Articole

Kantemir Balagov face parte din categoria noului val de regizori ce au impresionat încă de la început. Îi vei aştepta nerăbdător viitoarele filme după ce vei vedea Closeness.

Îţi va plăcea totul la acest film: scenariul, folosirea luminilor, alternanţa dintre ternul claustrofob şi expansiunea cromatică bine sincronizată cu stările intempestive ale personajului central şi felul în care abordează mecanismele psihologice angrenate în efortul unei familii de a-şi salva fiul răpit şi de a căuta ajutorul într-o comunitate închisă. Kantemir Balagov te va uimi prin talentul de a îmbina vizual, fără patos şi artificii inutile clocotul unor emoţii, reacţiile precum o vijelie, barbarismul şi crizele personale surprinse în cadre poetice. Şi-a câştigat admiratori în rândul criticilor şi cinefililor prin ingeniozitatea în evitarea clişeelor, prin imprevizibil şi prin modul în care a făcut ca toate angoasele, disperarea şi conflictele dintre generaţii să ricoşeze mai întâi în interiorul familiei, apoi în comunitate, până se propagă şi ating teme explozive dintr-o parte a Europei mai puţin cunoscute.

Vei simţi nevoia de a vorbi despre acest film cu alţi cinefili şi îl vei recomanda tocmai pentru că nu te menajează nici măcar o secundă, pentru că nu-ţi permite să-ţi tragi sufletul. Şi o face cu stil, asumare şi maturitate regizorală precoce, fără ostentaţie şi fără efortul de a creşte artificial, prin senzaţionalism, adrenalina spectatorului, cum o fac de obiecei debutanţii ce aspira la statutul de copil teribil. Closeness îţi solicită mai degrabă capacitatea de a tolera cutume ireale pentru societatea ferită de pericole. Te asaltează. Îţi creşte pulsul. Te face să-ţi deschizi mintea în faţa unei lumi noi, şi să închizi ochii în faţa unei scene care te şochează. Te racordează la emoţiile personajelor şi, mai presus de toate stările transmise, te face să descoperi alteritatea din ţinuturi mai puţin trecute pe lista destinaţiilor arhicunoscute.

Closeness este un film uluitor datorită amestecului dintre nevoia de afecţiune şi cruzime, dintre dorinţa de apartenenţă şi răzvrătire împotriva clanului, dar mai ales dintre nevoia de autonomie şi nevoia de siguranţă oferită de ceilalţi. Vei fi acaparat de ritmul febril al desfăşurării evenimentelor, fără a se trece superficial peste momentele în care aparatul de filmat se focusează asupra evoluţiei psihologice a personajului central, prin scene în care observi o domolire melancolică (excepţional redată vizual) a ritmului năucitor.

Filmul Closeness îţi va plăcea şi dacă faci parte din rândul celor pentru care multe dintre filmele de festival european din noul val devin obositoare din cauza ritmului monoton. Te va ţine cu sufletul la gură prin modul în care povestea unei dispariţii se rasfrânge violent şi derutant în drama unui personaj feminin plin de magnetism şi diferit de toţi cei din jur. La final, te vei declara sedus de eferversecenta interpretare oferită de actriţa debutantă Darya Zhovnar, ce abordează rolul principal cu siguranţa versatilă a uneia cu experienţă, şi de talentul regizorului Kantemir Balagov în a doza tensiunea şi a o transpune prin profunzime psihologică, fără a dilua intensitatea acţiunii.

Dincolo de toate plusurile scenariului, vei ieşi schimbat din sala de cinema deoarece vei mai descoperi povestea unei lumi despre care nu ai fi avut cum altfel să afli. Este lumea unei comunităţi ameninţate, pe cale de dispariţie, care atrage, dar te şi ţine la distanţă. O comunitate închisă, precaută. Dornică de a se adapta într-un mediu dur, însă plin de oameni ce ascund o mare sete de afecţiune şi dreptate, de a se apropia, în ciuda unor poliţe vechi de sute de ani, care i-au făcut să se urască, să se teamă unii de alţii.

La începutul filmului, apare o afirmaţie a regizorului Kantemir Balagov, care se declară kabardian. Protagonista, Ilana, face parte dintr-o altă comunitate, adesea prigonită, dornică de a-şi păstra regulile şi tradiţiile pentru a rezista în lupta cu barbaria. Ea însă vrea să iasă de sub controlul familiei, pentru a face parte din lumea unui băiat neagreat de ai ei. Acesta o sfătuieşte să nu-şi vorbească limba de faţă cu prietenii lui.

Pentru a înţelege mai bine mesajul filmului şi dramele personajelor, trebuie să afli cine sunt aceşti kabardieni. Ei fac parte dintr-unul dintre cele 12 triburi vechi din zona de nord a Caucazului. Numărul lor se împuţinează, însă legătura cu trecutul şi cu limba străveche devine din ce în ce mai puternică. Acestei legături, Balagov îi oferă o notă viscerală, în care se aud ecourile unor secole de conflicte purtate în Rusia de la graniţa cu Asia. Unul dintre elementele insolit-fascinante, care diferenţiază scenariul de alte drame familiale din peliculele cutremurătoare ale ultimilor ani, este tocmai această Rusie a frontierelor îndepărtate, un no man’s land unde locuitorii enclavizaţi se ghidează după reguli nescrise. Vei descoperi un ţinut neîmblânzit, înspăimântător pentru necunoscuţi, despre care sigur vei dori să ştii mai multe după ce vei vedea acest film.

Kantemir Balagov este un cineast obligat să facă mari eforturi pentru a deveni vizibil. Provine dintr-o parte a Rusiei unde artiştii tineri întâmpină dificultăţi şi despre care autorităţile nu prea vor să se vorbească, mai ales la nivel mondial. Face parte dintr-o etnie foarte puţin cunoscută, ce trăieşte într-o zonă săracă, la marginea aşa-zisei Europe civilizate. În ciuda tuturor barierelor, regizorul a depăşit răsunator graniţele ţinutului natal, căruia i-a dedicat un film de neuitat. Debutul său în lungmetraj, Closeness, are toate şansele de a deveni un film despre care se va vorbi mult (cel puţin în 2017). Unda de uimire, curiozitate şi admiraţie stârnită la Cannes, unde a câştigat Premiul FIPRESCI în cadrul secţiunii Un Certain Regard, s-a propagat până la Bucharest International Film Festival, unde a primit Marele Premiu şi cel acordat pentru cel mai bun scenariu.

O fi de vină flerul (unii ar spune tipic rusesc) în explorarea sufletului uman chinuit, prin construirea personajelor pline de nelinişti şi contradicţii? Alternanţa dintre secvenţele pline de dinamism şi cadrele melancolice pe al căror fundal se preling acordurile sfâşietoare ale melodiilor de sânge albastru? Sau poate intervenţia unor surse de lumină stridentă, ce îi dau atmosferei apăsătoare şi realismului o aură de stranietate care înveleşte toată durerea strânsă în sufletul şi mimica protagonistei neînţelese? Cert este că regizorul Kantemir Balagov a realizat un film trepidant cu genul de subiect menit să zgândărească sensibilităţi politico-sociale dublate de fiorii unui thriller şi magnestismul unei poveşti despre ieşirea din adolescenţă. Va fi apreciat şi de cei ce emit pretenţiile unui spectator anti-hollywood, făcând în acelaşi timp faţă cu brio şi cerinţelor unei audienţe generaliste.

În primul rând este un film pe care fiecare spectator, indiferent de preferinţe, îl trăieşte la intensitate maximă, datorită amestecului antrenant şi exploziv precum un cocktail Molotov dintre suspans, controversă, relaţii familiale devenite un butoi de pulbere aprins de o amazoană rebelă. În al doilea rând, povestea dramatică plasată într-un punct sensibil din Rusia îndepartată şi plină de răni – Caucazul de Nord –  te face să reflectezi asupra istoriei contemporane multă vreme de la terminarea filmului, deschizând o fereastră spre o lume şi o coumunitate prea puţin explorate (nu numai în cinematografie). Şi nu în ultimul rând, te face să descoperi o actriţă a cărei prestaţie poate susţine un întreg scenariu, chiar şi în cazul unui film cu buget redus. Actriţa Darya Zhovnar a intrat perfect şi cuceritor în rolul Ilanei, o revoltată încăpăţânată, cu farmec androgin şi o doză de sensibilitate feminină ascunsă în spatele salopetei de mecanic auto. Le dă clasă multor actriţe prin amestecul derutant dintre senzualitate explozivă, teama de abandon, sentimentalism, opoziţionism zgomotos, fragilitatea bine mascată de gesturi sfidătoare de copil mare ce nu-şi găseşte locul, curaj nebunesc şi ezitări de inocentă.

Povestea pe scurt (fără spoiler): Undeva, în Caucazul de Nord, pe la sfârşitul anilor ’90, o familie din comunitatea evreiască avea grijă ca de ochii din cap de soarta celor doi copii, un băiat şi o fată. Băiatul urma să se logodească. Sora lui, Ilana, departe de aspiraţiile atribuite statutului deţinut de femeie dintr-o societate cu modele orientale învechite, prefera hainele de mecanic în locul unei rochii, stătea mai mult pe lângă tată, dornică de a-i deveni mâna dreaptă în atelierul auto, repara maşinile cu dexteritatea un expert, fuma pe ascuns şi tot pe ascuns începea şi primele explorări sexuale, cu un băiat din alt trib (vorba mamei înfuriate).Băiatul este răpit. Familia îi cere Ilanei, fata bună de măritat, să facă un sacrificiu prin care să-şi salveze fratele, cu preţul nefericirii ei. În schimb, ea va căuta o soluţie riscantă, dar inofensivă pentru viitorul său.

După cum v-aţi dat seama, Ilana este o comoară (doar) pentru tată şi un vis frumos pentru acei părinţi destupaţi la minte, ce şi-ar dori o fată descurcăreaţă, cu iniţiativă şi tărie de caracter, şi care să-şi poarte singură de grijă, să nu se teamă de faptul că până la urmă va trebui să dea piept cu lumea bărbaţilor dintr-o zonă cu valori învechite. În schimb, pentru mama ei, Ilana este un coşmar, un simbol al inadecvării ce planează asupra întregii familii, o sursă a ruşinii, o fată lipsită de feminitate şi nesupusă. Însă rolul ei în dinamica familială şi în comunitatea evreiască se schimbă după ce fratele ei este răpit, alături de iubită, chiar la finalul petrecerii de logodnă. Din acest moment, Ilana începe să se revolte împotriva familiei, împotriva comunităţii pe care o va acuza de ipocrizie când va ezita să-i ajute fratele, dar mai ales împotriva lumii pline de prejudecăţile alimentate de conflictele din Cecenia. Face gesturi necugetate, preia misiunea de salvare a fratelui, într-un mod considerat riscant şi scandalos de către mamă. Scoate la suprafaţă o forţă nebănuită, dar şi o fragilitate pe măsură. În relaţia cu părinţii devine un copil răzvrătit, scăpat de sub control, iar faţă de iubit îşi arată o nevoie de afecţiune demnă de o eroină ce joaca totul pe o carte, damnată şi răvăşitoare, de roman rusesc.

Fiecare gest al Ilanei te va ţine pe jar şi îţi va da satisfacţie, dacă ai fost la rândul tău un adolescent rebel, mult prea deschis la minte pentru cei din jur, care nu-şi găsea locul printre ai săi. Reacţiile ei vulcanice sunt de ce în ce mai şocante pentru familie, însă din ce în ce mai amuzante sau catartice pentru spectator. Poate cel mai bine o vor înţelege cei din spaţiul balcanic rural, prins între modernitatea de suprafaţă şi mentalitatea retrogradă. Ce-i drept, comunitatea din care face parte îţi aminteste de poveştile din secolele trecute, în care familiile tradiţionaliste din comunitatile ameninţate impuneau reguli stricte, copiii nu ieşeau din vorba părinţilor, iar fetele erau puse la adăpostul unei căsnicii înainte de a-şi forma propriile idei despre viaţă, mirele fiind întotdeauna din acelaşi trib.

Closeness este un film în care toţi actorii îşi interpretează impecabil rolurile, făcându-te să le simţi fricile şi disperarea. Totuşi, cu excepţia Ilanei, personajele nu ies din tipare. În ciuda expresivităţii lor, nu afli mare lucru despre motivele şi resorturile interioare. Parcă vezi de fapt personajele unui tablou înfăţisând o scenă clasică din conflictul generaţiilor, în care tatăl este înţeleptul împăciuitor, ce îşi reprimă indignarea şi furia, mama este obtuză, iritantă şi mereu pusă pe criticat, iar mezinul îşi doreşte mai multă independenţă, simţindu-se mai apropiat de sora lui decât de părinţi, într-o complicitate afectivă redată într-o scenă cu gesturi ce l-ar pune pe gânduri pe un psihanalist. Acest arhaic tablou de familie va fi invadat de un prezent ce terfeleşte vechile reguli, reprezentat gaşca de pierde-vară, formată din varianta caucaziană a bădăranilor ignoranţi, cu idei fixe şi xenofobi, din care face parte iubitul Ilanei. Doar Ilana face notă discordantă în randul acestor tipologii statice, alimentând acţiunea cu ieşirile ei din decor.

Deşi acţiunea se petrece în anii ’90, ai impresia că vezi un film din alt secol, unul al înapoierii, cu segregare, suspiciune, intoleranţă faţă de cei din alt neam şi primitivism. Dar această segregare nu este expusă clişeistic, fiind mai mult adusă în discuţie prin trimiteri înţelese mai ales de spectatorii care ştiu câte ceva despre conflictele dintre rusi şi ceceni (expuse foarte rar de replicile personajelor şi mai mult prin aluzii terifiante şi câteva imagini privite de acestea la televizor, ce fac parte din ritualul barbar al unor execuţii – singurul element greu de îndurat, la care te va face să închizi ochii şi să-ţi astupi urechile).

Modul în care Balagov îmbină tandreţea şi barbarismul ar fi putut duce la un film abraziv şi intruziv pentru retină, de la un capăt la altul, doar cu scene de un realism brutal. Totuşi, anumite cadre fac din această zonă a dezolării colective şi a violenţei feroce din Caucazul de Nord un periplu straniu, atemporal, suspendat, ce nu se lasă contaminat până la capăt de cruzime şi unde protagoniştii îşi dau voie să respire într-un spaţiu al lor şi într-un timp propriu (scena în care Ilana se pierde pe ritmul muzicii în lumina stridentă a unei discoteci pentru a-şi exorciza durerea prin melancolia bahică transmite acea picătură de frumuseţe dintr-un ocean de nuanţe terne, aşa cum vezi în filmele cineaştilor experimentaţi şi obisnuiţi cu prezenţa la marile festivaluri).

Găseşti imaginea unui capăt de Rusie realist captate şi, în acelaşi timp devenite un spaţiu receptat ca fiind ireal, năucitor şi terifiant, aşa cum este şi istoria unei lumi care, în urma puţinelor informatii răspândite despre ea, a degajat mereu în imaginarul străinilor o atmosferă enigmatică. Datorită acestui nimb de mister şi inexplicabil ce înconjoară lumea kabardienilor vei fi plăcut impresionat până şi de cadrele prin care sunt redate lipsa de speranţă sau amestecul apocaliptic dintre peisajele austere, rural, pauperitate şi decorul industrial sovietic.

Există multă stranietate, sinistru dar şi compasiune în modul în care Balagov favorizează întâlnirea spectatorului cu această lume vulnerabilă şi în acelaşi timp feroce, de la marginea Rusiei. O lume trecută prin multe şi abandonată între două culturi şi mai multe etnii (uneori) ostile, care, dupa mulţi ani de uitare, a scos capul în lumea occidentală după ce a devenit sursa de inspiraţie a unui regizor promiţător. Balagov nu ezită să-şi asume identitatea legată de acestă lume, despre care declara că are mulţi artişti talentaţi, dar pe care o reprezintă în acelaşi timp instinctuală, intempestivă, cu valori tribale şi multe traume colective transgeneraţionale.