Proiectat în cadrul secţiunii competiţionale a Bucharest International Film Festival, ediţia 2017, unde i-a adus regizorului Daouda Coulibaly premiul Best Director, Wulu a reprezentat o invitaţie la ieşirea din decorul obişnuit. Aparent, este o invitaţie adresată în special amatorilor de thrillere cu gangsteri, droguri, scene explozive şi acţiune trepidantă. Apoi descoperi că poate fi înţeles mai degrabă de cei ce pot recepta mesajul uman ascuns în spatele spectaculosului vizat de astfel de pelicule, atunci când regizorul are ca ţintă (şi) spectatorii unui festival cu filme de artă.
Debutul regizoral al lui Daouda Coulibaly este o călătorie exotică prin lumea interlopă din Mali, cu toate elementele definitorii pentru acest gen de film. Defilează prin fata ţa, într-un ritm ameţitor, oameni fără speranţă deveniţi borfaşi ce ar face orice atrocitate pentru mai mulţi bani, generali implicaţi în acte ilegale, crime, autorităţi corupte, pericole, violenţă şi periferii dezolante. Însă aceste elemente asociate Africii urbane sălbăticite (în sensul visceral) sunt bine dozate astfel încât să nu fie predictibile, nici măcar atunci când este vorba despre scenele sângeroase.
În ciuda unor detalii estetice menite să îl apropie de publicul occidental familiarizat cu filmele de acţiune americane, adevărata intenţie a regizorului nu a fost realizarea unui thriller cu gangsteri africani. Elementele specifice unui astfel de film sunt doar nişte momeli pentru dependenţii de adrenalina pompată de suspans. Adevăratul scop este acela de a te face să te gândeşti la cât de greu îi este unui om cu intenţii bune să rămână incoruptibil până la capăt, într-o societate anarhică, gata să înşface pe oricine i se opune în procesul dezumanizării. Să observi macanismele ce întreţin o societate postcolonială inechitabilă, unde legea este confundată cu fermitatea dictaturilor militare. Să te întrebi câţi monştri poate naşte amestecul dintre nesiguranţă, sărăcie şi presiunea exercitată de conştientizarea că persoana dragă se află pe marginea prăpastiei, într-o lume ce încă nu şi-a revenit după secole de sclavie ori segregare colonială.
Trailerul filmului anunţă o imersiune înfricoşătoare şi grotescă până la insuportabil în infernul din mahalalele Africii de abanos. Te aştepţi la defilarea zguduitoare a imaginilor explicite reprezentând fiinţele umane captive într-un oraş asaltat de marasmul prostituţiei, guvernat de regulile dure ale supravieţuirii darwiniste, de furia neputincioşilor, de mizerie, brutalitate şi traficanţi feroce. Într-un fel, Wulu corespunde acestor imagini legate de Africa tristă, ce anticipează vizionarea filmului, însă nu în modul în care te-ai fi aşpetat.
Într-adevăr, în primele scene ai parte de observarea, din scaunul confortabil, a unui furnicar uman în care disperarea şi culorile vii ale hainelor feminine devin un simbol al Africii abundente, dar şi suferinde. Apoi încep să apară nuanţele ce schimbă aşteptările privind evoluţia şi expunerea poveştii. Există sărăcie, însă nu prezentată astfel încât să te şocheze, cum o fac secvenţele unui documentar. Există şi violenţă, însă detaliile şocante sunt atenuate de infiltraţii poetic-alegorice având reverberaţii mitice (wulu se traduce prin câine, desemnând apogeul unui ritual de trecere de la adolescenţă la maturizare). Şi mai există şi un erou clasic pentru un astfel de film, dar care ia decizii atipice. El este inocentul din periferia sordidă, care îşi vinde sufletul când vede că nu-şi poate salva fiinţele dragi de la foamete decât acceptand regulile unei lumi murdare şi lacome, însă generoase cu toţi cei ce dovedesc o tenacitate ieşită din comun în a fenta vigilenţa grănicerilor.
Protagonistul filmului, Ladji (Ibrahim Koma), nu are multe fiinţe dragi în afara unei surori ispititoare, care a învăţat că frumuseţea îi poate oferi siguranţa unei supravieţuiri de pe azi pe mâine, un lux pentru cei din categoria ei socială. Ladji ar face orice pentru a o ţine departe de prostituţie, calea urmată de multe femei din ţările africane, considerate a fi pe vecie o parte din Lumea a Treia. Ar munci pentru asta ca şofer de autobuz, însă lipsa pilelor îi reduc şansele unei promovări atunci când apare în peisaj nepotul şefului. Aşadar, când slujba onorabilă nu îi poate salva sora din calvarul îndurat pentru supravieţuire, decide să intre într-o afacere murdară, dar care îi va asigura o locuinţă curată. Îşi foloseşte abilităţile de şofer pentru a transporta cocaină din Mali, ţara natală, până în Senegal, pe fundalul războiului civil din 2012 şi a extinderii zonei de influenţă a grupărilor extremiste.
Sub paravanul unei firme de transport a cărnii de la abator, condusă de un francez, Ladji alimentează de fapt piaţa stupefiantelor. Ruta drogurilor te poartă într-un periplu ce te face să reflectezi la rănile Africii contemporane. Începe din mahalalele din Mali, unde sunt recrutaţi cărăuşii gata să-şi asume orice risc mortal. Continuă prin Senegal, te duce până la graniţa cu Magrebul şi se termină cu petrecerile din cartierele luxoase frecventate de traficanţii deghzaţi în oameni respectabili (unii având grade înalte în armată) şi unde sora protagonistului îşi doreşte atât de mult să locuiască.
După câteva drumuri cu peripeţii (care oferă infuzia de suspans), Ladji strânge suma necesară pentru a-i face toate capriciile surorii sale (interpretată irezistibil de cântăreaţa Inna Modja). Devine captivul unui stil de viaţă adoptat rapid de ea, devenită personajul ce îi dă savoare picantă şi culoare filmului, prin aerele de mare divă, ţinutele pestriţe, comportament de ţoapă dependentă de cumpărături şi haine de lux, cu mişcări unduitoare ostentative de curtezană versată. Îi construieşte o casă elegantă în cartierul bogaţilor cu averi nejustificate şi se bucură de atenţia insistentă a unei fete de familie bună şcolite în afară, devenită invitata specială de la petrecerile date de sora lui, ce vrea să-l cupleze cu fiica unui om influent.
Necazurile par departe în paradisul ce ia forma unei vile cu design minimalist, ce pare desprinsă din reclamele occidentale. Dar totul este dat peste cap în câteva zile, după ce situaţia politică din Mali ameninţă afacerile cu droguri. Refuzul patronului francez de a-şi mai implica firma de curierat în transportarea cocainei peste graniţă ameninţă bunăstarea, implicit şansele celor două personaje de a păstra locuinţa costisitoare. Riscând să piardă totul, Ladji ajunge să joace totul pe o carte, implicându-l şi pe tatăl admiratoarei sale de familie bună, ce are conexiuni în cercul militarilor corupţi.
Wulu te determină să afirmi că este un film de acţiune altfel, în ciuda succesului avut şi în rândul spectatorilor ce preferă filmele comerciale. Deşi are toate ingredientele unui film ce include o poveste care se petrece într-un ţinut exotic neîmblânzit, unde nu se poate scăpa de sărăcie, compromisurile morale dezumanizante cerute de supravieţuire în jungla oraşului, situaţia politică tensionată, incertitudine şi corupţie, modul în care toate acestea influenţează ritmul întâmplărilor evită clişeul hollywoodian al punctului de maximă intensitate, decisiv pentru deznodământ. Nu asişti la gradarea ascendentă clasică, nici nu te simţi luat pe sus într-o cursă halucinant-coşmărească prin zonele periculoase. Intensitatea este domolită de scenele de acalmie, în care mimica protagonistului, interpretat cu nuanţe psihologice adânci şi enigmatice de actorul Ibrahim Koma, şi culorile vii răsfrânte într-o lumină senzuală a interioarelor ferite de toropeală acaparează cadrele.
Nici relaţiile umane nu respectă vechea reţetă a unui astfel de film. Ritualul psihologic al iniţierii novicelui în lumea interlopă şi al jurământului de fidelitate faţă de bossul reţelei nu este prezentat pe îndelete, cu probe de încercare stupefiante, detronări sau rivalităţi apărute între cei ce vor să se apropie de vârful piramidei pentru marele privilegiu de a fi mâna dreapta a şefului. Discuţiile dintre gangsteri nu se termină cu bătăi, ci lasă loc unor poveşti care amintesc de tragediile ce au bântuit continentul şi de înţelepciunea din folclorul african, prin care unul dintre ei descrie soarta celor săraci, ademeniţi de câştigurile rapide. Nici Ladji nu este pervertitul des întâlnit în astfel de filme, care se debarasează de haina remuşcărilor pentru a se face respectat. Rămâne mai degrabă prins între lumea ferită de lipsuri, la care accede în urma traficului de cocaină şi regretele amestecate cu dispreţul pentru noul stil de viaţă afişat ostentativ de sora lui. Dar nu vorbeşte despre aceste regrete. Le ghicesti doar, fiind exprimate prin intermediul expresivităţii faciale deruante, greu de interpretat până la capăt.
Daouda Coulibaly a impresionat şi prin modul în care a îmbinat realismul incomod, elementele unui film cu gangsteri şi unele scene ce trimit spre metaforele unei poezii vizuale care deviază explicitul spre cadre simbolice abrazive (scenele de la abator, ce înlocuiesc un conflict uman sângeros), precum şi prin decizia de a păstra lumea interioară a protagonistului în mister (nu-i cunoşti backgroundul, şi nici adevăratele resorturi emoţionale). Astfel, i-a împacat şi pe cei dornici de a vedea un film de acţiune care să-i poarte în locuri exotice, menite să înfierbânte imaginaţia şi să amplifice pericolul datorită ieşirii (măcar imaginare) din zona cunoscută), şi pe cei interesaţi de a cunoaşte realitatea din ţări inaccesibile.
Wulu nu îţi va rămâne în minte datorită scenariului ieşit din comun. Nu are spectaculozitatea insolită a unui film cu interlopi din ţările sărace şi corupte. În schimb, interpretarea actorului din rolul principal îţi va rămâne întipărită în memorie. Bazându-se exclusiv pe mimca greu de citit, deşi expresivă, actorul Ibrahim Koma îţi arată o altă faţă a remuşcării şi un alt mod de manifestare a ei. Stârneşte compasiune şi reuşeşte să-l implice pe spectator fără a fi nevoie de replici memorabile. De fapt, nici filmul nu are o naraţiune memorabilă, însă întrebările legate de o anumită parte a lumii şi de responsabilitatea transgeneraţională a Occidentului ridicat prin resursele coloniilor s-ar putea să persiste multă vreme de acum în colo.
LYTE video
