Alegând să povestească despre lumea pestriţă a unui sat aflat pe malul bulgăresc al Dunării, lui Ivan Stankov i-a reuşit de fapt un film de artă în proză. Pasajele memorabile pot fi comparate cu scenele antologice dintr-un film ce aminteşte de capodoperele clasice dedicate copilăriei şi riturilor de iniţiere adolescentine, de care te poţi bucura în intimitatea unei cinemateci.
Poveştile oamenilor din Amintiri despre apă au detalii simbolice insolite ce le furnizează doza necesară de voluptate acelora dornici de a se îmbiba de inexplicabilul asociat unui spaţiu nevizitat încă. Turnura insolită pe care o ia fiecare biografie a locuitorilor din satul bulgăresc este şlefuită pictural de talentul autorului de a trasforma paginile în cadre poetice, demne de un film de artă. Descoperi astfel nişte poveşti vii, impregnate de realismul magic în varianta dunăreană, în care frenezia copilăriei şi ai primilor fiori erotici se învecinează cu moartea.
Primele pagini te păcălesc. Ai fi tentat să afirmi că urmează derularea unor amintiri despre lumea rurală tulburată de intervenţia comuniştilor şi ale lor planuri de a schimba rapid, alienant şi brutal universul arhaic al satului. Însă imediat realitatea plină de lipsuri cauzate de “reformele” comuniste şi de colectivizare este inundată de scene alegorice de o sensibilitate poetică.
De fapt, poezia vizuală îşi iese din matcă abundent în ţinutul dunărean al lui Ivan Stankov. Imaginile cinematografice se perindă exact ca într-un film ce urmăreşte revizitarea nostalgică a ţinutului de baştină, din perspectiva unui protagonist ajuns la vârsta la care ajunge să dea sens evenimentelor ce i-au marcat existenţa.
Vei avea impresia că fiecare povestire ce alcătuieşte universul uman al satului bulgăresc de pe malul Dunării formează structura unui film nonlinear, închegat din impresiile revărsate în cadre picturale asemenea un şuvoi eliberat de memoria involuntară, ce are propriile reguli. Vei vedea scene ce descriu prezenţa securizantă a bunicii, impresiile provocate de prima ninsoare conştientizată de copil, stările bizare provocate de zilele secetoase în care apele Dunarii scad pentru a transforma satul într-un tablou suprarealist ce poate fi considerat replica balcanică a Grădinii desfătărilor, iconica pictură a lui Bosch, în care voluptatea şi grotescul sinistru se împletesc halucinant.
Amintiri despre apă reia tema aşezării devenite un microcosmos prins între arhaic şi modernitate. Aici, la birtul sătesc, adolescenţii ascultă hitul The House of Rising Sun. Pe malul apei, copiii mai cred uneori că pietrele pot creşte precum plantele udate la timp, jocurile infantile prevestesc zorii curiozităţii erotice. înmormântarea este gălăgioasă precum o petrecere colectivă la care ie parte tot satul ce însoţeşte alaiul până la Dunăre, ciudatul satului cântă la vioară, iar soţia profesorului este prinsă în fapt cu nimeni altul decât hoţul satului, chiar de către elevul preferat al soţului ei, un elev devenit adolescentul care le istoriseşte fascinat celor mai puţini instruiţi nişte poveşti cu banchetele desfrâului din Roma Antică.
Te va face să iubeşti această carte modul prin care autorul ei ştie să întreţină şi apoi să prelungească voluptatea cititorului. Deşi universul satului în care se petrec istorisirile nu este ocolit de realitatea din perioada socialistă, se păstrează intactă bula de timp neinvadat multă vreme de istoria actuală.
Disoluţia comunităţii odată cu deschiderea graniţelor, urmată de plecarea masivă a sătenilor la muncă prin Occident sau tocmai în America de Sud, nu este descrisă prin imagini dezolante, ce simbolizează părăsirea, şi care te fac să-ţi închipui un hău al singurătăţii din care cei puţini rămaşi nu mai pot ieşi. Tocmai imaginile ce ar fi trebuit să exprime dezolarea prin risipirea populaţiei prin dezrădăcinarea benevolă sunt acelea care te vor încânta prin contopirea dintre nostalgie şi realismul magic.
Realitatea nu trebuie expusă neapărat prin realism. Acesta pare să fie adevăratul mesaj al cărţii. Satul îşi trăieşte stingerea prin depopulare lăsând mitul, oniricul şi imaginarul să-ţi ofere tot ce au locuitorii mai bun. În locul părăsirii, imaginarul profesorului din sat plăsmuieşte călătorii prin Roma Antică, nişte călătorii încropite şi din povestirile despre Roma prezentului vizitată de elevul preferat care s-a dus la muncă afară. Cursul Dunării o ia în sens invers odată cu amintirile unui personaj despre apusurile din Budapesta, iar fiecare detaliu banal capătă dimensiuni alegorice în mintea ultimei femei rămase în sat.
Scriitoarea de origine cubaneză pe nume Carmen Maria Machdo ar fi putut fi la fel de bine şi o pictoriţă suprarealistă a lumii contemporane, prin ale cărei tablouri plonjezi năucitor în inconştientul feminin.
Povestirile incluse în volumul Corpul ei şi alte desfătări (apărut în colecţia Endorfiction a Editurii Vellant) amintesc de picturile în care scene din viaţa cotidiană sunt invadate brusc de stranietate, de bizarul născător de stări intraductibile. În aceste stări se amestecă voluptatea, frica, misterul şi acel sinistru fantasmagoric stilizat, răsfrânt mai debgrabă în detaliile simbolice decât în scene explicite.
Datorită celor opt proze scurte incluse în volum o vei compara pe Carmen Maria Machado cu pictoriţele hispano-americane ce se folosesc de un detaliu firesc, neînsemnat, reinterpretat metaforic pentru a-i da feminităţii descătuşate o tentă suprarealistă, cum descoperi mai degrabă în compoziţiile sau în filmele experimentale oniric-halucinante. Scriitoarea pleacă de la obsesiile, problemele şi temele asociate universului feminin şi ajunge să creeze poveşti alegorice, fără a distorsiona vizual elementele cotidianului atunci când vrea să obţină acea notă insolită.
Fie că este vorba despre o femeie care nu vrea să îi mărturisească bărbatului iubit secretul care o împiedică să renunţe la un anumit accesoriu vestimentar, despre nişte protagoniste implicate în relaţii de cuplu învăluite în enigme sau rătăcite în peisajul nelumesc din jurul unei tabere de creaţii, scriitoarea Carmen Maria Machado recurge la aceeaşi reţetă ispititoare pentru cei ce preferă mai degrabă poveştile cu final şi mesaje ambigue. Reţeta ei amestecă simbolurile feminităţii impetuoase, angoasa erotizată, demnă de un horror psihologic în care grotescul capătă farmecul unei compoziţii picturale senzuale şi voluptatea senzorială.
Povestirile scrise de Carmen Maria Machado pot fi considerate un elogiu suprarealist al feminităţii care nu se teme de propriile abisuri şi de originalitate, care înfruntă mereu teama de inadecvare si nu renunţă la posibilitatea evadării în halucinant când vrea să fie mai creativă. În spatele suprealismului vei descoperi şi o privire lucidă şi incisivă asupra dramelor născute din modelul ireal al perfecţiunii corporale sau al aşa-zisei normalităţi.
Nici o ipostază feminina actuală şi nici o problemă legată de relaţia femeii cu propriul coro nu îi scapă autoarei. Femeia prinsă într-o relaţie de cuplu bizară, femeia cu vocaţie de excentrică, femeia-mamă, femeia artistă, femeia obsedată de propria siluetă, femeia năpădită de amintirile din adolescenţă şi femeia ce vrea să îşi apere secretele de un partener intruziv alcătuiesc o galerie plină de compoziţii având ramificaţii abisale, în care totul pare clar la început, apoi înţelesurile se topesc înainte de a fi devoalate pe de-a întregul de cititor.
Scriitoarea face parte din categoria vocilor feminine ce au reîmprospătat literatura actuală demonstrând că nimic nu reuşeşte să te apropie mai bine de realitate decât interventia bizarului care aparent sfidează flagrant regulile acestei realităţi. Subiectele ce stau la baza acestor proze scurte nu sunt noi. Probabil că lipsa unei abordări suprarealist-alegorice ar fi plictisit cititorul. Însă Carmen Maria Machado mai are un as în mânecă, pe lângă intervenţia dezinvoltă a halucinantului: talentul de a-şi învălui şi cititorii în stranietatea degajată de anumite detalii vizuale desprinse din pasaje descriptive în care sunt redate peisajele nocturne sau anumite stări, gânduri, amintiri şi impresii ale personajelor.
Stranietatea care ajunge să acapareze lumea personajelor feminine (există doar personaje centrale feminine în aceste povestiri) poate fi derutantă pentru cititorul nefamiliarizat cu hibridul dintre cotidian şi fabulos. Nu va şti unde se termină realitatea strâns legată de o problemă de actualitate referitoare la condiţia femeilor în societate şi unde începe imersiunea în halucinantul senzual şi uneori înspăimântător. Dar această graniţă fluidă între fabulos şi real va fi apreciată de cei ce preferă mai degrabă o scriitură care să le permită să înoate în propriile stări confuze, amestecate, care nu se cer neapărat explicate.
Cititorii deveniţi admiratorii noilor voci din literatura sud-americană vor aprecia moştenirea cubaneză a scriitoarei. La începutul volumului, aceasta îi mulţumeşte bunicului de la care a primit un dar indispensabil: plăcerea de a spune poveşti. Carmen Maria Machado a preluat la rândul ei abilitatea sud-americanului de a convieţui cu posibilitatea acelui realism magic frenetic şi fecund, însă l-a deviat spre nişte poveşti de viaţă familiare multor femei din spaţiul urban situat dincolo de graniţa lumii hispano-americane.
Când scrie despre tinereţea petrecută între două continente, multipremiatul Aleksandar Hemon te face să empatizezi cu semenii irascibili, care vânează aprig un loc liber în mijloacele de transport în comun. Este atât de priceput în scrierea prozelor scurte încât aceia dintre noi care îl vor citi în drum spre job vor face orice pentru a-şi continua lectura neperturbaţi de aglomeraţia din jur.
Cele opt povestiri incluse în volumul Iubire şi obstacole îţi reamintesc de ce îţi place proza scurtă. Au un ritm şi un stil care dau dependenţă. Concentrează o întreagă umanitate în câteva rânduri. Au personaje bine conturate, iar autorul lor are talentul de a găsi până şi în detaliile monotone şi cenuşii acea scânteie care alimentează tensiunea produsă de anticiparea unui eveniment imprevizibil ce schimbă deznodământul.
Aleksandar Hemon face parte din categoria marilor scriitori actuali ce şi-au început viaţa într-o parte a lumii tulburată de conflicte, apoi şi-au deşertat poveştile răvăşitoare şi captivante pe tărâmul visat de atâţia şi atâţia imigranţi traumatizaţi: Statele Unite. S-a născut în Sarajevo, un izvor nesecat de personaje expresive şi de amintiri ce oferă combustibilul pentru o proză scurtă ce îţi potoleşte setea de poveşti care îmbină umorul balcanic amar şi invitaţia la reflecţie.
În anii ’90, când războiul ce a dus la destrămarea Iugoslaviei a distrus Sarajevo, Hemon s-a stabilit în metropolele americane. Aici a cunoscut faima datorată poveştilor inspirate din evenimentele unei vieţi lăsate în urmă, în Balcanii zguduiţi de conflicte.
Deşi povestea lui de viaţă atârnă apăsător, aşa cum atârnă istoria personală a oricărui dezrădăcinat nevoit să lase în urmă un Sarajevo al primelor iubiri, al primelor descoperiri şi al marilor prietenii, Aleksandar Hemon are o scriitură care te va seduce şi nişte personaje pe măsură. Umorul specific autoironiei incisive, drama, satira, nostalgia şi tragicomedia se îmbină irezistibil, cum doar în cărţile autorilor balcanici o pot face.
Descoperi un adolescent care îţi seamănă dacă ai fost genul de licean dependent de lectură, care îi citea pe autorii decadenţi şi asculta Led Zeppelin (în povestirea Stairway to Heaven). Ţi se va lipi de suflet personajul din Balcani care şi-a găsit refugiul într-o cămăruţă din oraşul cu zgârie-nori de peste ocean (Camera lui Szmura), la fel şi acel stundentul bosniac devenit în timpul liber vânzătorul ambulant ce se îmbibă de melancolia americanului însingurat (Good living). Te va amuza şi înduioşa tatăl care vrea să le salveze cu orice preţ viaţa albinelor, continuând tradiţia familiei de a se bucura de mierea considerată un dar preţios (Albinele. Partea I).
Unele povestiri sunt atât de consistente şi de intense, încât ai iluzia că te afli într-o sală de cinema, unde rulează un film premiat recent la Berlinale sau la Cannes. Vei avea impresia că vei urmări un film amuzant despre ieşirea din zona de confort a unui fiu de funcţionar ataşat ambasadei iugoslave în Congo. Povestirea Stairway to Heaven aminteşte de peliculele în care primele experienţe erotice din adolescenţă au legătură cu pofta de aventuri stârnită de lectură şi de întâlnirea adolescentului introvertit cu genul de aventuriei uns cu toate alifiile, ce îi dă primul joint şi îi prezintă o mostră din ademenitoarea viaţă de noapte a unei ţări exotice.
Vei asista la scene demne de filmele cu boemi din Sarajevo, care au visuri artistice (Dirijorul) ce îi poartă de pe un continent pe altul. Te vor amuza impresiile adolescentului care se bucura de prima lui călătorie fără părinţi, la finalul căreia trebuia să cumpere un frigider mai încăpător (Orice). Vei urmări cu sufletul la gură încercarea unor puşti de a-şi apăra teritoriul din cartierul invadat de antreprenorii imobiliari (Comando american) şi vei fi invitat să dărâmi vechiul mit al eroului de război salvator, analizând revoltat povestea soldaţilor evocaţi în proza Nobilele adevăruri ale suferinţei.
Citindu-l pe Hemon, descoperi oameni capabili să caute acele breşe în real care să le permită supravieţuirea psihică. Ei profită cât pot de mult de întâlnirea cu personajele excentrice dornice de a le face mărturisiri în care graniţa dintre împlinire şi ratare sau dintre minciună şi adevăr este ambiguă.
Regăseşti în evadările psihologice ale personajelor genul de umor amar şi de ironie cu prelungiri absurde. Dar aceste personaje nu anulează realitatea unui oraş din care se văd nevoite să fugă, ci doar încearcă să-i dea sens unei istorii colective şi personale copleşitoare, atribuindu-şi uneori destinul unui protagonist fictiv, cum vezi la puştii care se cred nişte soldaţi americani elibeartori din Al Doilea Război Mondial, doar că ei ar vrea doar să-şi elibereze locul de joacă de sub ocupaţia muncitorilor ce ridică un bloc nou în grădina unei case misterioase.
Amelie Nothomb merge direct la esenţă când explorează mecanismele relaţiilor toxice dintre femei – cea dintre mama distantă şi fiica mult mai inteligentă şi profundă, cea dintre sora ignorată şi cea răsfăţată sau cea dintre studenta perfecţionistă de la Medicină şi profesoara pe care o admiră şi care îi devine mentor.
Tocmai acest preţios talent al scriitoarei de a surprinde în mai puţin de 150 de pagini cât alţi scriitori în romane-cărămidă te face să te raportezi diferit la romanul său. La început îl vei considera superficial şi lipsit de consisenţa observaţiilor psihologice multifaţetate, fiind apoi impresionat de sofisticatele detalii despre viaţa interioară a personajelor, apărute pe parcurs.
Loveşte-ţi inima! este un roman înşelător. Ritmul evenimentelor ce marchează evoluţia protagonistei aminteşte de un film mult prea alert. Îţi vine să afirmi că Nothomb este asemenea unui regizor ce urmăreşte doar să-ţi furnizeze emoţii intense, nefiltrate, la care poţi avea acces imediat şi nu îi permite analizei psihologice să se desfăşoare generos, nici unui spectator profund să reflecteze, să respire introspectiv.
Exact când vei fi gata să-i etichetezi negativ romanul, Amelie Nothomb îţi schimbă total perspectiva. Introduce abil detalii şi observaţii incisive precum concluziile unui psihanalist experimentat, iar aceste concluzii te vor face să îi admiri concizia şi cunoştinţele din domeniul psihologiei.
Titlul îi va face pe cititori să creadă că de fapt romanul este unul siropos, plin de clişee, dacă nu cunosc reputaţia lui Amelie Nothomb şi nu au răbdare să ajungă la pagina în care apare antologica frază: Loveşte-ţi inima, acoloe geniul, formulată de Alfred de Musset. Este fraza care o apropie pe Diane, una dintre cele mai bune studente de la Medicină, de profesoara ei de cardiologie, pe nume Olivia. Diane o venerează pe Olivia, iar Olivia reacţionează aşa cum visează orice student ce îşi doreşte să fie acoperit de admiraţia profesorului considerat zeu, adică ridicând în slăvi inteligenţa studentei sale, Diane.
Până să ajungi să descoperi ce se ascunde sub aparenţele relaţiei perfecte şi gratifiante dintre student şi profesor, Amelie Nothomb îţi prezintă o radiografie a relaţiei dintre Diane şi o altă femeie pe care o venerase ca pe o zeiţă – mama ei, Marie. Relaţia dintre mamă şi fiică este una care intrigă şi revoltă. În loc să câştige admiraţia mamei aşa cum o face de obicei orice copil perfect, Diane cea deşteaptă şi frumoasă ajunge să fie ignorată de mama geloasă pe propria fiica.
Marie, mama Dianei, este tipologia histrionicei seducătoare, care devine o narcisistă ce simte voluptate doar când trezeşte invidia celor din jur. Este cea mai frumoasă fată din oraşul în care locuieşte şi ajunge să se mărite cu – aţi ghicit! – băiatul râvnit de toate fetele din generaţia ei. Ar fi trebuit să fie satisfacută. Cel mai frumos burlac din oraş devine soţul ideal cu statut social demn de invidie, tolerant peste măsură şi uşor de manipulat, aşa cum şi-ar fi dorit o femeie precum Marie. Însă ea nu se poate bucura de ce are. Se simte ameninţată de propria fiică deoarece Marie vrea să deţină monopolul asupra laudelor venite de la cei din jur.
Diane a fost înzestrată de timpuriu cu talentul de a înţelege sofisticata încrengătură de gânduri absurde şi neputinţe personale ce zac în culisele acţiunilor condamnabile. Nu îşi critică mama din cauza lipsei de afecţiune…până când se naşte sora ei, care primeşte din partea egoistei Marie toată afecţiunea la care visase mereu Diane. Salvarea Dianei vine din partea bunicilor şi a unei prietene întâlnite în anii de liceu.
Ajunsă la vârsta adolescenţei, Diane se mută la bunicii ei, care i-au oferit afecţiunea pe care ar fi trebuit să o primească de la Marie. Tot la această vârstă ajunge să lege cea mai importantă relaţie de prietenie din viaţa ei şi îşi canalizează energia pentru a-şi urma visul: acela de a deveni medic.
Facultatea de Medicină îi prilejuieşte Dianei întâlnirea cu femeia ce o va face să înfrunte ispita de a se lăsa prinsă în relaţii toxice. Olivia, profesoara adorată de aceasta va fi o prezenţă salvatoare, însă într-un cu totul alt mod decât te-ai fi aşteptat iniţial, deoarece Amelie Nothomb face parte din categoria scriitorilor pentru care salvarea începe cu bulversantele situaţii de criză. Prin traversarea acestor situaţii dificile, pentru Diane devine posibilă înfruntarea demonilor născuţi din relaţiile de ataşament vitale în copilărie, dar care au fost la un moment dat tulburate, distruse.
În micul ei roman alert, Amelie Nothomb condensează descoperirile făcute de marii psihologi ce au studiat relaţiile dintre fraţi sau efectele patologice ale tulburărilor de ataşement din relaţia mamă-fiică. Scriitoarea adaugă şi o satiră tăioasă la adresa cârdăşiei dintre impostură, snobism, vanitate şi oportunism din anumite medii academice unde complexele de inferioritate sunt acoperite cu titluri înalte şi egourile sunt gonflate prin exploatarea idealiştilor nimeriţi într-un cuib de viespi.
Amelie Nothomb scrie povestea unei existenţe în mult mai puţine pagini decât ar fi avut curajul mulţi scriitori cu pretenţii de mari autori de romane psihologice bazate pe documentare şi erudiţie. Totuşi, ritmul alert este cel care, în loc să te împiedice să te scalzi mai mult în propriile emoţii zgândărite de relaţiile cutremurătoare dintre personaje, te face să intri mult mai bine în contact cu propriile stări, prin intensitatea adeseori copleşitoare a şuvoiului de trăiri ce defilează în viaţa protagonistei.
Derularea într-un ritm mult prea alert a etapelor din viaţa Dianei, încât abia mai sesizezi trecerea firească de la copilărie la viaţa de adult în care aceasta ia deciziile majore bazate pe revelaţia privind semnificaţiile unor legături bazate pe iluzii, te face să te întrebi dacă nu cumva existenţa umană este de fapt povestea unei rapide irosiri provocate de încercarea de a compensa lipsa afecţiunii din copilărie.
Loveşte-ţi inima! este un diagnostic literar dat relaţiilor timpurii destrămate, ataşamentului matern ratat şi urmărilor pe termen lung al acestei ratări. Însă este un diagnostic pus astfel încât să lase loc interpretării, datorită unor detalii ce se vor sustrage de la identificarea unei explicaţii clare. Partea greu de înţeles, legată de relaţia mamă-fiică sau de prietenia feminină din lumea academică, devine punctul forte al romanului, deoarece îi oferă cititorului acel combustibil ce alimentează interesul: amestecul între acţiunile inexplicabile ale personajelor, falsa deconspirare a unor posibile motive, care în loc să domolească starile bulversante mai mult voalează certitudinile, şi imprevizibilul ce se naşte din reacţii aparent absurde.
Datorită acestui roman, o poţi considera pe Amelie Nothomb o maestră a loviturii de graţie date cititorului lipsit de răbdare, gata să eticheteze un roman doar citind primele pagini. O lovitură de graţie ce naşte stupefacţie la final.
Când scrie, Pasolini rămâne de fapt regizorul capabil să vadă frumuseţea într-o lume pândită de sordid şi deformată de violenţă. Deşi nu ezită să descrie realist universul marginalilor, Pasolini este cât se poate de credibil ori de câte ori invită la compasiunea faţă de cei ce atrag mai degrabă dezgustul şi frica semenilor.
Citind Băieţii străzii (Ragazzi di vita), îl regăseşti pe acel Pasolini ce a regizat Accattone şi Mamma Roma, la care se închină mulţi dintre cei ce şi-au descoperit microbul cinefil prin filmele neorealiştilor. Vei spune că este un roman cinematografic având forţa acelor filme clasice devenite vocea unei lumi ignorate, al căror mesaj depăşeşte graniţele perioadei şi ale spaţiului cultural ce au definit realitatea personajelor.
Controversat în perioada apariţiei şi adulat precum un roman-cult în zilele noastre, Băieţii străzii atrage mai multe categorii de cititori, datorită perspectivelor pe care le deschide. Indiferent de unghiul propriei abordări, fiecare cititor se va considera un explorator aşa cum îşi doreşte să fie de fapt un călător veritabil când ajunge într-un oraş precum Roma.
Faima şi măreţia Romei nu capătă în lumea lui Pasolini încremenirea monumentelor din marmură scumpă, ci sunt însufleţite de pulsaţia umană copleşitoare. Personajele străbat acea Romă a contrastelor, devenită o punte între tabloul renascentist dominat de cupole sau palate opulente şi micile străduţe întortocheate, pline de locuinţe coşcovite, unde viciul şi inocenţa palpită împreună.
Băieţii străzii este un roman pe care îl vor lăuda mai ales cei fascinaţi de metamorfozele pline de contradicţii ale oraşelor babilonice, unde splendoarea şi degradarea coexistă înspăimântător şi ofertant. Romanul îi prinde în mrejele sale pe cei pasionaţi de explorările urbane ale zonelor periferice sau care vor pur şi simplu să se piardă în cartierele mai puţin expuse ale unui mare oraş. Cititorii vor fi asemenea unor arheologi ce ajung să caute amintirile unei lumi dispărute odată cu redefinirea graniţelor neclare ale periferiei cameleonice.
Băieţii străzii este şi genul de roman care te îndeamnă mai degrabă să îl cutreieri, aşa cum personajele îşi cutreieră oraşul. Îţi oferă o lectură care te obligă să te deschizi în faţa unei lumi în care inocenţa şi răul sunt definite de alte reguli, mai ales dacă faci parte din rândul celor dornici de a se lăsa antrenaţi de goana hoinarilor fără viitor şi cu prezent la fel de incert ai lui Pasolini, cărora nu le mai rămâne decât să se creadă regii precoce ai mahalalelor.
Cinefilii pasionaţi de urbanism vor fi de departe cei mai entuziasmaţi în faţa acestui roman. Datorită descrierii unor cartiere devenite martorele tranziţiei de la mahalaua mizeră la noile străzi pline de blocuri ce au răsărit năucitor pe vechile maidane ca urmare a unor planuri de a reface oraşele europene după cel de-al Doilea Război Mondial, paginile au consistenţa unui film aflat la graniţa dintre ficţiune şi un documentar observaţional.
Cartea poate fi interpretată asemenea unui portret deopotrivă tandru şi feroce al Romei văzute prin ochii unor marginali, aşa cum o descoperi în capodoperele neorealiste. Cei interesaţi în primul rând de creaţiile lui Pasolini-cineastul vor considera paginile memorabile un omagiu adus unei Rome periferice a cărei pauperitate a fost expusă într-o lumină poetic-nostalgică, degajând, în ciuda brutalităţii, farmecul melancolic al unei lumi pe cale de dispariţie.
Ţi-l poţi imagina pe monstrul sacru al neorealismului aventurându-se alături de personajele sale prin mahalalele Romei. Pasolini găsea în aceste locuri uitate de speranţă imagini care să-l inspire. A imortalizat ca nimeni altul cartierele unde forfota neîncetată şi oazele formate în acel no man’s land aflat la intersecţia dintre urban şi graniţa rurală a periferiei degajă un farmec inexplicabil. Este un farmec receptat doar de cel înzestrat cu talentul de a scoate la suprafaţă licărul de puritate din adolescenţii delicvenţi, a căror primă lecţie de supravieţuire le-a cerut tocmai renunţarea la puritate, încă din copilărie.
Aceşti adolescenţi marginali devin personajele cărţii. Poartă nume şi porecle ce trimit la pitorescul mahalalei din alte vremuri – Creţu, Caşu, Guriţă, Chioru, Târgşor sau Păduche – şi au o relaţie plină de contradicţii cu marele oraş. Ei trăiesc în umbră, însă par a fi regii neîncoronaţi ai Romei. Îi iau în stăpânire străzile afişând încrederea unui paria nesupus, îi adoră zonele rău-famate, îi schimbă legile supravieţuirii, îi privesc ireverenţios splendoarea şi îi ocupă curajos ruinele.
Urmărind aventurile acestor băieţi ai străzii, vei descoperi un scriitor capabil să ofere unele dintre cele mai reuşite pasaje descriptive ce i-au fost dedicate unui oraş, convingându-te să te aventurezi tocmai în acele cartiere din care frumuseţea a fost extirpată. Vor defila prin faţa ta imagini vii precum nişte fotografii antologice în care nuanţele clădirilor şi ale orizontului ce îţi taie răsuflarea domină straniu magherniţele aproape demolate.
În loc să te descurajeze, pasajele în care este descrisă Roma dezolantă sunt de fapt acelea care te vor împiedica să laşi cartea din mână datorită poftei de viaţă pe care o degajă, aşa cum era pofta de viaţă pentru săracii Romei – un amestec expresiv şi derutant între violenţă şi dovezi de solidaritate, cruzime şi compasiune, forţă intimidantă şi vulnerabilitate extremă.
Mahalalele Romei, de unde vin personajele cărţii, sunt imortalizate exact ca într-un film în care derbedeii au priviri visătoare când nu bravează plini de cruzime sau nu se uită cu ferocitatea speculantului mărunt şi famelic. Paginile devin asemenea unor cadre memorabile, în care străzile murdare inundate de lumina magică a unei după-amiezi de vară sunt trezite din moţăială şi din apatia lipsei de speranţă de vocea unui hoţ care fredonează sentimental un cântec napoletan.
După ce vei citi acest roman, vei rămâne cu dorinţa obsedantă de a lua Roma la pas pe urmele personajelor, de a căuta fotografii şi hărţi ale unei lumi apuse, care atrage pe cât de mult sperie.
Climax dovedeşte încă o dată că filmele lui Gaspar Noe nu pot trece neobservate, nici în lumea bună de la Cannes, nici în rândul publicului care vrea să fie scuturat şi expulzat ingenios din zona de confort. De data aceasta Gaspar Noe s-a remarcat printr-un spectacol vizual irezistibil, delirant şi hipnotic, livrat sub forma unui horror deghizat în promisiunea unei petreceri dezlănţuite.
Gaspar Noe a reuşit să transforme sala de cinema într-o petrecere de neuitat. Doar că i-a adăugat lascivităţii extreme asociate unui party dezinhibant o latură tenebroasă exploatată vizual prin culori tari ce amintesc de clipurile sexy din anii ’90. Alegând să vezi Climax, tu vei deveni observatorul-voyeur al acestei petreceri hardcore de tipul unei orgii dansante.
La început vei urmări captivat spectacolul intens al unor dansatori ce pun la cale o coregrafie nebunească. Evoluţia stupefiantă a petrecerii este anunţată de mişcările acestor dansatori care se pregătesc pentru un concurs. La un moment dat, mişcările lor devin din ce în ce mai alerte, mai complicate şi mai provocatoare, pe măsură ce beatul muzicii puse de un DJ abil creşte în intensitate astfel încât să-i inducă spectatorului presimţirea turnurii halucinante pe care o vor lua evenimentele.
Dansul se prelungeşte cu petrecerea în care graniţa dintre plăcere şi haosul coşmăresc al instinctelor ce rup cenzura este înlăturată. Dar alăturarea erotismului şi a terifiantului din imaginarul regizorului deviază petrecerea unei trupe de dansatori într-o nebunie colectivă provocată de întâlnirea dintre alcool şi droguri. Totul în numele unei descătuşări a corpului pentru care personajele sunt în stare de orice.
foto: Independenta Film
Succesul de public al unui astfel de film se bazează pe un cocktail de elemenente previzibile dar care, dacă nu sunt bine dozate, pot face dintr-un horror psihologic un fiasco. Gaspar Noe nu a făcut decât să amestece inspirat nuanţele tari, paroxismul cu tenta senzuală, coloana sonoră ce le permite ritmurilor să pulseze insinuant şi erotismul cu flirtează cu pornografia, manifestat printr-un dans colectiv dezlăntuit.
Climax seamănă cu pariul unui regizor ce vrea să îmbine irezistibil (dar şi insuportabil prin stările induse) calităţile vizuale ale unui horror psihologic art house. În acest dance-horror psihologic au fost reciclate stridenţa culorilor electric-pop ale videoclipurilor sexy din anii ’90 şi estetica unui film comercial despre adolescenţii care vor să îşi facă de cap, dar se trezesc în mijlocul unui coşmar din cauza unui rău nevăzut ce le strică petrecerea şi îi face să se bănuiască unii pe ceilalţi de cele mai rele intenţii.
Gaspar Noe s-a priceput să amestestece memorabil voluptatea cu stupefacţia şi adrenalina, iar dansatorii au transformat acest cocktail într-o coregrafie impecabilă, devenită cheia succesului atins de acest film. Te vei trezi în mijlocul unei trupe alcătuite din tineri pentru care dansul este totul, iar asta se simte în coregrafia lor acaparantă pentru spectatorul vrăjit de mişcările ce sfidează limitele corpului.
Personajele sunt aduse împreună de pasiunea pentru dans. Îşi unesc forţele pentru a oferi o coregrafie de neuitat, precedată de repetiţii ce sfidează epuizarea. După repetiţia organizată undeva într-un hotel dintr-o zonă înzăpezită – un hotel demn de un horror psihologic tributar vechilor reţete- dansatorii încep să flirteze. Unii se apropie, alţii se resping.
foto: Independenta Film
Dansatorii îţi dau impresia că ai nimerit în mijlocul unui party cool, unde totul este permis. Anumite dialoguri incitante sunt premeditate, altele sunt improvizate într-un mod adolescentin teribilist, încurajate de cantitatea de alcool. Toţi vor să poarte masca relaxării şi a dezinhibării date de încrederea în sine. Se folosesc de muzică pentru a se apropia curajos unii de ceilalţi, mai ales că este vorba despre o trupă în care dansatorii vin din culturi şi etnii diferite. Însă tocmai când entuziasmul promitea începutul unor interacţiuni picante şi al unei orgii gratificante, maleficul erupe şi tulbură apele plăcerii colective.
Pentru a face un horror bun, fără oameni bântuiţi şi clişee tâmpe, Gaspar Noe demonstrează că nu ai nevoie decât de o muzică potrivită, de nuanţele ce pot exprima acea întâlnire dintre erotism şi angoasa unui coşmar, mişcările potrivite ale camerei, reglarea luminii şi un spaţiu în care acel ceva navăzut pândeşte la cotitură, un spaţiu care să exprime coborârea din paradisul simţurilor eliberate de alcool direct în infernul ce vine după ce petrecerea degenerează.
Un rol vital în favorizarea unei imersiuni în atmosfera filmului îl au mişcările captivante ale dansatorilor ce au executat un veritabil tur de forţă datorită unei coregrafii solicitante şi ameţitoare pentru ochii spectatorului. Camera de filmat surprinde mişcările din ce în ce mai alerte şi îndrăzneţe executate de cei ce depăşesc limitele flexibilităţii astfel încât spectatorul are impresia că pluteşte deasupra personajelor captive în propriul dans.
foto: Independenta Film
Erotismul exprimat de mişcări, nuanţele puternice ale costumelor îndrăzneţe şi pulsaţia continuă a beatului electronic tranformă ecranul într-un vortex. Sunetul şi culoarea intră în genul de complicitate menit să-ţi ofere acea imersiune în atmosfera creată de personaje, necesară unui horror psihologic început cu veselia unei petreceri între persoane unite de spiritul de echipă.
Ca în orice horror psihologic bazat pe dinamica unui grup, şi în acest film are loc o scufundare în infernul reprezentat de intenţiile ascunse ale celorlalţi. În cazul personajelor din film, trapa ce permite scufunarea lentă în infernul reprezentat de ceilalţi este momentul în care unul dintre participanţi le pune celorlalţi substrante dubioase în băutură.
Ce se anunţă a fi doar o altă orgie fără efecte morale pe termen lung se transformă într-o furie colectivă dublată de reacţii paranoide. Personajele încep să se suspecteze unele pe celelalte, să îşi dezvăluie simpatiile şi intenţiile ascunse pe măsura ce drogurile îşi fac efectul.
În ciuda reacţiilor impulsive şi a transformării fiecarui personaj în ceea ce are de ascuns sub masca afişată pentru a face o impresie bună în cadrul grupului, filmul este departe de cele obişnuite, în care o petrecere se termină rău din cauza unor gesturi teribiliste previzibile.
Gaspar Noe dovedeşte că ştie cum să îţi ofere un film intens renunţând la clişee. Nu vei identifica obişnuitele tipologii care participă la o petrecere ce ia o turnură terifiantă. Nu vei vedea nici sânge, şi nici personajul diabolic nu este uşor de ghicit. Oricine ar fi putut folosi drogurile pentru a-şi tranforma colegii din echipa de dans în ceea ce nu ar vrea să fie şi oricine poate prelua puterea în haosul colectiv declanşat.
Climax este genul de film care va împărţi spectatorii în două categorii. Unii vor căuta o coerenţă specifică unei poveşti cu mesaj şi explicaţiile privind efectele nefaste ale drogurilor. Alţii vor suspenda orice tentativă de a găsi o coerenţă narativă, abandonându-se în culorile tari ale unei realităţi fără sens, unde logica este anulată pe măsură ce pornirile sunt eliberate de sub dominaţia raţiunii. Aceştia din urmă nu vor căuta un sens, ci se vor bucura de talentul regizorului dovedit în transformarea unei realităţi într-o irealitate coşmăresc-abisală.
Un rol la fel de important în crearea atmosferei în care extazul incendiar şi groaza se întrepătrund îl are şi spaţiul ales. Locul în care se desfăşoară acţiunea seamănă cu genul acela de hoteluri comuniste lăsate în paragină, dar are şi elemente ce amintesc de hotelurile din filmele horror low budget, în care stridenţa neoanelor ce vrea să mascheze aspectul ieftin ajunge să îţi dea fiori.
Alternanţa dintre întunericul holurilor părăsite şi luminile orbitoare ale neoanelor aminteşte de acele filme horror în care un spaţiu decrepit şi aproape abandonat devine o altă lume, una ce pare desprinsă dintr-un coşmar lipsit de logică, pe care îl iei ca atare, fără să îl poţi explica după trezire. Gaspar Noe foloseşte nuanţele pentru a lumina straniu acest spaţiu, dominant fiind roşul incendiar ce acaparează obsesiv cadrele, inducând ideea de hedonism prelungit în infern, mai ales în momentele în care personajele cad pradă haosului instinctual.
Spaţiul îi oferă lui Gaspar Noe posibilitatea de a transforma holurile şi camerele în adevărate labirinturi în care personajele se pândesc, se caută, se vânează, se acund sau din care vor să evadeze. Goana personajelor dintr-o încăpere în alta este filmată în aşa fel încât să pară că ele hălăduiesc pierdute prin infern, un infern în culori pe cât de stridente, pe atât de excitante. De fapt, filmul dovedeşte că atâta vreme cât ai un director de imagine priceput, poţi face din simplitatea neofertantă a unor holuri şi încăperi ce amintesc de cele mai infecte cămine studenţeşti un loc stimulant pentru retină, datorită culorilor hipnotic-sexuale.
foto: Independenta Film
Calităţile filmului se mai sprijină şi pe decizia inspirată a regizorului de a sincroniza stările asociate spaţiului cu ale dansului ca mijloc de trecere într-o lume unde totul este posibil, unde orice urmă de autocenzură este anulată. Gaspar Noe le-a permis dansatorilor deveniţi personajele filmului său libertatea de a improviza. Şi ce altceva decât un dans contemporan era mai potrivit pentru a exprima inexprimabilul, ceea ce se poate sustrage aşa de uşor explicaţiilor verbale, dar mai ales apropierea dintre plăcere şi dezgust, dintre voluptatea riscului prin pierderea controlului şi teama de abandonul în haos.
Sincronizarea dintre coregrafie şi muzică a putut compensa lipsa replicilor elaborate şi latura narativă care face trecerea de la momentele inofensive la cele în care personajele îşi arată partea distructivă, pe măsură ce locul în care nimeresc devine la rândul lui ameninţător, claustrofob. Muzica şi dansul creează atmosfera specifică filmelor în care personajele teribiliste vânează plăcerile extreme, însă devin captive într-un loc unde bântuie o forţă nevăzută care îi atrage spre distrugere precum un blestem.
Tocmai datorită sincronizării dintre culori, intensitatea muzicii şi pulsaţiile când extaziate, când spasmodice ale trupului este permisă alunecarea insesizabilă în haosul provocat în mintea fiecărui personaj care va contribui la psihoza colectivă menită să alimenteze acest horror livrat sub forma unei petreceri perfecte. Pe toată durata filmului vei avea impresia că de fapt nu în pahar se afla drogul, ci în muzica DJ-ului, ce încurajează mişcţrile eliberate de limitele autocenzurii.
Unde găseşti cele mai bune cărţi? La Gaudeamus 2018, evenimentul care va avea loc între 14 şi 18 noiembrie la Romexpo. Noi îţi recomandăm următoarele titluri:
M-aş omorâ pentru tine şi alte povestiri pierdute
M-aş omorâ pentru tine şi alte povestiri pierdute le da speranţă celor îndrăgostiţi de prozele scurte ale lui Fitzgerald. Arhivele sale încă mai au comori nedescoperite. O parte dintre prozele nepublicate au fost incluse în acest volum.
Tentaţia de a fi fericit
Dacă vrei să priveşti viaţa prin ochii unui napoletan, poţi alege romanul Tentaţia de a fi fericit, un bestseller multipremiat în Italia. Romanul prezintă întâmplările comic-tragice din viaţa unui septuagenar care încearcă să se înţeleagă mai bine cu fiul ce alege altă cale decât cea tradiţionalistă, cu fiica nonconformistă, cu amanta prostituată şi cu vecinii de bloc. Întâlnirea cu misterioasa Emma, o femeie abuzată de soţ, îi va schimba viziunea asupra vieţii.
Manual pentru femei de serviciu
Manual pentru femei de serviciu include unele dintre cele mai bune povestiri scrise de Lucia Berlin, o revelaţie a literaturii contemporane. Multe dintre cele 43 de povestiri au fost inspirate din situaţii reale ce au marcat existenţa scriitoarei.
Câteva motive să iubeşti viaţa
După ce a înfruntat depresia, scriitorul Matt Haig a scris o emoţionantă pledoarie pentru viaţă. Confesiunea lui Haig nu exclude umorul şi optimismul, fiind o alternativă la cărţile de self-help.
Omul în căutarea sensului vieţii
Ce-ţi mai rămâne după ce existenţa ţi-a fost devastată de experienţa unui lagăr de concentrare? Să dai un sens durerii, chiar dacă maleficul nazismului nu a avut sens. Pentru a putea supravieţui după oroarea trăită în lagăr, Viktor Frakl a scris Omul în căutarea sensului vieţii, ajungând astfel o prezenţă care a schimbat lumea psihologiei.
Sfârşitul lui Eddy Bellengueule
Sfârşitul lui Eddy Bellengueule este un roman despre maturizarea şi descoperirea identităţii sexuale a unui adolescent inteligent, care trăieşte într-o localitate săracă din nordul Franţei. Marele lui vis este acela de a fi admirat de familie şi de vecini în urma unor acţiuni ce l-ar scoate din anonimat. Însă Eddy are un secret: este gay, iar acest secret ar putea atrage blamul comunităţii.
Omul fără însuşiri
Omul fără însuşiri este unul dintre romanele-cult ale secolului trecut. Un roman pe cât de voluminos, pe atât de consistent. Musil, considerat un vizionar, abordează tema derutei valorice la graniţa dintre două epoci.
Orientalism
Orientalism este o carte esenţială pentru cei dornici de a înţelege modul în care Occidentul s-a raportat la Estul asociat exotismului. Un bestseller în secolul XX printre intelectuali, cartea lui Edward Said explorează modul în care operele mai multor autori, printre care Homer, Eschil, Nerval sau Flaubert au contribuit la imaginea romantic-onirică, deformată, pe care o avea Orientul îndepărtat în imaginarul europenilor.
Grădina de piatră
După ce s-a întors din Extremul Orient, Kazantzakis a scris Grădina de piatră, în care ademiraţia pentru lirismul japonez şi pofta de viaţţă meditaraneeană se împlestesc. Grădina de piatră este un amestec între un jurnal, un roman psihologic şi un poem.
Ubu
Dacă preferi experimentele literare din sfera suprarealismului cu tentă absurdă, poţi miza pe Ubu, romanul-cult semnat de Alfred Jarry. Cartea prezintă peripeţiile comic-halucinante ale unui cuplu şi ale personajelor bizare care îi ies în cale.
4,3,2,1
Societatea americană din secolul XX este analizată prin povestea a patru personaje având acelaşi material genetic. Romanul lui Paul Auster este o evocare cu tentă suprarealistă a tumultuoşilor ani ’50 şi ’60, care au fost marcaţi de evenimente ce au schimbat lum
1793. În umbra morţii
1793. În umbra morţii este un crime thriller de epocă, distins cu premiul pentru debut acordat de Academia Suedeză unui roman poliţist. Cititorii vor călători în timp, ajungând în mijlocul unui Stockholm din secolul XVIII, devenit un labirint al secretelor tenebroase, descoperite unul câte unul pe măsură ce ancheta unei crime îngrozitoare se apropie de final.
În grădina căpcăunului
Libertatea sexuală a femeii devine tema romanului În grădina căpcăunului, scris de Leila Slimani, autoarea distinsă cu Premiul Goncourt datorită romanului Cântec lin. Vei descoperi deciziile imprevizibile ale unui personaj feminin rebel de a duce o viaţă dublă – una ca soţie respectabilă a unui medic, alta ca femeie ce nu îşi refuză nici o plăcere erotică din afara căsniciei, apropiindu-se foarte mult de zona dependenţei de sex.
Un apartament la Paris
Un pictor misterios, un Paris ispititor şi un apartament ce aduce împreună două personaje – Madeleine, care lucrase în brigada criminalistică din Manchester, apoi din New York, şi Gaspard, un scriitor ce şi-a pierdut inspiraţia. Acestea sunt elementele noului roman de succes al lui Guillaume Musso. Autorul promite şi de data aceasta un thriller alert.
Între 14 şi 18 noiembrie 2018, cei dependenţi de lectură îşi pregătesc lista ce include titlurile pe care le vor căuta la târgul de carte Gaudeamus. Iată lista noastră:
Scara lui Iakov
Ludmila Uliţkaia şi-a câştigat un public fidel şi în România. Acesta va avea parte de traducerea unei noi cărţi. Scara lui Iakov este considereat un roman-parabolă, în care istoria unei familii se întâlneşte cu marea istorie văzută prin ochii unei femei.
Zilele abandonului
Dacă îţi place stilul Elenei Ferrante, vei avea încă un motiv de bucurie, deoarece a fost tradus romanul Zilele abandonului. Vei descoperi o nouă poveste despre explorarea feminităţii, de data aceasta din perspectiva unei protagoniste care încearcă să îşi refacă viaţa după o despărţire.
Fericire
Fericire este o călătorie spre salvare a unor personaje ce trăiesc într-o Londră actuală, multistratificată. Autoarea cărţii, Aminatta Forna este considerată una dintre noile voci din literatura contemporană.
O cameră doar a ei
În anii ’20, Virginia Woolf a scris unul dintre cele mai citite eseuri feministe. O cameră doar a ei a devenit o lectură esenţială pentru cei ce vor să înţeleagă lupta femeii intelectuale împotriva unei societăţi care îi subestimează meritele.
Pur şi simplu despre muzică
Poţi spune despre cărţile scrise de Haruki Murakami că au coloană sonoră. Personajele sale iubesc, reflectează, se abandonează sau se caută pe acordurile de rock ale anilor ’60 sau ale muzicii clasice. Aşadar, Pur şi simplu despre muzică se anuţă a fi încă un hit pentru visătorii fani ai lui Murakami, care adoră să se piardă într-o realitate ce dă spre un ireal subtil şi datorită preferinţelor muzicale.
Un gentleman la Moscova
Dacă vrei să descoperi un aristocrat şarmant, capabil de a rezista împotriva barbariei bolşevice, poţi alege romanul Un gentleman la Moscova. În centrul întâmplărilor care încep în Rusia anilor ’20 se află contele Rostov, obligat să lucreze ca simplu angajat la un hotel de lux după ce aristocraţia este deposedată de privilegii odată cu schimbările aduse de revoluţia lui Lenin. Amintirile şi forţa contelui seducător devin simbolul unei lumi vechi, al cărei farmec nu a încetat să fascineze nici măcar în perioada unei propagande fără precedent împotriva nobilimii.
Cântecul lui Solomon
ÎnCântecul lui Solomon, scriitoarea Toni Morrison spune o poveste în care vei descoperi un realism magic infiltrat în dureroasa realitate a societăţii segregate. Simbolurile biblice sunt reinterpretate în povestea lui Milkman, un bărbat care fuge în lumea largă pentru a scăpa de un tată ce îl obligă să preia afacerile familiei.
Nuvele exemplare
Fascinanta Spanie a lui Cervantes ţi se dezvăluie în aceste nuvele pline de umor satiric, tâlcuri şi personaje expresive. Nuvele exemplareeste un volum care te va convinge să te întorci la clasicii vizionari.
Persoana întâi
Tema imposturii în literatură a fost explorată în romanul Persoana întâi. Richard Flanagan spune povestea unui autor aflat într-o criză financiară, care acceptă să scrie memoriile unui psihopat. El are şase săptămâni la dispoziţie pentru a termina cartea. Pe măsură ce se apropie de final, ajunge să se întrebe dacă nu cumva existenţa sa începe să semene cu a psihopatului ale cărui memorii le scrie.
Tatuatorul de la Auschwitz
Vei auzi vorbindu-se despre această carte multă vreme de acum în colo, deoarace spune nu doar o poveste despre iad, ci şi una despre licărul de iubire găsit în acest iad. Acest licăr ajunge şi în viaţa lui Lale, un tânăr evreu slovac nevoit să îşi tatueze semenii ajunşi în lagărul de concentrare pentru a nu ajunge la rândul său în camera de gazare. Nu se poate uita în ochii oamenilor cărora le tatuează cifrele morţii, dar privirea aruncată de Gita, o tânără abia ajunsă în lagăr, îl face să îşi schimbe planurile de supravieţuire.
Fiecare moare singur
În Berlinul anilor ’40, un cuplu încearcă să lupte împotriva sistemului nazist. Povestea acestui cuplu real devine subiectul romanului scris de Hans Fallada.
Toamna
Considerat a fi un prim mare roman post-Brexit, Tomna vorbeşte despre nevoia de celălalt, despre întâlniri care alină, despre frumuseţea prieteniei, despre artă şi despre puterea ei vindecătoare. Este totodată primul roman din Cvartetul anotimpurilor scris de una dintre cele mai bune autoare britanice – Ali Smith.
Suspine tandre
După traducerea unora dintre cele mai cunoscute romane ale lui Yoko Ogawa – Hotel Iris, Profesorul şi menajera– cititorii interesaţi de literatura japoneză contemporană vor fi răsfăţaţi prin romanul Suspine tandre. Vor descoperi o poveste în care evenimentele sunt declanşate de întâlnirea a trei personaje – Ruriko, o artistă de caligrafie occidentală, Nitta, un constructor de clavecine, şi asistenta lui Nitta, pe nume Kaoru. Umorul, senzualitatea şi violenţa se îmbină într-un mod straniu, în stilul nipon.
Despre somn
Despre Matthew Walker am aflat că este profesor de neuroştiinţe şi psihologie la UC Berkeley, director al Sleep and Neuroimagining Lab din cadrul acesti universităţi, şi fost profesor de psihiatrie la Harvard University. Cartea lui, Despre somn, a fost descrisă drept o călătorie fascinantă în creierul uman. Pe cât de complexă, pe atât de accesibilă, cartea include informaţii aflate la intersecţia dintre psihologie, biologie, neurologie şi psihiatrie.
Coproducţia belgiano-română Singură la nunta mea este o apariţie dinamic-revigorantă în rândul filmelor care prezintă realitatea autohtonă, aşa cum sunt majoritatea lungmetrajelor în spatele cărora se află şi Ada Solomon.
Singură la nunta mea promite să fie genul de film ce are toate şansele de a umple sălile datorită spectatorilor ce îl vor recomanda, impresionaţi de umorul candid strecurat firesc în situaţii neaşteptate. Un rol vital pentru succesul de public îl are personajul feminin central plin de haz, carismatic şi expresiv, ce te va face să îţi doreşti ca actriţa Alina Şerban să apară mai des pe marele ecran.
Pelicula regizoarei îndrăgostite de România – Marta Bergman – este şi nu este o poveste inspirată din realitatea dezolantă a comunităţilor defavorizate, în sensul în care tiparele dintr-un film realist despre o Românie fără speranţă sunt sparte rând pe rând de construcţia personajului central – o tânără de etnie romă care până la urmă reuşeşte să se emancipeze. Însă nu este emanciparea din filmele ce debordează de optimismul superficial tipic scenariilor aspiraţional-motivaţionale, cu mesaje pozitive dar simpliste, de genul Yes I Can!
Vei descoperi mai degrabă o suită de evenimente ce nu schimbă condiţia personajului feminin peste noapte, dar îl pot determina să îşi ia inima în dinţi pentru a face primii paşi în afara comunităţii claustrante. De fapt, Singură la nunta mea este un film despre emanciparea cu paşi mici, dar vizibili, care militează pentru descoperirea femeii rome dincolo de clişee, fără a se apela neapărat la un militantism ostentativ, considerat artificial.
Regizoarea ar fi putut alege o tânără care iese din cercul vicios al marginalizării, rasismului, complexelor de inferioritate prin educaţie, făcând salt uriaş de la statutul de sclavă a societăţii patriarhal-primitive la o societate din secolul XXI, în care drepturile femeii, mai ales ale celei minoritare, încep să fie respectate. Doar că Pamela nu este o femeie romă desprinsă din tabloul exotic al celei purtând fuste înflorate, pe care le dă jos în favoarea hainelor moderne după ce duce o luptă îndelungată şi traumatizantă împotriva familiei, mai ales împotriva bărbaţilor din familie, care îi păzesc virginitatea.
Pamela va contrazice aşteptările pe care le ai de la un personaj feminin de etnie romă care vrea să se emancipeze. În primul rând, ea nu este ţinută sub papuc de niciun bărbat. Nu vine dintr-o familie unde machismul este de neînlăturat. Creşte alături de bunica ei, bărbaţii fiind absenţi din familie.
În al doilea rând, sexualitatea şi feminitatea nu îi sunt îngrădite. Nu este obligată să se mărite încă de la pubertate şi nici vândută pe o salbă, cum sunt adesea reprezentate în mass media femeile rome. Pamela are un copil pe care îl creşte singură, îşi asumă dorinţele şi este cochetă, atât cât poate fi o femeie dintr-un sat românesc, nevoită să care apă de la fântână când îşi vopseşte părul. Ea nu trebuie să poarte haine tradiţionale şi nu se teme să se îmbrace atrăgător pentru a se întâlni pe Skype cu un francez, la o agenţie ce le promite femeilor din România găsirea soţului ideal.
Pentru încăpăţânata Pamela, soţul ideal trebuie să fie neapărat francez, deoarece ea ştie că francezii sunt manieraţi şi că lor nu le este ruşine să dea o mână de ajutor la treburile gospodăreşti. Dar cea mai mare calitate a soţului ideal este iubirea. Bărbatul care o va face fericită va trebui, în primul rând, să o iubească.
Poate începutul filmului ţi se pare dezolant, cu sate amărâte. Ai totuşi răbdare până la prima întâlnire prin Skype dintre Pamela şi francezul care vrea să o ia de nevastă, interpretat de Tom Vermeir (din Belgica). Vei fi atras nu numai de modul în care tenta de realism social se îndulceşte prin elementele specifice unei comedii simpatice despre femeia din Est plină de tandreţe care ajunge să îi însenineze viaţa bărbatului occidental nefericit, plictisit şi lipsit de afecţiune, ci mai ales de anumite calităţi ale personajului feminin, pe care nu le bănuiai.
Apariţia personajului masculin occidental te va face să îţi dai seama că ai cam subestimat-o pe (aparent) ignoranta Pamela. Deşi locuieşte într-un sat în care iarna îi ţine pe locuitori într-o stare de izolare şi amărăciune încremenită, Pamela nu este genul de tânără amărâtă frumoasă dar cam tâmpă, ce nu îşi poate oferi decât farmecul pentru a ieşi din sărăcie.
Vei descoperi un personaj mult mai complex decât pare. Unul care ştie cuvinte în franceză şi care poate închega şi câteva propoziţii, suficiente pentru a te face să te întrebi dacă nu cumva Pamela face parte din categoria femeilor din comunitatea romă obligate să îşi întrerupă studiile după ce au absolvit primele 7-8 clase.
În loc să dea cu bâta-n baltă, să se facă de râs odată ajunsă pe tărâm occidental, eroina filmului îi cucereşte pe străini prin efervescenţa ei dublată de candoare. Îşi va dezvălui faţete ce îl vor cuceri până şi pe cel mai înverşunat rasist, care afirmă că de fapt oamenii din etnia ei au distrus imaginea României idilice odată ajunşi peste graniţă. Datorită interpretării expresive oferite de actriţa Alina Şerban, vei descoperi un personaj feminin isteţ, adaptabil şi dornic de a-şi depăşi condiţia evitând multe dintre compromisurile făcute de alte femei în situaţia ei.
Vei aprecia la acest film privirea empatică asupra a tot ceea ce te-ar putea deranja la societatea românească. Majoritatea scenelor te invită să te întrebi dacă nu cumva scopul regizoarei a fost acela de a te face reinterpretezi într-o cheie pozitivă tot ce te face să te ruşinezi când îţi aminteşti de identitatea mioritică. Sărăcia personajului central îţi arată că lipsa educaţiei îndelungate nu este de nereparat şi mai ales că nu trebuie să fie însoţită mereu de barbarism, de opoziţionism la contactul cu societatea civilizată, de obtuzitate sau de inadaptare.
Căldura, luminozitatea şi modul în care acest personaj face din stângăcia provincialei estice o suită de scene comice – dar în care vei descoperi mai degrabă acel tip comic dublat de compasiune, aşadar unul care nu umileşte – îi va obliga să dea înapoi pe mulţi care îl acuză de exploatarea senzaţionalist-exotică a mizeriei pe orice regizor străin care descoperă o Românie vulnerabilă.
Unii spectatori i-ar putea reproşa Martei Bergman că nu a insistat mai mult asupra universului psihologic al personajului său. Ei ar fi vrut o explorare mult mai rafinată a transformărilor prin care trece Pamela. Însă filmul are marea calitate de a deschide drumuri prin introducerea pe marile ecrane din România un personaj feminin ce reprezintă o categorie socială ignorată – aceea a femeii rome care, deşi nu părăsit încă zona de risc, nu este neapărat neputincioasă, primitivă şi resemnată.
Modul în care este scos în faţă acest personaj reprezentativ pentru o categorie ignorată – într-o lume unde femeia romă nu este văzută decât atunci când este un obiect exotic, demn de poveştile suprareaaliste cu ghicitoare, o infractoare sau o absolventă de mare universitate – nu este nici unul militantist, nici un manifest, ci mai degrabă o pledoarie pentru naturaleţe, empatie şi afecţiune.
Singură la nunta mea include o reţetă eficientă pentru sensibilizarea spectatorului într-un mod care nu stoarce lacrimi. Totodată, Marta Bergman îmbracă eficient mesajul antirasist în calităţile unui film care se concentrează mai degrabă pe individual decât pe tabloul social colectiv folosit drep argument umanist. În stilul filmelor independente cu mesaj puternic dar accesibil, din spaţiul francofon, subiectele delicate permit infiltrarea unui licăr de speranţă datorită promisiunii unui love story simpatic, nesiropos.
Noiembrie ne va scurta ziua, spre încântarea acelora dintre noi pentru care înserarea devine promisiunea timpului liber dedicat lecturilor, după o agitată zi de muncă. Noutăţile acestei luni propun călătorii empatice în care ghizii vor fi personajele ce s-au opus barbariei. Vei călători în Liban, Egipt, Istanbul, Kazakhstan, Ţările Baltice, Paris, Roma, Napoli, fascinantul Sud, Africa, Bavaria şi în ţinuturile unde Amos Oz susţine literatura în relaţionarea cu alteritatea despre care fanaticii spun că ar fi ameninţătoare.
Promisiunea zorilor
Promisiunea zorilor este considerat a fi unul dintre cele mai captivante romane despre relaţia mamă-fiu. Mama scriitorului Romain Gary devine un personaj feminin demn de un roman intens, cu multe călătorii, exiluri şi redescoperiri. Romanul a inspirat două ecranizări. Prima este din anul 1970 şi este semnată de Jules Dassin, având-o Melina Mercouri în rolul principal. Cea de-a doua, din 2017, îi aparţine lui Éric Barbier şi îi are în roluri principale pe unii dintre cei mai iubiţi actori francezi – Charlotte Gainsbourg şi Pierre Niney.
Un anume domn Piekielny
Universul literar al lui Romain Gary este explorat alegoric în romanul devenit alegerea României în 2017 pentru Premiul Goncourt. Este vorba despre romanul Un anume domn Piekielny, scris de noua revelaţie a literaturii franceze actuale – François-Henri Désérable. Fascinat de romanul Promisiunea zorilor, autorul a vrut să rescrie viaţa lui Piekielny, un personaj real din copilăria lui Romain Gary.
Îngerul istoriei
Autorul care a devenit cunoscut datorită romanului Femeia de hârtie le spune cititorilor o nouă poveste, a unui poet din Yemen care, în sala de aşteptare a unui spital, îşi rememorează existenţa. Vei călători alături de acest poet, din Egiptul bordelurilor până în Liban şi nonconformistul San Francisco. În romanul scris de Rabih Alameddine se învecinează moartea cu bucuria vieţii, voluptatea cu poezia răscolitoare ca supremă pledoarie pentru umanitatea fragilă.
Cartea învăţăturilor
Pentru cei dornici de a descoperi culturi din ţări despre care nu se vorbeşte atât de des a fost tradusă cartea unuia dintre cei mai buni autori kazahi. Cartea învăţăturilor este de fapt un periplu spiritual şi cultural în universul uman al Kazakhstanului. În cele 45 de învăţături, Abai Kunanbaev face de fapt un portret interesant al poporului său.
Noduri
Noduri este un roman ce are la bază teme precum fidelitatea în cuplu şi căsnicia modernă. În centrul romanului se află un cuplu destrămat după ce el pleacă la Roma, unde se lasă ademenit de alte femei, pe cand ea rămâne în Napoli pentru a avea grijă de copii. Încercarea protagonistei de a-i trimite o scrisoare partenerului infidel, care a părăsit-o în mijlocul unui ocean de furie, neputinţă şi tristete, devine pretextul pentru analiza unei relaţii de cuplu.
Oraşul
Trilogia dedicată clanului Snopes include unele dintre cele mai bune romane-cult ale secolului XX. Oraşul este al doilea roman al trilogiei. Citindu-l vei descoperi poveştile Sudului, care a trecut prin schimbările necesare unei modernizări prin care se urmărea ascunderea multor fantome ale trecutului. Faulkner surprinde umanitatea în toate ipostazele ei, de la cele senine la cele dezgustătoare.
Copilul lui Noe
Cei îndrăgostiţi de stilulul empatic şi umanist al lui Eric-Emmanuel Schmitt vor putea alege romanul Copilul lui Noe, reeditat toamna aceasta. Vor descoperi o poveste despre solidaitate şi toleranţă într-o perioadă crâncenă, atunci când Europa a fost terorizată de nazism.
Teoria generală a uitării
Eduardo Agualusa are toate şansele de a deveni scriitorul preferat al celor pentru care istoria, mesajul umanist şi realismul magic trebuie să fie de nedespărţit în operele cu mesaje puternice. Romanul premiat – Teoria generală a uitării– îmbină farmecul poetic asociat literaturii portugheze, realismul magic sud-american şi cultura africană pentru a-ţi spune o poveste deopotrivă cutremurătoare şi dătătoare de speranţă în puterea umanităţii de a i se opune abrutizării.
Acţiunea romanului se petrece în anii ’70, în care Angola se eliberează de colonialismul portughez. Sunt nişte ani în care haosul, speranţa şi lăcomia se bat pentru supremaţie. Pentru a scăpa de teama celor ce îi urăsc pe occidentali, portugheza Ludovica se refugiază în apartamentul cumnatului ei, situat în cel mai râvnit imbobil de lux din capitala Angolei. Însă baricadarea nu înseamnă izolare, ci întălnirea unui prieten care o va face să se vindece de un trecut dureros, plin de secrete.
Împărăţia pământului
Din Liban vine romanul Împărăţia pământului, nominalizat la International Man Booker Prize 2015. Autoarea Hoda Barakat evocă şaptezeci de ani din istoria ţării natale, prin povestea caleidoscopică a personajelor sale. Vei descoperi nişte istorii personale care te vor acapara prin abundenţa întâmplărilor ce îţi vor stârni curiozitatea necesară descoperirii unei alte culturi.
Apără-ţi coroana
Elogiat de criticii francezi, romanul Apără-ţi coroana pleacă de la obsesia unui scenarist pentru viaţa lui Herman Melville, apoi devine treptat o alegorie a obsesiilor ce domină existenţa omului modern. Încercările personajului central de a duce la bun sfârşit proiectul unui film se transformă într-o călătorie excentrică din Paris până în New York şi Italia. Yannick Haenel îşi populează romanul cu multe personaje secundare care stârnesc interesul cititorului, printre care actriţa Isabelle Huppert, zeiţa Diana, un dalmaţian pe nume Sabbat, un vecin diabolic, o portăreasă dubioasă, un şef de sală foarte agresiv, ce pare o sosie a lui Emmanuel Macron.
Cum am împuşcat un elefant
Eseurile lui Orwell din volumul Cum am împuşcat un elefant au devenit oglinda secolului XX. Vei descoperi episoade ce reflectă viaţa cotidiană din ţările asiatice devenite colonii, amintirile din Spania Războiului Civil sau lupta pentru suptavieţuire a unui artist nimerit în Parisul şi Londra dintre cele două războaie mondiale.
Ludovic al II-lea al Bavariei sau Regele nebun
Unii regi au avut o biografie demnă de un roman. Ludovic al II-lea al Bavariei este unul dintre ei. Vărul preferat şi confidentul celebrei împărătese pe nume Sissi a beneficiat de faima unui personaj năbădăios, îndrăgostit de artă. Lui i se datorează unele dintre cele mai frumoase castele din Europa, datorită cărora suveranul şi-a căpătat faima de risipitor incurabil.
Comandoul Fantomă
Războaiele din fosta Iugoslavie şi modul în care acestea au influenţat relaţiile dintre locuitorii oraşelor asediate sunt reamintite în romanul Comandoul Fantomă. Evenimentele descrise în roman se petrec într-un oraş anonim, unde personajele principale – nişte adolescenţi – se încăpăţânează să îşi îndeplinească visul, acela de a înfiinţa o trupă.
Gândirea riscantă
Cărţile scrise de Jonah Sachs au devenit unele de referinţă pentru cere vor să îmbine creativitatea şi eficienţa necesară succesului unor campanii. În Gândirea riscantă vei descoperi idei inovatoare promovate de oamenii de succes din variate domenii precum: business, educație, sănătate şi activism.
Zăpada era murdară
Zăpada era murdară poate fi considerat un roman aparte din seria celor scrise de Georges Simenon. Este un ro,an apreciat datorită profunzimii psihologice. Vei descoperi povestea lui Frank, un tânăr care şi-a făcut eductaţia sentimentală în bordelul clandestin al mamei sale. Frank îşi descoperă o altă faţetă când ajunge să asasineze un ofiter nazist. După crimă, soarta lui se va afla în mâinile unui bărbat a cărui fiica îi devine lui Frank iubită.
Dragi fanatici
Amos Oz a scris o carte necesară timpului nostru. Admiratorii săi vor descoperi trei eseuri ce au la bază o serie de conferinţe susţinute de autor între 1998 şi 2016 în diverse evenimente de la Universitatea din Tübingen, Universitatea Bar Ilan, Institutul Interdisciplinar de la Herzelyah sau în cadrul unor întâlniri private, cu ocazia sărbătorii Shavuot. Portretul psihologic al fanaticului l-a determinat pe unul dintre cei mai citiţi scriitori contemporani să ofere texte incisive dar cu mesaje dătătoare de speranţă.
Oraşul companiei
O distopie ciudată, scrisă inteligent, aşa descrie Margaret Atwood romanul Oraşul companiei, finalist al concursurilor pentru mari premii acordate cărţilor SF. Madeline Ashby îmbină atmosfera cinematografică, povestea despre eroi salvatori, decorul urban futurist şi elementele unui neo-noir pentru a reda peripeţiile unei experte în artele marţiale, care îşi antrenează fratele astfel încât acesta să poată salva platforma petrolieră pe care o deţine, dar şi fascinantul oraş New Arcadia.
Pentru a oferi o experiență cât mai plăcută, noi și partenerii noștri folosim tehnologii precum cookie-urile pentru a stoca și / sau a accesa informații despre dispozitivul tău. Consimțământul față de aceste tehnologii ne va permite nouă și partenerilor noștri să procesăm date cu caracter personal, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site și să afișăm reclame (ne)personalizate. Neacordarea sau retragerea consimțământului poate afecta negativ anumite caracteristici și funcții.
Fă clic mai jos pentru a consimți la cele de mai sus sau pentru a face alegeri mai detaliate. Opțiunile tale vor fi aplicate doar pe acest site. Poți modifica oricând setările, inclusiv prin retragerea consimțământului, utilizând comutatoarele din Politica privind Cookie-urile sau făcând clic pe butonul de gestionare a consimțământului din partea de jos a ecranului.
Necesare
Mereu activ
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Preferințe
Cookie-urile de preferință permit unui site să își amintească informații care modifică modul în care se comportă sau arată site-ul, precum limba preferată sau regiunea în care vă aflați.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
