Lasă la intrarea în sala de cinema toate întrebările puse de scepticism în faţa noilor căi de regăsire a sinelui, aflate între şamanism, spiritualitate, impostură şi tehnicile cabotinilor. O recomandare de care este bine să ţii cont dacă vrei să intri, în calitate de observator participant care simte şi nu cercetează, în lumea redată de Marina Abramovic. Vei obţine în schimb plăcere vizuală datorită unor cadre demne de o expoziţie de fotografie cu tentă suprarealist-onirică. Te vei lăsa pradă impresiilor degajate de nişte destăinuiri puternice menite să te intrige, apoi să te invite la schimbul de trăiri dintre artist şi spectator. Te vei scufunda în realitatea paralelă a unei Brazilii nebănuite, stupefiante pe alocuri (dacă nu te pasionează mitologia africană). La final, această destăinuire cinematografică îţi va oferi pretextul unei discuţii, mai mult sau mai puţin aprinse, despre legătura dintre brandingul personal, manifest, spiritualitate, crez, autenticitate, autoexpunere exibiţionistă, interacţiune, sinceritate, curaj de dragul spectaculosului şocant şi profunzime în arta contemporană.
The Space In Between: Marina Abramovic and Brazil este un caleidoscop halucinant, ce îmbină arta contemporană, terapiile holistice new age, căutările spirituale prin mijloace adesea considerate dubioase de către oamenii de stiinţă, (re)întoarcerea la natură, trucurile filmului experimental în captarea stărilor intraductibile şi încercarea unor experienţe mistico-psihedelice în inima triburilor din ţinuturi îndepărtate. Fie că eşti sau nu adeptul acestui amestec, pentru unii dătător de revelaţii, pentru alţii doar năucitor şi bizar, vei aprecia totuşi inspirata simbioză a esteticii documentare cu vizualul ce aminteşte de filmele suprarealiste care împrumută forţa ritualurilor de iniţiere inaccesibile omului modern. Dincolo de împărtăşirea ideilor expuse de Marina Abramovic, vei descoperi, într-un film greu de încadrat într-o categorie fixă, o pledoarie pentru căutarea de sine, toleranţa faţă de alteritatea pe care nu o înţelegi şi redescoperirea bucuriei de a trăi prin artă, sub toate formele ei.
Filmul care prezintă călătoria vindecătoare a Marinei Abramovic în inima Braziliei demonstrează încă o dată că tot ce face artista devenită cunoscută în urma unui manifest interactiv poate stârni reacţii diverse, contradictorii chiar. O simţi şi în sala de cinema, unde este fost proiectat filmul regizat de Marco Del Fiol, ce o are ca protagonistă. Diferenţa este că artista ce stârneşte reacţii contradictorii nu mai este atât de expusă corporal, aşa cum s-a întâmplat în riscantul şi controversatul experiment prin care a trecut dincolo de limitele dintre arist şi spectator şi dintre artist şi propria operă de artă, devenind ea însăşi un exponat viu…şi vulnerabil.
The Space In Between: Marina Abramovic and Brazil este un film pe care fie îl simţi, lăsându-te impregnat de confesiunea artistei, şi îl porţi cu tine după ce proiecţia s-a încheiat, fie îl respingi, considerându-l o şarlatanie la care tind să recurgă unii artişti contemporani acuzaţi de exibiţionism şi de transformarea propriei persoane într-un personaj incomod când nu mai au idei. Documentarul regizat de Marco Del Fiol, plecat pe urmele Marinei Abramovic în căutarea unor vraci şi ritualuri purificatoare din Brazilia, poate fi apreciat şi receptat cel mai bine de de fanii acestei artiste, care se regăsesc în mesajele ei. Îi mai poate impresiona şi pe cei ce nu ştiu mare lucru despre ea, însă au o curiozitate legată de riturile stranii din ţările exotice, de periplurile mistic-ezoterice, de tot ceea ce nu este palpabil şi intrigă sau pur şi simplu de legătura dintre autodezvăluire, filmul experimental, stările şi manifestarile insolite, ritual şi performance artistic hibrid. Pentru ceilalţi, nereceptivi la contactul cu aceste elemente şi zone de interes, acest documentar atipic nu este altceva decât un colaj vizual amuzant, ce redă perfect delirul indus credulilor gata să se lase pe mâna unor tămăduitori din ţinuturi exotice.
Nu mai este o noutate că Marina Abramovic este genul de artist contemporan provocator şi revoluţionar, care poate eclipsa mesajul expoziţiilor şi manifestărilor artistice iniţiate. Mulţi se duc să-i vadă creaţiile permormative mai ales datorită faimei ei. Alţii, pentru că sunt captivaţi de mesajele sale, de abordarea ce îi face să rezoneze, oferindu-le un catharsis plin de stranietate.
Vei descoperi trei mesajele expuse de ea în acest film, care devin nu numai cheia acestui demers cinematografic, dar şi a întregii ei viziuni asupra folosirii trupului sub forma unui canal de receptare emoţional-spirituală. Prin aceste mesaje te absoarbe sau, dimpotrivă, te îndepărtează (dar nu te lasă indiferent) atunci când vorbeşte despre legătura dintre artă, punere în scenă, vindecare şi traditiile ancestrale. Unul este legat de însăşi menirea ei artistică, de rolul artei în viaţa omului modern. Prin acesta susţine că nu este nevoie de artă în natură. Natura este perfectă. Este nevoie de artă în oraşe, acolo unde oamenii nu mai au timp.
Al doilea mesaj se referă la fascinaţia ei pentru ritualuri, explorate, privite şi trăite din perspectiva unui artist performativ. Iar aceste ritualuri sunt captate atât de bine de mişcările camerei şi atât de încărcate cromatic, încât ea însăşi compară aglomerarea de simboluri mistice şi nuanţe tari, psihedelice sau hipnotice, bine coagulate într-o atmosferă stranie, cu elementele vizuale uimitoare din filmele unor cineaşti vizionari iconici, pregătiţi să creeze stranietate şi nişte stări copleşitoare, greu de redat în cuvinte.
Dacă primele două mesaje le sunt adresate mai ales celor captivaţi de arta contemporană, de insolitul şi ermetismul asociate uneori acesteia, al treilea îi atinge pe toţi spectatorii, indiferent de raportarea lor la formele pe care le ia arta în zilele noastre. Este vorba despre disponibilitatea de a transgresa limitele durerii fizice. Marinei Abramovic îi este frică mai degrabă de instalarea durerii emoţionale, fiindu-i mai uşor să o gestioneze pe cea fizică. Afirma că Maria Callas a murit din cauza unei inimi frânte. Nu ar vrea să i se întâmple şi ei, amintindu-şi de cele două mari iubiri din viaţa sa, una având pentru artista din Serbia un efect devastator. De raportul durere fizică-durere psihică-vindecare sunt legate poate cele mai ciudate, înfricoşătoare şi controversate imagini ale filmului. Imaginile nu sunt legate de expunerea trupului ei, ci a modului în care operează un tămăduitor, şi te vor face să închizi ochii pentru câteva secunde.
Meritul regizorului Marco Del Fiol este acela de a transforma în cadre demne de un film experimental nişte imagini bizare, cu obiecte ritualice kitsch, atribuite de străini prostimii din mahalalele sud-americane, şi transa mistică la nivel colectiv, dusă în derizoriu de cei ce resping orice ritual cu iz exotic. Acolo unde mulţi ar vedea numai şarlatani ce se folosesc de obiecte sacre în culori ţipătoare şi care fac gesturi de purificare aparent ridicole, acest regizor vede oportunitatea de a se apropia de arta fotografică, de atmosfera unui film suprarealist, impecabil din punct de vedere al calităţilor vizuale.
Spectatorul, fie că se va declara fascinat sau nu de aceste ritualuri, ajunge să aprecieze calitatea vizuala a filmului. Aceasta calitate este dată mai ales de abilitatea lui Marco Del Fiol de a transforma culorile kitschioase, actele vracilor din cartierele mărginaşe ale oraselor braziliene şi unele operaţii curative înfricoşătoare într-o imersiune vizuală demnă de un film avangardist. Un film precum o trecere într-un alt univers, în care vechile reguli ale coerenţei sunt suspendate brusc. Un film pe care îl iei ca atare, fără a-l înţelege, datorită originalităţii plasate între nelumesc, oniric şi ezoteric.
Modul în care acest regizor transpune călătoria de vindecare şi ezotericul refuză senzaţionalismul extravagant pe care îl vânează mulţi străini în ţinuturile exotice unde oamenii au păstrat ritalurile arhaice. Marina Abramovic este departe de atitudinea de colonist un pic teribilist, interesat de trofee bizare, adoptată de mulţi occidentali. Nu îţi dă impresia că participă la aşa-zisele bizarerii pentru a epata, pentru a le face scepticilor în ciudă sau demonstra că este capabilă să îşi depăşească limitele. De fapt, singura scenă care o arată păşind dincolo de zona de confort este aceea în care îi sunt imortalizate reacţiile terifiante date de halucinogenul ayahuasca.
Nici Brazilia căutată de Marina Abramovic nu permite senzaţionalismul. Dacă te-ai fi aşteptat doar la scene în care gesturile ritualice includ forfota, culorile menite să testeze rezistenţa retinei, zgomotele marilor oraşe turistice sau dansuri euforice, vei avea o surpriză. Sunt secvenţe în care o vezi pe Marina scufundată în liniştea asociată mai degrabă unei călătorii în Tibet, pe fundalul unor peisaje ce degajă aceeaşi linişte acaparantă, ce nu au nimic în comun cu pozele din albumele cu Brazilia gălăgioasă. Vei descoperi o Brazilie unde te reculegi în comtemplaţie şi reverie, ce invită la asceză, nu la hedonismul incandescent. O Brazilie mai degrabă tăcută, chiar şi atunci când unele instrumente ce însoţesc imersiunea în transa ritualică scot sunete pătrunzătoare.
Vei percepe acest film drept o imersiune cu tentă spirituală sau o călătorie spre ancestral şi vei rezona puternic mai ales dacă eşti adeptul acelor abordări holistice ale vindecării emoţionale, ce invită la o călătorie de explorare a legăturii dintre o traumă din trecut şi o boală fizică. Peste această viziune holistică a Marinei Abramovic se va suprapune cea performativ-confesivă. Ea aminteşte de câteva ori că se simte asemenea unui nomad, ce nu îşi găseşte locul nicăieri în lume, unind nomadismul cu menirea de artist ce se expune în faţa mulţimilor, ce se află în căutarea a noi experienţe care să-l inspire.
Pentru cei nereceptivi la metamorfozele artei contemporane, filmul ce prezintă periplul Marinei Abramovic poate fi privit sub forma unui documentar despre o Brazilie mai putin turistică, dar la fel de ispititoare, căutată mai mult de hippioţii ce vor să se reîntoarcă la sălbaticia naturii neîmblânzite şi la experienţele spirituale, departe de lumea dezlănţuită. Vor deveni observatorii unei lumi primitoare, deschise, dar şi ermetice. O lume plină de culoare şi neînţeles, care freamătă în ritmul vechile ritualuri africane din Bahia, despre care au citit în romanele lui Jorge Amado sau Alberto Mussa. Un bazar de curiozităţi, plin de pietre în nuanţe vii, de păpuşi ce reprezintă idoli sacri, de leacuri băbeşti extrase din natura nestingherită, de sunete şi gesturi ce nu ţin cont de graniţa dintre real şi mitic, dintre credibil şi neverosimil, dintre misticism şi delirul excentric.
LYTE video
