Nymphomaniac – Bovary devine Anais Nin

0
1174

În ciuda imaginilor-teaser irezistibile, Nymphomaniac Vol. I nu este un film pentru onanişti. Îţi trebuie ceva răbdare şi apetenţă pentru autoanaliză dacă vrei să înţelegi ce se ascunde în spatele apetitului sexual greu de potolit al protagonistei, ce-şi povesteşte viaţa într-un stil apropiat de Proust şi de varianta mai pe şleau a jurnalelor scrise de Casanova. Pentru a prevesti acel amestec ofertant dintre eros şi moarte (că doar e Lars von Trier), a fost adăugat şi un preludiu muzical asigurat de chitara întunecată a celor de la Rammstein. Iar dacă eşti un fan al psihanalizei, vei dori să descâlceşti dialogul surprinzător dintre nimfomana extrem de lucidă şi ascultătorul destăinuirilor sale.  

Nymphomaniac Vol. I a fost prezentat ca un film ce-ar fi trebuit să te şocheze mai ales prin imaginile pornografice, dar Lars nu se dezice şi punctează la fel de bine prin consistenţa interioară a personajelor sale, aşa cum a făcut-o până acum. În loc de un film hedonist, i-a reuşit o poezie a erotismului sumbru, la care se adăugă fiorii angoasei şi personajele care plonjează într-o apă neagră, apocaliptică, ce stă să iasă de oriunde şi de nicăieri. O aştepţi degeaba. În filmele regizate de Lars, apocalipsa vine din inconştientul personajelor, branşat la un nihilism puternic mascat de adicţia sexuală, în cazul acestui film.

Joe (Charlotte Gainsbourg), nimfomană care-şi destăinuie viaţa unui necunoscut aparent şters, ce-o duce în apartamentul său după ce-o găseşte abandonată după o aventură terminată cu vânătăi într-un labirint sinistru de străzi lăturalnice, se dovedeşte a fi o femeie cu capacitatea de a-şi analiza stările şi cauzele din trecut ce-au dus-o în prezentul devastat de prea multă dorinţă. Abilitatea ei de a conecta evenimentele şi emoţiile din copilărie şi adolescenţă pentru a găsi o explicaţie, fără justificarea unor aşa-zise păcate, seamănă cu demersul unui psihanalist, doar că-n locul domnului Freud găseşti o femeie de-o senzualitate fragilă, departe de fanteziile cu tigroice în haine mulate, ce-aşteaptă la cotitură pentru a devora prada masculină. Joe aduce prin aerul ezitant cu imaginea lui Anais Nin din filmul Henry and June. Întreţine acelaşi contrast dintre gândurile incandescente şi aparenţa sensibilă pe care o întâlneşti la scriitoarea ce l-a inspirat pe Miller. Doar că, spre deosebire de Anais Nin, protagonista filmului a fost lipsită de prezenţele masculine care s-o inspire. Văzută cu alţi ochi, Joe nu devorează bărbaţi, ci se autodevorează, într-un periplu din care lipseşte plăcerea, în schimb, anxietatea este prezentă aproape mereu în experienţele sale. 

După o călătorie infernală, ce-ar fi trebuit să fie un paradis al simţurilor, Joe găseşte un bărbat aparte, care nu o priveşte de parc-ar fi o fiinţă condamnată la dispreţ. Ascultătorul inteligent o ajută, prin analogiile ce-i includ unele trimiteri la Edgar Allan Poe şi la ideile lui Bach despre armonie, să-şi împartă memoria sexuală în capitole pentru a regăsi, la final, poarta spre afectivitatea reprimată.

Acolo unde alţii văd numai o bulimie sexuală, Lars reuşeşte să arate o altă faţă a nimfomanei, aceea a femeii care, în ciuda aparenţelor, simte mult prea intens emoţiile, de unde şi prăpastia între talentul ei de-a se conecta la fiecare tresărire interioară şi lumea celor care o înfierează, mult prea ocupaţi de şabloanele mic-burgheze.  

Folosind aceleaşi decoruri minimaliste rău-prevestitoare, Lars von Trier o coteşte spre o insulă halucinantă ivită-n mijlocul realităţii, unde nimfomana şi presupusul salvator deghizat în receptaculul destăinuirilor se adăpostesc. Scena în care o ridică de pe jos pare o scăpare din iad pentru Joe, dar nu te poţi abţine să te întrebi cât va sta în picioare acest refugiu unde şi-a găsit, în sfârşit, un om capabil să-i developeze experienţele catalogate drept vulgare. 

Personajul care îi ascultă confesiunile sexuale îi arată lui Joe de ce nu este cea mai rea urmaşă a Evei. Aceasta se crede varianta feminină a diavolului, dar Seligman (“Fericitul”), bărbatul aparent insipid, găseşte oglinda care poate reflecta nevoia de afecţiune ce-o umanizează pe Joe. Îi leagă fiecare amintire cu iz erotic de literatură, muzică sau armonia universului, de parc-ar vorbi despre facerea lumii şi a paradisului pierdut. Se poate abţine Lars de la o perpetuă alungare a personajelor din edenul tranzitoriu, încât să-l păstreze pe Seligman, ascultătorul umanizant, şi-n Nymphomaniac vol. II?  

Galerie video

SHARE
Articolul precedentHoli One Color Festival – Cape Town 2013
Următorul articolMaps to the Stars
mm
Pragmatica la ora 9, visatoare dupa 6. Ma infrupt cu lacomie din carti si ador sa vad un film la cinemateca. Imi place sa calatoresc prin ochii mintii, in timpul unui festival de film sau bucurandu-ma de o carte. Nu as putea trai fara arta, ceai sau filme. O zi in care sa nu povestesc despre o carte sau despre un film bun e una pierduta.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here