Istanbulul lui Burhan Sonmez îşi păstrează atracţia şi întreţine fascinaţia chiar şi atunci când ajunge un loc al traumelor provocate de torturi şi de prigoana cu tentă politică. Nu va fi hulit. Nu va fi îngropat în amnezia devenită un mecanism de apărare şi va scăpa de flashback-urile declanşate de sindromul posttraumatic prin care ar fi putut deveni întruchiparea a tot ceea ce este hâd, scelerat, infam şi brutal în semenii dezumanizaţi. Locuitorii săi îi apără istoria, suişurile, gloria şi decăderea prin apetitul orientalului pentru poveştile cu final amânat, care înteţesc pofta celui care ştie să asculte. Tot citind plasmuirile imaginaţiei salvatoare a unor prizonieri, ai impresia că în romanul Istanbul Istanbul răscoleşti arborele genealogic al Şeherezadei şi dai peste nişte urmaşi din lumi diferite, dar care au în comun talentul de a învinge moartea prin istorii care mai de care mai ademenitoare, misterioase, încărcate de lirism, umor melancolic şi tâlcuri adânci risipite în cuvinte simple.
Ai fi tentat să spui că numai un visător drogat cu propriile-i fabulaţii sau un prizonier cu minţile confiscate de Sindromul Stockholm şi-ar putea închipui nişte personaje care vor continua să iubească, să apere şi să ridice în slăvi un oraş al durerii, al temniţelor subterane. Un oraş care la suprafaţă îşi continuă expansiunea şi hărmălaia babilonică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Un oraş precum un sultan căzut în transa unui hedonism trândav care le ordonă gărzilor să nu le permită celor aflaţi în suferinţă luxul unor strigăte sfâşietoare ce i-ar întrerupe voluptăţile. Dar însăşi povestea de viaţă a scriitorului Burhan Sonmez, totodată şi un luptător pentru drepturile omului în Turcia, hăituit în anii ’90 şi grav rănit într-un asalt al poliţiei, întăreşte autenticitatea personajelor care ajung să supravieţuiască psihic prin poveşti între două reprize de tortură.
Trebuie să avem grijă unul de celălalt. Să nu uităm că aici suntem în forma cea mai pură a omului, de fiinţe care suferă.
Pentru cei patru încarceraţi pe nedrept – un frizer versificator, îndrăgostit de poezia lui Baudelaire şi nevoit să-şi întrerupă studiile universitare pentru a-şi câştiga traiul de zi cu zi, un medic al cărui fiu alegea apartanenţa la un grup revoluţionar, un ţăran sărac, bucuros că şi-a îndeplinit visul de a păşi în Istanbul, chiar şi în calitate de prizonier în pântecele terorii, şi un student deznădăjduit – supravieţuirea prin derularea unor poveşti atemporale cu finaluri alegorice puternic ancorate în peisajele realităţii nu este doar o metaforă a iubirii pentru cuvânt, pentru literatură.
Până să ajungă la suflet, poveştile trec prin viscere, apoi abat atenţia de la durerile ce acaparează învelişul epidermei şi transformă timpul într-o lentoare a supliciilor insuportabile. Poveştile despre mireasa transformată în lup, despre cartograful în imaginaţia căruia Istanbulul era o insulă ce ar fi trebuit să poarte numele femeii iubite rămase la mal, despre satul blestemat, despre oraşul asemuit unui cer, despre călugăriţa isteaţă care scapă de un atacator, despre personajele din Decameronul, despre copilărie şi despre oamenii din căsuţele de la fereastra cărora se vede Bosforul fac posibilă o descătuşare a imaginaţiei coborâte din sofisticata minte până la simplitatea efemeră a senzaţiilor.
Personajele nu îşi imaginează doar poveşti, ci îşi permit să refacă imaginar senzaţiile normalităţii, resimţite în ritualul unui ceai băut în compania prietenilor, în priveliştea oferită de un apus ce înfrumuseţează un ospăţ camaraderesc înmiresmat cu mirodenii, în aroma tutunului împărţit frăţeşte. Prizonierii din închisoarea subterană ajung să îşi închipuie clinchetul paharelor închinate în cinstea prietenilor supravieţuitori şi a oraşului de suflet şi se invită unul pe celălalt la cine imaginare, fără a cădea în plasa delirului. Sunt conştienţi în fiecare secundă, iar poveştile, în loc să devină un delir salvator, prefac intervenţia fabulosului într-o armură a lucidităţii.
În ciuda unor detalii terifiante, ce amintesc de chinurile din temniţele comuniste ale anilor ’50 şi de torţionarii abjecţi care le conduceau, romanul Istanbul Istanbul alină. Ţi se lipeşte de suflet şi de mâini, încât nu te vei îndepărta de el până nu vei ajunge la ultima pagină. Istanbul Istanbul te va învălui şi nu vei ceda în faţa pasajelor care te fac să urli de revoltă şi de neputinţa de a lupta împotriva unui rău ce îşi face de cap la mii de kilometri distanţă de locul confortabil în care îl citeşti. Oricât de triste şi de apăsătoare par imaginile omului strivit de brute, pofta de viaţă, de frumos, de poveşti şi de solidaritate a personajelor te determină să continui lectura. Fiecare personaj în parte are de gând să te răsplatească printr-o istorisire îmbietoare, dulce-amară sau plină de nostalgie. Îmbină alegoria, istoria unei vieţi şi triste, dar şi pline de bucuria unei iubiri împărtăşite, imaginea realistă a unui Istanbul asaltat de zgarie-norii precum nişte giganţi care înghit cartiere pitoreşti, cu ale lor vechi legende şi himere, străzi înguste care şerpuiesc spre largul orizont marin şi aluziile metaforice la un oraş cu suflete şi amintiri sufocate.
Omul constă într-o suflare pe care o dai când suspini. Îţi spui că viaţa nu ajunge şi ai impresia că oraşul care se-ntinde de la orizont cu zidurile, turnurile şi cupolele lui este un nou cer.
Cititorul obisnuit să se plimbe nestingherit prin Istanbulul scriitorilor preferaţi, al poeţilor, al călătorilor şi al istoricilor care au explicat pe înţelesul tuturor mărirea şi decăderea sultanilor otomani, va găsi dincolo de metaforele acestor poveşti imagini asemănătoare celor din documentarul Ekumenopolis, din cărţile scrise de Orhan Pamuk şi din mărturiile celor dornici să i se opună unui tiran.
Ducea dorul gărilor, feriboturilor învechite, bulevardelor pe care oamenii mergeau lovindu-se unii de alţii. Frumuseţea oraşului stă în aglomeraţia lui: peste tot era plin de lume, de zgomot şi de lumini. Viaţa care se liniştea pe o stradă se anima pe alta. Betonului i se adăuga fier, iar oteţul era acoperit cu sticlă. Locuitorii Istanbulului semănau şi ei cu oraşul în care trăiau. Luaseră fiinţă din pământ, foc, apa şi suflare. Erau tari ca oţelul şi fragili ca sticla.
Ceea ce impresionează cel mai mult la Istanbulul captivilor este acel talent de a-i ţine aproape ce cei seduşi de faima lui, de a hrăni rezistenţa împotriva degradării a celor îndrăgostiţi de el. Pentru aceşti îndrăgostiţi irecuperabili, viziunea realistă asupra unei lumi dure, umbrite de sărăcie, nedreptate şi rănile unei relaţii schizofrene între categoriile sociale ce populează Istanbului este oblojită de pansamentul unei reverii poetice, deloc desuete ci, dimpotrivă, firească precum senzaţia liniştitoare a unui ceai aromat servit în mijlocul unui bazar gălăgios.
Prizonierii din romanul Istanbul Istanbul se simt abandonaţi precum un partener înşelat, dar care va refuza să-şi repudieze oraşul ce şi-a transformat adâncurile într-o carceră, străzile în capcane şi clădirile în timpane ostile. Aşteaptă doar să revină la suprafaţă, să cutreiere iar labirintul forfotitor, să privească iar Bosforul şi cerul prelins printre acoperişuri. Prizonierul din subteranele oraşului nu caută răzbunare, ci doar o continuare a poveştilor, emotionantă precum o revenire pe tărâmul natal şi în braţele femeii ce l-a abandonat când era hăituit de acea deznădejde ce-i lua minţile. Nu găseşti revolta celui îngropat de viu în temniţele construite sub oraş în timp ce semenii nu îi aud suferinţa, ci doar compasiunea pentru natura umană, pe care slăbiciunile o pot preface într-un torţionar feroce. Nu găseşti întrebări despre lupta dintre bine şi rău, despre existenţa unui rău înnăscut împreună cu fiinţa umană, ci doar nişte răspunsuri pline de tâlc, prin care sufletul celui însetat de poveştile împărtăşite poate depăşi neputinţa, pe măsură ce se înteţesc durerile cărnii.
Romanul scriitorului Burhan Sonmez este o lecţie de iubire şi (mai ales) de compasiune pentru oraşul devenit simbolul unei umanităţi aflate în suferinţă şi claustrate în durerea de a-şi vedea universul ameninţat şi orizontul alungat. Este o lecţie de răbdare într-o perioada în care decăderea nu mai are chef să aştepte revenirea în simţiri a locuitorilor. Este ruga unui oraş amăgitor, al contrastelor, dar care îţi cere să îl accepţi cu toate chipurile, unele visătoare, altele rapace şi perfide.
Editura Polirom, 2016
