterios ce făcea gesturi obscene după ce o urmărea insistent pe doamna Stone când se plimba pe străzile Romei. Nu vei şti precis dacă Paolo este un vagabond şarlatan, deghizat în gigolo şarmant cu aere de nobil deposedat de avere. Dacă este victima sorţii, sau călău rafinat. Dacă va cădea până la urmă în propria capcană sau dacă îşi va duce la final planurile.

La început, şarmantul Paolo va fi singurul personaj egoist, lipsit de scrupule, unul înzestrat cu şiretenie şi lascivitate diabolică. Totuşi, când ajungi la ultima parte a romanului, în care ţi se dezvăluie portretul psihologic al doamnei Stone, datorită căruia Tennessee Williams merită un loc de cinste în rândul scriitorilor capabili să înţeleagă mecanismele sofisticate şi contradicţiile unei lumi interioare, perspectiva se va schimba radical. S-ar putea să nu mai vezi doar un singur personaj superficial, lipsit de scrupule atunci când vrea să-şi atingă scopurile, ci încă unul, pregătit însă pentru un sacrificiu al ispaşirii.

Primăvara la Roma a doamnei Stone este o carte uluitoare, care ţi-l dezvăluie pe Tennessee Williams în postura unui scriitor capabil să ofere un spectacol poetic vizual în proză. Imaginile Romei şi detaliile în care ajung să se răsfrângă emoţiile greu de redat în cuvinte ale personajelor amintesc de talentul unui scriitor italian capabil să învecineze strălucirea cu decadenţa, nobilmea sărăcită cu plebeii, chiar dacă scopul este unul diferit – Lampedusa. Veneticul Tennessee Williams, odată ajuns în Roma cotropită de ai săi, este mai atent ca niciodată atunci când surprinde tristeţea şi vanităţile. Proza lui abundă în descrieri irezistibile ale oraşului cotropitor şi cotropit, sporind voluptatea lecturii.

Primavara la Roma a Doamnei Stone - copertaEditura Art, 2017

Prietena mea geniala – Inceputul unei serii de romane citite pe narasuflate

Adriana Gionea
-
0
Prietena mea geniala – Inceputul unei serii de romane citite pe narasuflate

Elena Ferrante (sau cine se află de fapt în spatele acestui pseudonim) are talentul de a te face să devorezi un roman de aproape patru sute de pagini de parcă n-ar avea mai mult de o sută. Uiţi de timp pe măsură ce ritmul lecturii se înteţeşte şi relaţiile devin tensionate. De la prima până la ultima pagină amâni propria realitate şi te scufunzi în lumea personajelor. Ai impresia că eşti vecinul lor în cartierele-furnicar unde oamenii nu au secrete, deşi, în realitate fiecare îl bănuieşte pe celălalt că îi ascunde ceva. Străbaţi aceleaşi străduţe cotropite de arşiţa meridională reflectată şi de temperamentul personajelor. Le împărtăşeşti revoltele, frustrările şi trăirile ascunse. Iar lumea lor este cât se poate de ispititoare, în ciuda problemelor, dacă îţi plac filmele italiene ale anilor ’60-’70, ce surprind schimbările din societatea în care femeile emancipate le imitau pe Sophia Loren şi pe alte staruri din filmele marilor cineaşti.

Prietena mea genială deschide Tetralogia Napolitană, ce are toate şansele să devină una dintre cele mai recomandate serii de romane traduse la noi în ultimii ani. Cele patru titluri urmăresc povestea unei prietenii feminine cu suişuri şi coborâşuri, întinse de-a lungul unei existenţe. Acest prim roman surprinde copilăria şi intrarea în adolescenţă a celor două prietene – Lila şi Elena – poate unele dintre cele mai iubite din literatura contemporană, emblematice pentru fiecare cititoare a cărei identitate a fost şlefuită odată cu întâlnirea unei persoane diferite, ce o fascina, dar o şi intimida. Exact acelaşi amestec de admiraţie, devotament şi intimidare se regăseşte şi în modul în care Elena, personajul-narator, o vede pe cea mai bună prietenă, Lila.

Crescute în acelaşi cartier sărac din Napoli, desprins parcă din filmele neorealiste, Lila şi Elena ajung să îşi împărtăşească totul, să se invidieze una pe cealaltă, să se certe, însă niciodată să rupă adânca prietenie care le leagă. Sunt două personalităţi opuse. Lila este îndrăzneaţă, încăpăţânată, ironică, ageră, independentă şi este considerată de către prietena ei un geniu. Elena pare mai degrabă tipologia prietenei dependente de cea mereu considerată mai deşteaptă şi mai sigură pe ea. Personalitatea vulcanică a Lilei o face pe Elena să se simtă în siguranţă alături de ea, dar şi copleşită. Sunt de nedespărţit, până într-o zi în care decizia unor părinţi ignoranţi le desparte drumurile. Lila este oprită de părinţii ei să îşi continue studiile, deşi era pasionată de citit şi avea o mare capacitate de a învăţa, de a capta informaţiile, indiferent de materie. Ai ei nu consideră utilă educaţia. În lumea lor, studiile elementare sunt suficiente, mai ales pentru o fată. Elena, deşi provine dintr-o familie la fel de săracă, este încurajată să-şi urmeze visul de a învăţa, de a-şi depăşi condiţia.

Lila continuă să înveţe, dar pe cont propriu. Citeşte pe ascuns, o ajută pe Elena la teme, însă devine o sclavă în atelierul părinţilor ei, până într-o zi în care o idee îi va pava un drum înşelător spre bunăstarea obtinuţă prin căsătorie şi spre o formă de autonomie ce se va dovedi a fi una iluzorie. În schimb, Elena ajunge să cunoască o altă viaţă decât cea din cartierul unde lipsa educaţiei se suprapune peste grosolănia cu iz machist, violenţa şi neputinţa săracilor mărginiţi. Se îndrăgosteşte de un coleg pe care îl consideră un geniu precoce, însă prezenţa Lilei, din ce în ce mai admirată după intrarea în adolescenţă datorită corpului de starletă şi dezinvoluturii, începe să scoată la suprafaţă neîncrederea Elenei în propria feminitate.

Dacă începutul romanului avea efervescenţa unui film a cărui acţiune se petrece în mahalaua colcăitoare unde pitorescul, mizeria, tentaţia, pericolul şi personajele stridente amintesc de peliculele italiene de la cinematecă, finalul este mai degrabă dinamic în planul transformărilor psihologice. Lila devine proiecţia tuturor calităţilor ce îi lipsesc Elenei. Comparându-se neîncentat cu noua Lila în ipostaza adolescentei ce întoarce priviri, Elena se simte când stanjenită, când superioară datorită şansei de a-şi finaliza studiile, când invidioasă, când recunoscătoare prietenei ei ce o ajută la materiile greu de asimilat.

Elena Ferrante impresionează prin modul în care îmbină observaţiile psihologice rostite cu naturaleţea găsită într-un jurnal, povestea fluidă şi antrenantă, şi toate acele personaje secundare menite să scoată şi mai bine la iveală contrastul (seducător pentru cititor) dintre personalităţile celor două prietene, pe care nici rivalitatea adolescentină alimentată de frustrarea celei obligate să renunţe la studii nu o poate rupe. Scriitoarea găseşte un echilibru între acel flux potrivit descrierilor ce vizează emoţiile şi ritmul narativ alert, ce reflectă de fapt viaţa cotidiană a unui cartier napolitan de oameni fără prea multe orizonturi. Nici scenele în care acţiunea se intensifică nu sunt lipsite de substanţă psihologică, dar nici reflecţiile nu încetinesc ritmul alert ce oglindeşte personalitatea impetuoasă a celor din mediul în care trăiesc Lila şi Elena.

Racordat la ritmul scenelor, mai ales al celor în care este descrisă atmosfera din cartier, ai impresia că vezi mărturiile foto din arhiva cuiva dornic de a capta viaţa cotidiană din Italia postbelică. Fiecare tipologie se regăseşte în lumea care le-a format şi le-a şi făcut pe cele două prietene să-şi dorească evadarea. Găseşti capi de familie eplozivi, golani cu maşini ce intimidează prin relaţiile avute cu mafia, mici proprietari de prăvălie ce supravieţuiesc de azi pe mâine, femei guralive şi bârfitoare, bărbaţi geloşi, cu porniri de troglodiţi, oameni blajini deveniţi victime, comercianţi ambulanţi, bătăuşi, dar şi visători cu mintea deschisă, gata să plece spre alte lumi. Dar nu ţi sa dă voie să rămâi un simplu observator. Plonjezi în această lume înghesuită, în care vecinătatea poate fi sufocantă, însă are şi sclipiri de solidaritate. Exact ca în filmele ce surprind Italia ce îşi revenea după Al Doilea Război Mondial, în acest roman găseşti acea apropiere între pauperitate, brutalitatea dezgustătoare şi licărul de fragilitate ce invită la compasiune. Mai bine zis, Prietena mea genială ar fi putut deveni punctul de pornire al unui scenariu de film neorealist ce surprinde substraturile psihologice ale unei prietenii feminine pe fundalul unei mahalale sudice.

Cu fiecare pagină eşti din ce în ce mai conectat la intensitatea emoţională a personajelor. Simţi revolta când o vezi pe Lila cum tânjeşte după o viaţă mai bună, înghiţind în sec atunci când îşi vede prietena mai puţin înzestrată cum ajunge acolo unde îşi dorea ea doar pentru că ai ei s-au lăsat mai uşor convinşi de învăţătoarea lor. Îţi vine să urli în numele celor deştepţi şi nedreptăţiţi de nişte părinţi ignoranţi care nu le acceptă visurile şi le aruncă la gunoi potenţialul. Clocoteşti de furie când părinţii Lilei vor să o mărite cu fiul unui mic afacerist dubios din cartier, pentru a beneficia de protecţia şi banii acestuia. Empatizezi cu Elena, care este din ce în ce mai obsedată de imaginea prietenei mai destepte, care pare să acapareze atenţia celor din jur.

La finalul acestui prim roman din Tetralogia Napolitană ajungi să spui că îţi este greu să fii de partea uneia dintre prietene. Cu toate că vei avea tendinţa să te identifici la nivelul trăsăturilor de personalitate cu Elena sau Lila, Elena Ferrante le prezintă metamorfoza interioară astfel încât să poţi intra în pielea ambelor, pe măsură ce apar noi evenimente.

Prietena mea geniala - copertaEditura Pandora M, 2015

16 noutati romanesti la Polirom, de cautat la Bookfest 2017

Adriana Gionea
-
0
16 noutati romanesti la Polirom, de cautat la Bookfest 2017

Celor dornici de a citi literatura română contemporană, Polirom le-a pregătit multe titluri, ce abordează teme diferite, situând realitatea autohtonă între observaţia incisivă, satiră, parodie şi realismul magic. Aurora Liiceanu, Simona Antonescu, Florin Iaru, Lucian Dan Teodorovici, Marius Oprea, Ana Maria Sandu, Radu Ţuculescu sau Alexandra Done, câştigătorul concursului adresat debutanţilor, se află printre autorii ale căror proze vor fi prezente la Bookfest 2017.

 

Madlena de Aurora Liiceanu

Madlena - feature imageParisul interbelic al artiştilor şi Vama Veche sunt locurile ce declanşează amintirile despre o prietenie feminină sudată nu de similitudini, ci de fascinaţia pentru o personalitate diferită. Madlena este călătoria Aurorei Liiceanu spre memoria în care s-a păstrat imaginea lui Pusi Cocea, una dintre cele mai bune prietene. Dar această imagine cheamă în prezent altele, unele strâns legate de boema artistică din secolul trecut, altele de o Vamă Veche salbatică, discretă şi care invită la oaza de linişte prielnică unei trândăveli estivale malcome, însă nu lipsită de nişte detalii picante cu iz pitoresc sau, uneori, exotic. Stilul introspectiv şi efervescenţa unui roman interbelic face din această carte o lectură irezistibilă (mai ales) pentru zilele de vară, când îţi vine să călătoreşti cu ochii minţii.

 

Hanul lui Manuc de Simona Antonescu

Hanul lui Manuc - copertaDatorită romanelor Fotograful Curţii Regale şi Darul lui Serafim, autoarea Simona Antonescu a fost asociată cu vizitarea secolelor trecute într-un mod în care marea istorie este acaparată de istoriile individuale. Hanul lui Manuc păstrează interesul pentru istoria îmbinată cu ficţiunea. Din Bucureşti până în Constantinopole, de pe moşiile Ţărilor Române până în serai şi catacombele orientale curg intrigi, mistere şi poveşti uluitoare, pe fundalul războiului ruso-turc.

 

Downshifting de Alexandru Done

Downshifting - copertaCâştigătorul ediţiei din 2017 a concursului organizat de Polirom şi adresat debutanţilor, romanul Downshifting este o satiră despre societatea românească văzută asemenea unei lume pestriţe, gălăgioase, în care se amestecă degringolada, ostentaţia şi arhitectura magalomană ce sfidează normele estetice unanim acceptate. Această societate este explorată de un taximetrist care a lucrat cândva pentru o agenţie de publicitate, înainte de a decide o mişcare numită downshifting prin acceptarea unui job sub calificarea lui intelectuală. Cartea lui Alexandru Done oferă acea oglindă ce reflectă stridenţele printr-un umor dulce-amar.

 

Pereţi subţiri de Ana Maria Sandu

Pereti subtiri - copertaTot despre societatea românească este vorba şi în prozele scurte din volumul Pereţi subţiri, una văzută din perspectiva statutului de locatar şi vecin curios în legătură cu existenţele celorlalţi. Cele 17 poveşti de viaţă din cartea scrisă de Ana Maria Sandu redau o intimitate stranie consolidată de străinii obligaţi să împartă aceeaşi clădire, implicit aceleaşi provocări legate de spaţiul domestic. Fiecare ascunde câte o taină ale cărei ecouri se amplifică odată cu zvonurile, bârfele şi temerile unor vecini curioşi.

 

Ultraviolenţă de Bogdan Coşa

Ultraviolenta - copertaNumele lui Bogdan Coşa este asociat cu povestea unui dependent de poker din romanele anterioare – Poker şi Black Glass, care, alături de Ultraviolenţă alcătuiesc o trilogie. Despre acest roman, autorul declara: Scriind Ultraviolenţă, m-a interesat un singur aspect: cum sună romanul pe care vrei să-l iei cu tine la plajă într-o vacanţă în care n-ai venit să citeşti? Tot de o vacanţă au parte şi personajele centrale Tudor Klein şi Irina, logodnica lui, după ce pun de-o parte suma necesară unui trai cumpătat pe o insulă, unde plănuiesc să petrecă mai multe luni. Situaţiile se complică după acele prime zile de entuziam de la început.

 

Exitus de Adrian Georgescu Exitus - copertaExitus este un roman tulburător despre copilăria şi maturizarea unui orfan pe fundalul unei lumi aflate în plin război. Adrian Georgescu promite o lectură în care feţele hâde şi cele candide ale umanităţii se întâlnesc într-un mod răvăşitor. În centrul romanului se afla Milo, un puşti care îi pierde pe cei dragi, ajunge să cunoască partea urâtă a lumii şi încearcă să-şi păstreze acea latură frumoasă a personalităţii sale citind şi sperând că lumea urâtă se poate schimba până la urmă.

 

Aleea zorilor de Andrei Crăciun

Aleea Zorilor - coperta Aleea zorilor este genul de roman pe care îl citesc aceia crescuţi în oraşele comuniste pentru a purta un dialog cu ei înşişi, dar şi cei născuţi după anul 2000, pentru a cunoaşte mai bine trecutul părinţilor. Personajul central este un copil a cărui lume se împarte între decorul industrial şi pădurea de la marginea lui. Supravieţuirea economică a oraşului depinde numai de existenţa unei fabrici de armament. Copilul creşte, pleacă în lumea largă, devine jurnalist, apoi se întoarce din când în când pentru a defini cuvântul acasă, când vechile decoruri ale copilăriei – aleea, pădurea, fabrica de armament – nu mai sunt aceleaşi.

 

Cel care cheamă câinii de Lucian Dan Teodorovici

Cel care cheama cainii - coperta Lucian Dan Teodorovici vorbeşte în romanul său cu tentă autobiografică despre cum te poate ajuta literatura să supravieţuieşti când limitele organismului devin ameninţătoare. Cel care cheamă câinii este un roman despre miracolele oferite de cărţi şi despre încercarea de a da un sens unei situaţii fără nici un sens aparent.

 

 

Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit de Marius Oprea

Neasemuita istorie a Imperiului Roman de Rasarit - coeprtaNeasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit este continuarea romanului Turma păstorului mut, apărut în 2016. Autorul sau, Marius Oprea, cunoscut datorită fondării Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, şi-a imaginat o Românie care, într-un viitor nu foarte îndepărtat, ajunge o ţară influentă. O Românie ce devine imperiu, cucerind Germania, unde ajunge să exporte Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească, al cărei imn naţional este Somnoroase păsărele, compus de un copil, şi care se apără de nori radioactivi cu Brâul Maicii Domnului. Această Românie din viitor, în care Bucureştiul ajunge sediul Parlamentului European, nu este batjocorită în cartea lui Marius Oprea, ci privită cu multă compasiune. Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit este o parabolă cu elemente aflate la graniţa realismului magic.

 

Măcelaria Kennedy de Radu Ţuculescu

Macelaria Kennedy - copertaMăcelaria Kennedy este un roman plin de întâmplări halucinante şi amuzante, ce au loc timp de trei zile şi trei nopţi, înainte de inaugurarea magazinului a cărui denumire este reflectată de titlu. Radu Ţuculescu îmbină burlescul, senzualitatea poetică, fabulosul şi comicul pentru a reda întâmplări cu desfăşurare suprarealistă plecând de la o lume cât se poate de reală.

 

Imperiul pisicilor de Alex Tocilescu

Imperiul pisicilor - copertaCunoscut şi datorită postărilor savuroase de pe Facebook, însoţite uneori şi de pisici, Alex Tocilescu a lansat o colecţie de proze în care satira, parabola, explicitul, fantasticul şi caricatura scandaloasă alcătuiesc o lume năucitoare. Cartea Imperiul pisicilor promite să stârnească nişte reacţii contradictorii, dar, asemenea felinelor domestice, nu va trece neobservată.

 

Cartea pisicii, Dan Teodorescu şi Mardare

Cartea pisicii - copertaO altă apariţie pentru iubitorii de feline domesticite este şi Cartea pisicii. Acest citat publicat pe site-ul Polirom este grăitor pentru cei gata să empatizeze cu protagonista necuvântătoare: Spuneţi-mi Ochi. Fiindcă n-am decît unul. Pe cel drept. Pe celălalt l-am pierdut într-un lan de porumb unde m-a aruncat o femeie… Cînd m-am apucat să scriu aceste poveşti sau ce-or fi ele, am făcut-o pentru mine şi pentru pisicile cu care am intrat în contact. Dacă nu le-aş fi scris în româneşte, poate că acum aş fi fost bogată, după cum mi-a spus o prietenă din America. Dar, cînd Cristian vrea să publice pe numele lui tot ce am scris eu, asta mi se pare scandalos. Chiar dacă – aici trebuie să-i dau şi lui dreptate – nici un editor din România n-ar accepta să intre în relaţii contractuale cu o pisică, decît riscînd să fie taxat drept nebun. Drept care spun aici că îi cedez lui Cristian Teodorescu drepturile mele de autor şi tot ceea ce decurge din ele pentru acest roman, căruia el i-a dat numele Cartea pisicii.

 

Extraconjugal de Mihai Radu

Extraconjugal - copertaIntriga detectivistă ce pleacă din planul relaţiilor familiale, elementele unui roman noir, trădarea şi epuizarea în cuplu se amestecă într-o poveste aflată între universul metropolei stridente şi provincia descrisă dezolant. Întâmplările ce alcătuiesc naraţiunea se înteţesc în momentul în care personajul central află ca mama lui a fost diagnosticată cu o boală venerică. Pentru a descoperi vinovatul, acesta încearcă să afle care dintre părinţii săi a avut o relaţie extraconjugală. Ancheta readuce în viaţa lui personaje ce i-au marcat copilăria şi adolescenţa şi care devin simbolurile unei lumi scindate.

 

Copilăria lui Gaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stanescu

Copilaria lui Kaspar Hauser - copertaCopilăria lui Gaspar Hauser este un roman insolit, alcătuit din 12 povestiri cu acelaşi narator, devenite reinterpretări ale motivului literar al copilului crescut de lupi. Cartea lui Bogdan-Alexandru Stanescu mai spune şi povestea unui Bucureşti cameleonic, surprins în diferite epoci.

 

 Miere de Tudor Ganea

Miere - copertaMiere este un roman despre un sat banal populat de oameni neobisnuiţi, din apropierea unei păduri cu salcâmi deveniţi sursa unei mieri având proprietăţi miraculoase. Aici, timpul curge altfel, iar personajele se află între planul real şi cel al realismului magic. Tudor Ganea a creat o lume care alunecă în fantastic, pe măsură ce planurile multiple ale naraţiunii se întâlnesc. Un tânăr care trece cu motosapa dintr-un capăt în celălalt al satului, distrugând peisajul idilic, şi un pilot care află că băieţelul său s-a vindecat misterios de o boală incurabilă fac parte din galeria personajelor ce populează acest univers aparte.

 

Sânii verzi de Florin Iaru

Sanii verzi - copertaUmorul, tristeţea, bizarul ludic şi personajele neobişnuite se întâlnesc în volumul de proze scurte semnat de Florin Iaru. Sânii verzi promite o lectură apreciată mai ales de cei aplecaţi spre experimentele stilistice în care sunt aduse laolaltă comicul, grotescul şi parodia necruţătoare.

 

10 titluri de la Polirom, prezente la Bookfest 2017

Adriana Gionea
-
0
10 titluri de la Polirom, prezente la Bookfest 2017

Autobiografia unui chitarist legendar, primul roman din lume, noua carte a lui Orhan Pamuk, doua romane istorice, surprize pentru cititorii lui Philip Roth si ai lui Andrei Makine sau povestirile lui David Lodge se află pe lista titlurilor oferite de Polirom la Bookfest 2017 (24-28 mai).

 

Povestea lui Genji de Murasaki Shikibu– primul roman din literatură

Povestea lui Genji - copertaPovestea lui Genji nu este o carte doar pentru cei pasionaţi de cultura japoneză, ci şi pentru cei dornici de a explora istoria literaturii universale. Această carte scrisă acum mai bine de un mileniu este considerată a fi primul roman din lume. Autoarea lui, Murasaki Shikibu, una dintre doamnele de onoare de la curtea imperială japoneză, fascinează datorită erudiţiei ieşite din comun în acea perioadă şi datorită nimbului de mister ce o înconjoară. Pe cât de abundentă este povestea eroului său, considerat un Casanova al Orientului, pe atât de sumare sunt certitudinile privind viaţa ei. Traducerea acestei cărţi în limba română poate fi considerată la rândul ei o bijuterie, fiind realizată de Angela Hondru. Cititorii vor descoperi o voce feminină care anunţa, încă de acum o mie de ani, evoluţia literaturii japoneze moderne, datorită obeservaţiilor psihologice incisive legate de relaţiile de cuplu şi interesului pentru scenele picturale în proză. Nu e de mirare că Murasaki Shikibu a fost una dintre personalităţile admirate de unii dintre scriitorii ce au revoluţionat literatura japoneză – Yasunari Kawabata şi Junichiro Tanizaki.

 

Femeia cu Părul Roşu de Orhan Pamuk

Femeia cu Parul Rosu - copertaUna dintre cărţile aşteptate cu sufletul la gură de cititori este şi ultimul roman semnat de Orhan Pamuk şi tradus de Luminiţa Munteanu. Aşa cum ne-a obişnuit în romanele anterioare, scriitorul turc îmbină meditaţia asupra legăturii dintre iubire, nostalgie şi memorie, istoria, alegoria şi fascinaţia pentru imaginile unui trecut în care a supravieţuit paradisul personal al personajelor sale. Femeia cu Părul Roşu este un roman despre acea primă iubire care schimbă conştiinţe şi despre puterea poveştilor de a salva umanitatea.

 

 Augustus de John Williams

Augustus - copertaCititorii asociază numele scriitorului John Williams cu Stoner, un roman foarte apreciat şi de pasionaţii de lectură din România. Augustus, noul roman tradus la Polirom de Adriana Ponta, este o reinterpretare ficţională a vieţii împăratului roman Caius Octavius, din tinereţe până în ultimii ani. Biografia personajului istoric este rescrisă din perspectiva carismaticei şi libertinei sale fiice, Iulia, a unor conducători militari faimoşi, precum Marcus Antonius, sau cărturari şi poeţi ca Strabon, Horaţiu şi Ovidiu. Augustus a primit National Book Award for Fiction.

 

Irod de Asko Sahlberg

Irod - copertaUn alt roman istoric dens oferit de Polirom este Irod, rezultatul unei documentări la fel de consistente, întinse pe zece ani. Datorită acestui roman, tradus de Sigrid Crasnean şi Andreea Niţă, scriitorul Asko Sahlberg este considerat un Mika Waltari al secolului XXI. Irod oferă o lectură pe care unii critici au comparat-o cu experienţa cinematografică tulburătoare. Are scene de atmosferă ce descriu fastul, excesele şi decadenţa aristocraţiei romane, intrigi complicate, imaginea unei lumi în care valorile începeau să se schimbe, conflicte pentru putere şi un personaj istoric detestat, care însă este atractiv pentru cititorii dornici de a înţelege mai bine o anumită perioadă zbuciumată a istoriei.

 

Arhipelagul altei vieţi de Andrei Makine

Arhipelagul altei vieti - copertaNoul roman scris de Andrei Makine reflectă eterna reîntoarcere literară în ţinuturile de la graniţele orientale ale Rusiei. Arhipelagul Şantar, locul unde se petrece acţiunea, se află dincolo de Kolîma şi de Sahalin, unde taigaua nemărginită ascunde lagărele înfiorătoare. Aici, în ţinutul până şi busolei i se joacă o festă, încât nu mai poate indica Nordul, un prizonier sfidează autoritatea partidului şi evadează. Trei bărbaţi pornesc pe urmele sale, însă numai unul decide să nu se lase doborât de întinderile sălbatice şi să continue vânătoarea umană. Pe măsură ce se apropie de pradă, relaţia cu aceasta îi va schimba deciziile. Traducerea cărţii Arhipelagul altei vieţi îi aparţine lui Daniel Nicolescu.

 

Contraviaţa de Philip Roth

Contraviata - copertaNoua apariţie din seria dedicată lui Philip Roth – Contraviaţa – le promite cititorilor o satiră nonconformistă deghizată într-o poveste despre nişte personaje care vor să îşi schimbe viaţa cu orice preţ, recurgând la câteva soluţii bizare. Mintea acestor personaje va fi analizată din perspectiva unui scriitor, care îmbină observaţia incisivă şi meditaţia asupra istoriei. Romanul a fost tradus de Alexandra Coliban a primit National Book Critics Circle Award for Fiction.

 

 

Moartea lui O-Tsuya de Junichiro Tanizaki

Moartea lui O-Tsuya - copertaCei fascinaţi de literatura japoneză vor mai avea parte de o surpriză oferită de Polirom. Este vorba despre romanul Moartea lui O-Tsuya, scris de unul dintre cei mai buni autori japonezi ai secolului XX şi tradus de Magdalena Ciubăncan. Pe fundalul cartierelor de plăceri, cu saloane de ceai şi gheişe, regăseşti acel amestec între senzualitate şi tenebros, între erotism şi autodistrugere, specific operelor scrise de Tanizaki. Publicat la începutul carierei sale, acest roman anunţa marile teme din cărţile semnate de Junichiro Tanizaki.

 

Fiica Estului de Clara Uson

Fiica Estului - copertaFiica Estului este un roman foarte bine primit de critici datorită unei abordari curajoase a unui subiect extras din istoria recentă a Balcanilor. Datorită lui i s-a decernat scriitoarei Clara Uson Premiul Ciudad de Barcelona şi prestigiosul Premio de la Crítica, o recompensă literară acordată anual celui mai bun roman scris în limba spaniolă din întreaga lume. Romanul are în centru un personaj real – nimeni altul decât fiica generalului Ratko Mladić, pe care unii îl slăvesc asemenea unui erou al războiului sârbo-croat, deşi acesta a fost considerat de comunitatea internaţională un criminal, judecat de tribunalul de la Haga. Scriitoarea catalană s-a documentat în legătură cu modul în care a fost perceput cel numit şi măcelarul din Balcani, dar şi în legătură cu viaţa tragică a fiicei sale, Ana. Fiica Estului scoate la suprafaţă rănile unei părţi a Europei greu de înţeles pentru occidentali.

 

 Viaţă de Keith Richards

Viata - Keith RichardsRockerii îşi vor trece pe lista de lecturi şi autobiografía lui Keith Richards, chitaristul formaţiei Rolling Stones şi unul dintre fondatorii ei. De la muzicienii care l-au inspirat la viaţa de familie, adicţii, suişurile şi coborâsurile faimei, toate sunt expuse cu francheţea rebelului asumat. O viaţă în 500 de pagini trepidante precum un concert al celor de la Rolling Stones, tradusă de Veronica D. Niculescu şi Lucian Niculescu.

 

Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat şi alte povestiri de David Lodge

Barbatul care nu voia sa se dea jos din patVolumul Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat şi alte povestiri este un deliciu literar pentru fanii lui David Lodge şi o invitaţie de nerefuzat pentru cei ce nu l-au citit încă pe acest mare scriitor britanic. Umorul satiric, parodia, turnura cu adevărat neaşteptată s-au amestecat într-o farsă jucată celor gata să creadă în reţeta pentru o viaţă perfectă, aşa cum se întâmpls în Anglia prinsă între cutumele rigide şi libertatea sexuală din anii ’60-’70. Personajele cărţii îşi văd existenţa dată peste cap, însă reacţiile acestora stârnesc hohote de râs. Nu le rataţi poveştile din călătorii sau din anii ce preced studenţia dacă vreţi să aveţi parte de o lectură efervescentă precum o comedie inteligentă sau o parabolă insolită despre natura umană în timpul crizelor.

 

 

8 noutati pregatite de Humanitas pentru cititorii de proza veniti la Bookfest 2017

Adriana Gionea
-
0
8 noutati pregatite de Humanitas pentru cititorii de proza veniti la Bookfest 2017

Editura Humanitas îi aşteaptă pe cititorii de proză cu noi volume scrise de unii dintre cei mai apreciaţi autori din România, dar şi cu un volum de colecţie pentru iubitorii literaturii slave.

 

Lev Tolstoi – Evanghelia pe scurt

Evanghelia pe scurt - coperta

Evanghelia pe scurt, tradusă de Wilhelm Tauwinkl, le va stârni interesul şi celor neduşi pe la biserică, datorită lui Tolstoi. Dincolo de ritualuri şi dogme, transformate adesea în superstiţii, cititorii vor descoperi mai degrabă o reflecţie asupra mesajului cristic. Despre această bijuterie a lui Tolstoi, Ludwig Wittgenstein afirma în corespondenţa sa: Ai citit Evanghelia pe scurt a lui Tolstoi? Aş putea spune că, la vremea ei, cartea asta m-a ţinut în viaţă. Dacă n-o ştii, atunci n-ai cum să-nţelegi ce înrâurire poate avea asupra cuiva.

 

Lanţul de aur de Andrei Cornea

Lantul de aur - coperta

Lanţul de aur este un roman în care intriga decetivistă îi are în centru pe cei şapte filozofi reprezentanţi ai ultimei şcoli ateniene, pe care Iustinian a închis-o în anul 529. Andrei Cornea vrea să demonstreze că filozofia trece dincolo de graniţele specialiştilor şi a unei biblioteci prăfuite, ascunzând multe amănunte captivante pentru cititorii mai putin avizaţi. Modul în care a construit firul poveştii include suspans, exotism, interesul pentru civilizaţiile dispărute, personajele pestriţe şi nostalgia după o lume apusă. Ultimul episod din istoria şcolii ateniene îi aduce împreună, în cartea lui Andrei Cornea, pe câţiva locuitori ai unei Atlantide fictive, ce urmează a fi creştinaţi, şi pe discipolii inteligenţi care apar travestiţi ca în piesele lui Shakespeare.

 

Pelinul negru de Ioana Nicolaie

Pelinul negru - coperta

Una dintre cele mai bine primite apariţii de la Humanitas în blogosfera literară este romanul Pelinul negru, în care Ioana Nicolaie aminteşte de urmările exploziei de la Cernobîl. Despre cartea ei, autoarea mărturiseşte că a scris-o ca o formă de revoltă, după ce a copilărit, fără să ştie, într-un spaţiu contaminat radioactiv. Nimeni nu le-a oferit răspunsuri celor afectaţi, lăsaţi de izbelişte cu durerea, fricile şi temerile lor. Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radioactiv. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările, am înţeles cât de acută era grozăvia, şi câtiva ani m-am întrebat continuu cine e de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum există atâtea victime subînţelese, care n-au deloc glas. Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru – punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după dezastru a cărei existenţă e ca o frânghie care, pe măsură ce calci, se tot subţiază, până devine o sforicică ce sfârşeşte, inevitabil, prin a se rupe. Iar căderea nu înseamnă strivirea pur şi simplu de asfalt, ci scufundarea din uman în subuman. (Ioana Nicolaie)

 

 Nautilus de Ioana Baldea Constantinescu

Nautilus - coperta

Nautilus este un roman scris pentru cei pasionaţi de artă şi cărora le place să se piardă printre obiecte vechi. Povestea are în centru două personaje din epoci diferite – un doctorand ajuns în Parisul zilelor noastre şi prima colecţionară a Evului Mediu, pe nume Reine Blanche. Pentru aceia care au fost captivaţi de primul roman al Ioanei Baldea Constantinescu – Dincolo de portocali – firul narativ din Nautilus promite călătorii în lumi vechi, unde personajele ieşite din comun şi pitorescul se întâlnesc.

 

Val şi Cetatea Sufletelor de Ana Alfianu

Val si cetatea sufletelor - copertaPentru copii, dar şi pentru cei mari cu nostalgii din perioada dependenţei de poveşti fantastice, Ana Alfianu a scris Val şi Cetatea Sufletelor, un basm iniţiatic modern, ce poate fi pus pe acelaşi raft cu poveştile scrise de Michael Ende. Vei citi despre visurile şi peripeţiile lui Val, care, atunci când i se face dor de bunicul plecat în Cetatea Sufletelor, hotărăşte să-l regăsească. Pe drum întâlneşte nişte personaje ce îi vin în ajutor, printre care o broască ţestoasă zburătoare, o caracatiţă fermecată ce vindecă suflete prin poveşti şi un balaur cu suflet de poet.

 

Înalt este numele tău de Ioana Bradea

Inalt este numele tau - coperta

Înalt este numele tău este genul de carte-mozaic prin care sunt readuse în prezent poveştile unui oraş. Oraşul cu poveşti ales de Ioana Bradea este Bistriţa, acolo unde s-a şi născut. Scriitoarea te invită să ieşi din spaţiul geografic pentru a descoperi unul magic, unde istoria şi legendele medievale se intersectează în existenţele personajelor.  Un preot şi notar care consemnează în cronica sa zbuciumatele zile din preajma condamnării la moarte a fostului jude al oraşului, rebela Margareta (fiica noului jude, care încalcă normele vremii şi ale familiei sale pentru a-şi găsi ursitul ), un arhitect italian însărcinat cu renovarea catedralei, vegheaţi, cu toţii, de privirea unui enigmatic călugăr străin. Acestea sunt personajele ce îi ademenesc pe călătorii în timp. Cu siguranţă îi va face pe cei născuţi în alte locuri să îşi dorească să se piardă pe străduţele Bistriţei.

 

Am fost cândva femeie de onoare şi alte povestiri de Radu Paraschivescu

Am fost candva femeie de onoare si alte povestiri - coperta

Umorul, situaţiile bizare până la absurd şi personajele cu porniri tumultuoase sunt amestecate într-o colecţie de proze scurte pe placul celor ce apreciază stilul evervescent şi hâtru al lui Radu Paraschivescu. Am fost cândva femeie de onoare şi alte povestiri îţi arată ce se poate întâmpla când trimiţi un bărbat la o conferinţă internaţională, unde se trezeşte singur în mijlocul a două sute de femei, când o actriţă îşi scoate partenerul din minţi, când auzi un cântec menit să stârnească dorinţe tantrice sau când o restanţă studenţească este însoţită de prea multă ruşine. Treisprezece episoade cu păţanii amuzante şi răsturnări savuroase menite sa te surprindă prin hohote de râs.

 

 Anii frigului de Dan Stanca

Anii frigului - coperta

Unul dintre cei mai apreciaţi autori din spaţiul autohton, Dan Stanca promite o lectură zguduitoare, în care umorul negru, absurdul, satira grotescă îndreptată spre lumea omului contemporan şi desfăşurarea insolită a unor scene desprinse din cotidian se amesteca năucitor. Anii frigului, noul său roman a fost descris de criticul Dan C. Mihailescu astfel: Imaginaţi-vă, acum, un Fenomen Piteşti conjugal (cu o soţie torţionară), corelat cu destinul aiuritor al lui Sandu Tudor, stranietatea iniţiatică a grupării Rugului aprins de la mănăstirea Antim, sculptori atinşi de tipologia deznădejdii şi deformării, dispariţii magice din puşcăria Aiudului, şocante inserturi erotice de tantrism punitiv, plus un final paradoxal – totul textuat cu sarcastică ambiguitate de personajul… Hector Noroaie!
Altminteri, o lecţie tulburător parabolică de ce poate însemna, în istorie, ca şi în destinul individual, coincidenţa contrariilor.

11 noutati pregatite de Humanitas Fiction pentru Bookfest 2017

Adriana Gionea
-
0
11 noutati pregatite de Humanitas Fiction pentru Bookfest 2017

Noile romane scrise de Evgheni Vodolazkin şi Jonathan Safran Foer, traducerea poeziilor semnate de Fernando Pessoa, o bijuterie a literaturii interbelice feminine, un roman suedez multipremiat, peste 100 de poeme semnate de Ingeborg Bachmann, una dintre capodoperele lui Yukio Mishima, republicarea unor cărţi reprezentative pentru opera lui Amos Oz şi a lui Nikos Kazantzakis, precum şi integrala prozei antume scrise de Kafka se regăsesc pe lista surprizelor pregătite de Editura Humanitas Fiction pentru Bookfest 2017 (24-28 mai).

 

Aviatorul de Evgheni Vodolazkin

Aviatorul - copertaUna dintre surprizele ediţiei din 2017 a Bookfest va fi cu siguranţă romanul Aviatorul, o parabolă despre memorie, istoria secolului XX şi mai ales despre salvarea prin descoperirea iubirii. Autorul său, Evgheni Vodolazkin, considerat unul dintre cei mai mari scriitori ruşi contemporani, şi-a câştigat deja mulţi admiratori în România, după traducerile altor două romane ale sale – Laur şi Soloviov şi Larionov. Romanul Aviatorul a fost tradus de Adriana Liciu.

 

Iată-mă de Jonathan Safran Foer

Iata-ma copertaDupă traducerea cărţilor Extrem de tare şi incredibil de aproape şi Totul este iluminat, urmează cea a ultimului roman scris de Jonathan Safran Foer, intitulat Iată-mă. Descrierea lui promite o lectură la fel de intensă, multistratificată şi tulburătoare. În centrul romanului se află o familie de evrei din Washington, formată din mama care se consideră o arhitectă ratată, din tatal scenarist, care a plătit un preţ mare pentru succesul în plan comercial, şi din trei fii având personalităţi sofisticate şi aspiraţii complicate. Descoperirea infidelităţii distruge oaza de tihnă şi permite intrarea în scenă a familiei extinse, ce include o galerie transgeneraţională în care ecourile dramei conjugale se amplifică. Romanul a fost tradus de Andra Matzal şi Cosmin Postolache.

 

Pădurea nopţii de Djuna Barnes

Padurea noptii - copertaO scriitoare nonconformistă şi un roman despre un triunghi amoros feminin, plasat în acel Paris al anilor ’20 de care nu ne mai săturăm. Iată un amestec irezistibil (şi îndrăzneţ chiar şi pentru zilele noastre) care te va face să o descoperi pe Djuna Barnes, una dintre vocile feminine pregnante din literatura interbelică. T.S Elliot considera Pădurea nopţii un roman de referinţă pentru secolul XX, iar o altă scriitoare la fel de nonconformistă din zilele noastre, Jeannette Winterson, îl descrie astfel: Să citeşti Pădurea nopţii e ca şi cum ai bea vin cu o perlă care se dizolvă în pahar. Traducerea a fost realizată de Luana Schidu.

 

Mary de Aris Fioretos

Mary - copertaEditura Humanitas Fiction se alătură celebrării literaturii suedeze la Bookfest 2017 prin traducerea unui roman multipremiat – Mary. Scriitorul Aris Fioretos le propune cititorilor o poveste despre libertatea interioară în timpul dictaturii şi despre legătura dintre om şi istorie, având în centru imaginea Mariei eterne. Pătrunzând în conştiinţa unei femei însărcinate, autorul realizează un contrast între situaţiile sumbre din exterior şi gingăşia emanată de sufletele personajelor. Romanul scris de Aris Fioretos, tradus de Elena-Maria Morogan, a fost distins şi cu Premiul pentru roman al Radioului Suedez.

 

 Amurgul marinarului de Yukio Mishima

Amurgul marinarului - coperta 2Considerat unul dintre cele mai bune romane prin care poţi înţelege Japonia văzută de Yukio Mishima, Amurgul marinarului a fost pus de mulţi cititori pe acelaşi raft cu Împăratul muştelor sau Portocala mecanică, datorită scriiturii profunde şi tulburătoare prin care a fost explorată viaţa protagonistului aflat între sadism şi fragilitate. Romanul poate fi considerat o alegorie despre cei devotaţi Japoniei de altădată, ce a fost învinsă la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. În spatele actelor violente s-ar ascunde protestul împotriva occidentalizării postbelice. Vei regăsi în acest roman acelaşi amestec fascinant şi înspăimântător dintre gratie şi violenţă, dintre frumuseţe şi tenebros, prin care se caracterizează lumea personajelor masculine create de Yukio Mishima. Traducerea îi aparţine Andreei Sion.

 

 Fratricizii de Nikos Kazantzakis

Fratricizii - coperta

Fratricizii este unul dintre acele romane prin care Nikos Kazantzakis prezintă universul grec într-o manieră zguduitoare, nu mai puţin lipsită de frumuseţe. Romanul tradus de Alexandra Medrea a fost scris într-o perioadă tulbure a Greciei postbelice, zguduite de un război civil sângeros. Anii ’40, cu toate cutremurele sale politice şi morale, reverberează până într-o insulă pitorească din nordul Greciei, unde Săptămâna Mare devine o perioadă în care locuitorii, împărţiţi în tabere diferite, încep să pătimească la rândul lor. Privind conflictul dintre forţele guvernamentale şi rebelii din munţi, părintele Iannaros încearcă să vegheze asupra celor prinşi în mijlocul conflictelor, în timp ce fiul său devine capul rebelilor.

 

Fima de Amos Oz

Fima - coperta

Cei îndrăgostiţi de cărţile scrise de Amos Oz se vor putea bucura de o nouă apariţie a romanului Fima. Tradus de Any Shilon, romanul include principalele teme ale cărţilor semnate de Amos Oz, precum şi obsesiile personajelor sale, a căror lume interioară este legată ombilical de istoria modernă a Israelului. Unul dintre cele mai frumoase personaje create de Amos Oz, Fima devine simbolul umanităţii aflate între duioşie şi derivă, între melancolie şi frenezie, între luciditate şi utopie, pe fundalul unei ţări în care oamenii au moştenit multe răni transgeneraţionale, dar şi acea poftă de viaţă manifestată prin lirism, senzualitate şi duioşie. Rememorându-şi viaţa şi mai ales relaţia eşuată cu femeia considerată marea lui iubire, Fima dă glas unui întreg popor, dar fără patosul naţionalismului, ci în surdina aspiraţiilor fireşti.

 

Voi, cuvintele. 101 poeme alese de Ingeborg Bachmann

Voi, cuvinte. 101 poeme alese - coperta

Iubitorii de poezie vor avea şi ei  surprize. Una dintre ele va fi legată de lansarea  volumului Voi, cuvintele, care include o selectie de peste 100 de poeme antume şi postume semnate de Ingeborg Bachmann, traduse de Ana Mureşanu şi Ramona Trufin.

 

Fernando Pessoa – Vecin cu viaţa. Poezia ortonimă

Pessoa

Cei pentru care spiritul potughez înseamnă voluptatea nostalgiei şi a introspecţiei în versuri se vor putea bucura de creaţiile lui Fernando Pessoa în traducerea poetului Dinu Flămând. Vecin cu viaţa. Poezia ortonimă este o colectie de poezii care îi va încânta şi îi va invita la reflecţie pe cei ce visează la Portugalia devenită un paradis al nostalgiei stranii.

 

Creşterea şi decăderea marilor puteri de Tom Rachman

Cresterea si decaderea marilor puteri - coperta

După Imperfecţioniştii, Tom Rachman a impresionat criticii literari prin romanul Cresterea şi decăderea marilor puteri, în care găseşti un amestec între suspans, mister, drama familială şi personaje fascinate de lumea cărţilor. Sursa enigmelor este un mesaj de pe Facebook, primit de protagonista care îşi petrece timpul citind, plimbându-se în natură şi cântând la ukulele. În acest mesaj, un necunoscut îi spune că deţine informaţii preţioase despre tatăl ei. Trecutul începe să o bântuie şi îi furnizează cea mai bună poveste, aceea legată de propria viaţă. Romanul a fost tradus de Vali Florescu.

 

Metamorfoza – integrala prozei antume semnate de Franz Kafka

Metamorfoza - copertaÎntr-o ediţie de colecţie, Mircea Ivănescu le oferă celor fascinaţi de universul creat de Kafka, dar şi celor care abia acum îl descoperă, integrala prozei antume. Cititorii vor (re)vizita universul scriitorului considerat unul dintre părinţii absurdului şi ai literaturii avangardiste.

1...148149150...306Pagina 149 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026