Facebook
Acasă Articole Pagină 127

Articole

Ultimele

Cox sau Mersul timpului – China unui ceasornicar genial

Adriana Gionea
-
0
Cox sau Mersul timpului – China unui ceasornicar genial

Considerat unul dintre cei mai buni scriitori austrieci actuali, Christoph Ransmayr te va face să-l confunzi cu personajul său – marele ceasornicar pe nume Alister Cox, deoarece se va dovedi el însuşi un maestru al preciziei îmbrăcate în haina creativităţii fără margini.

Cât timp vei citi romanul, te vei considera oaspetele privilegiat al unui colecţionar de orologii rare, pentru care măsurarea timpului devine doar un pretext de a încerca, prin artă, acea depăşire a limitelor impuse de exactitate. Descrierea mecanismelor care mai de care mai ingenioase te va determina să îţi planifici următoarea vacanţă în funcţie de locurile unde se găsesc muzeele dedicate ceasurilor.

Demne de un muzeu al ceasurilor sunt şi bijuteriile create de faimosul Cox. El ştia cum să îşi fidelizeze clienţii pretenţioşi furnizându-le orologii precum nişte poveşti în miniatură, cu figurine, păsări fantastice sau pietre costisitoare.

Cox se pricepea ca nimeni altul în secolul XVIII la transformarea unui ceasornic într-o preţioasă operă de artă care să alimenteze entuziasmul asociat de obicei unei jucării originale. Datorită personajului creat, scriitorul se dovedeşte a fi el însuşi un magician al mecanismelor palpabile deghizate în iluzii încântătoare, dar cu miez plin de tâlcuri, şi un artist al detaliului ce furnizează voluptatea vizuală oferită de un macanism spectaculos.

Asemenea lui Cox, devenit cel mai bun şi inventiv ceasornicar al vremurilor sale, Ransmayr ştie cum să îmbine imaginile picturale ce furnizează fantezii despre ţinuturi îndepărtate cu ştiinţa ceasornicarului migălos. El este singurul capabil să aşeze nişte imagini ale exotismului fantasmagoric între limitele tehnicii reprezentate de piese ce au nevoie de o minte cât se poate de pragmatică pentru a le asambla.

Ce se întâmplă când se întâlnesc precizia ce impune limitele atribuite unui mecanism, unei vieţi ordonate, şi abundenţa fără margini a unei Chine suprarealiste din imaginarul occidentalului de acum trei secole? Este creat un roman care măsoară temerile, slăbiciunile, visurile şi vanitatea umanităţii precum un ceas de mare precizie, doar că amplifică dimensiunile sublimului şi ale cruzimii, de parcă acestea două s-au sustrage firescului. Totodată, acest roman, asemenea orologiilor din secolele trecute dăruite aristocraţilor ce doreau jucării încântătoare pentru ochi şi ego, ajunge să furnizeze o lume care să îţi dea impresia că timpul real poate fi oricând abandonat în favoarea fanteziei.

Cox sau Mersul timpului abundă în imagini şi ceremonialuri elaborate încât ai impresia că vezi de fapt un film de artă impecabil, în care o mare călătorie a unui ceasornicar occidental la curtea imperială chineză devine un amestec adeseori cuceritor (uneori terifiant) între istorie, basmul pentru oameni mari, alegorie şi mesaje cu tâlc despre setea de putere îmblânzită doar de nevoia de stăpânire a tot ce este de nestăpânit, printre care frumuseţea şi timpul.

Frumuseţea şi timpul le-ar vrea doar pentru el şi împăratul Qianlong din secolul al XVIII-lea (al Luminilor, al lui Casanova şi al goanei după voluptate, recunoscută fără ocolişuri). Qianlong are faima unuia dintre cei mai bogaţi suverani ai timpului său. Când s-a încercat obţinerea bunăvoinţei lui printr-un ceas grandios oferit de negustorii englezi, acest împărat învăluit în aura mitului ce îmbină opulenţa, excentricitatea şi misterul asociate Orientului şi-a descoperit pasiunea pentru ceasuri. Şi cine îi putea întreţine această pasiune dacă nu faimosul Cox şi ai lui manufacturieri de geniu de pe malul Taminsei?

Vei avea iluzia că te-ai îmbarcat în marea călătorie a vieţii tale spre o destinaţie pe cât de fascinantă, pe atât de necunoscută, în momentul în care marele Cox acceptă în final invitaţia de a lucra în Oraşul Interzis, unde ideile şi capriciile lui Qianlong erau adevăratul orologiu care măsura timpul supuşilor.

Cox era singurul capabil de a crea un orologiu pe măsura opulenţei fanteziste din Oraşul Interzis. Imaginaţia lui putea să transforme un ceas într-o adevărată operă de artă, cu figurine, peisaje şi construcţii în miniatură, puse în miscare de mecanisme complicate şi totodată insesizabile precum culisele unui spectacol plin de iluzii şi butaforii extravagante.

Qianlong era pasionat de poezie şi de artele vizuale, transformându-şi palatul de vară de la Jehol într-un adevărat paradis terestru. Aici se armonizau precum piesele şi figurinele unui ceas realizat de Cox tot ce avea natura mai frumos. Vei descoperi aşadar nişte picturi seducătoare în proză, nişte reverii feerice devenite, în ochii lui Cox, un mare orologiu în care sunt puse în mişcare aglomerări umane, iazuri cu nuferi şi fluvii pe malurile cărora şi-au făcut cuiburi zeci de specii de păsări rare, printre care se strecoară litierele în care sunt cărate preţioasele concubine imperiale.

China lui Qianlong este precum o femeie inaccesibilă. Îşi rezervă desfătările doar pentru suveranul suprem. Oamenii de rând tremură când rostesc până şi cele mai simple fraze din cauza fricii de a fi trecuţi prin cazne greu de imaginat, înainte de a a-şi da duhul pe eşafod. Această înclinaţie a Împăratului spre cruzimea sofisticată, nu doar spre arta elaborată, îi este dezvăluită lui Cox imediat ce pune piciorul pe tărâm chinez. El şi cei mai buni meşteri ai săi vor tremura la rândul lor din cauza fricii de a nu fi la înălţimea imaginaţiei imperiale, care plăsmuieşte nişte orologii create pentru a măsura un alt timp decât cel scurs pe malurile Tamisei.

Cititorul se va întreba, pe bună, dreptate, de ce faimosul Cox, adulat de aristocraţia occidentală îndrăgostită de ceasurile-jucării, alege o ţară îndepărtată peste care plutea o teamă de moarte continuă din cauza unui împărat învăţat să dispună după bunul plac de viaţa supuşilor. Vei primi încă de la început un răspuns: Cox dorea să uite de moartea fiicei sale şi de tristeţea de neînlăturat a soţiei lui.

Iubirea pentru soţia şi fiica pierdută îl face să le caute gesturile şi chipurile în favorita împăratului. Favorita era o concubină delicată pe care Alister Cox o consideră mai degrabă o contopire himerică, volatilă, a calităţilor acestora. Amintirea momentelor fericite de pe malul Tamisei îl va inspira să creeze, peste mări şi ţări, un orologiu cum nu s-a mai văzut.

Scriitorul nu te dezamăgeşte când îţi descrie fiecare mecanism al ceasurilor inventate de Cox. De fapt, romanul este un spectacol al imaginaţiei, oferit de un povestitor ce te face să te întrebi dacă nu cumva ar fi fost un ceasornicar de geniu.

Prin ochii personajului Cox vei descoperi lumea unei Chinei imperiale metaforice, transformate într-un ceasornic fabulos, cu mii de figurine. Este un ceasornic menit să redea forfota de pe malurile cu orezării abundente ale fluviilor, plutirea lentă a concubinelor în litierele pictate, mişcările precaute ale cărturarilor şi eunucilor din pavilioanele Oraşului Interzis, agonia înspăimântătoare a condamnaţilor şi curgerea unor ceremonialuri imperiale care, în ochii unui occidental, au o notă de absurd pus în slujba servituţii excesive.

China din acest roman este departe de fanteziile exotice ale ingnorantului. Nu vei găsi idile interzise, erotismul picant sau acele scene ce descriu farmecul şi priceperile unor concubine unse cu toate alifiile. Vei descoperi mai degrabă o Chină alegorică sub forma unui tărâm unde fabulosul pictural se îndepărtează de aşteptările iniţiale pentru a furniza mesaje ce invită la dialoguri filosofice despre natura umană, despre pierdere şi un travaliu de doliu ce evoluează în paralel cu dorinţa de obţinere a nemuririi prin inventarea unui mecanism ce sfidează descompunerea, şi mai ales despre alteritatea care va rămâne inaccesibilă.

Citeşte şi Favorita – China unei concubine legendare

Cei trei regi – O carte esenţială pentru înţelegerea Chinei

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

In viata – Tot raul spre bine, in filozofia chinezului simplu

BlacKkKlansman – Umorul intr-o istorie care se repeta

Adriana Gionea
-
0
BlacKkKlansman – Umorul intr-o istorie care se repeta

BlacKkKlansman, filmul distins cu Grand Prix la Cannes 2018, este gratificant pentru cei ce susţin că marile evenimente devenite lecţiile grele ale istoriei, pentru a fi eficiente şi luate în serios în secolul divertismentului, ar trebui evocate prin umor caricatural având o notă usor absurdă.

Reţetei pline de umor, Spike Lee îi mai adagă situaţiile imprevizibile care menţin ritmul antrenant, pe care mulţi îl caută într-un film reuşit, şi nişte actori expresivi şi credibili în rolurile atribuite. Îi vei admira pe John David Washington în rolul unui afro-american infiltrat în fortăreaţa rasismului (KKK), pe Adam Driver în rolul poliţistului alb incoruptibil, însă discret, şi pe Laura Harrier, care interpretează o militantă afro-americană vocală.

Deşi anumite scene te fac să te gândesti la un regizor ce are talentul de a prezenta realitatea insuportabilă într-o maniera trăznit-halucinantă, fără a duce în derizoriu gravitatea subiectului, personajul afro-american devenit spaima KKK este cât se poate de real. BlacKkKlansman a fost inspirat de povestea reală a lui Ron Stallworth (care a scris Black Klansman).

Ron Stallworth a fost primul poliţist afro-american din Colorado, angajat în anii în care oamenii din comunitatea afro-americanilor se aflau în plină luptă pentru emancipare şi pentru acceptare. În loc să participe la marşuri de protest împotriva rasismului, Ron (John David Washington) alege o cale mult mai eficientă, în viziunea lui, dar cât se poate de riscantă: infiltrarea în KKK.

Cum se poate infiltra un afro-american în KKK? Dându-se drept un rasist alb. Cum Ron era departe de a fi eligibil pentru a deveni un membru KKK astfel încât să descopere culisele organizaţiei, în scenă intră colegul lui alb, pe nume Flip Zimmerman, jucat de Adam Driver.

Afro-americanul Ron îi convinge (prin telefon) pe cei din KKK că el deţine toate calităţile un membru de nădejde al organizaţiei lor ce vrea salvarea Americii. Secretul reuşitei? Poate imita perfect vocea unui redneck primitiv şi agresiv, ce urăşte rasele inferioare, crede că toate relele Americii vin de la omul negru, de aceea vrea să reinstaureze supremaţia albilor, singurii demni de a reprezenta America profundă.

La întâlnirile celor de KKK, Ron este reprezentat de colegul său Flip, care aderă la KKK sub numele colegului afro-american, deoarece tenul alb îi devine legitimaţia de acces în cercurile influente din KKK. Dar nici Zimmerman nu este pur. Doar că a fost mai “norocos” decât Ron, pielea albă ajutându-l să-şi ascundă originile sale evreieşti, neacceptate în KKK.

În timp ce Ron se ocupă de manipularea celor de la KKK prin telefon, colegul Zimmerman devine un lider al ramurei din Colorado, impunându-se convingător în faţa membrilor mai vechi. Din momentul în care Zimmerman începe să le câştige încrederea liderilor din KKK, beneficiind mai ales de ideile lui Ron, filmul capătă un ritm alert, devenind o succesiune de situaţii cu turnură greu de anticipat. Protagoniştii ajung să fie din ce în ce mai solidari şi ingenioşi, iar personajele rasiste se transformă credibil într-o o caricatură bine fructificată de regizor, în care se amestecă hilarul, dezgustătorul şi terifiantul.

BlacKkKlansman este un film derutant. La început se anunţă o comedie în care istoria recentă a Statelor Unite, ideile despre libertate, demnitate şi mai ales despre urmările sclavagismului se amestecă într-un mesaj cinematografic de reîmprospătare a memoriei colective. Este genul de mesaj devenit o lecţie menită să facă o punte între un trecut regretabil şi prezentul îngrijorător, ce devine martorul resuscitării unor mişcări neo-naziste care susţin reîntoarcerea la o Americă profundă a omului alb, care nu este cu adevărat alb decât dacă este creştin, rasist şi tradiţionalist.

Într-adevăr, Spike Lee reuşeşte să traducă prin maniera accesibilă a spectacolului cinematografic de tip american încrengătura între rasism, prozelitismul dublat de fanatismul ce legitimează ura faţă de tot ce înseamnă diversitate. Îi atrage de partea filmului său şi pe cei pretenţiosi, datorită ideii mature propuse cu mult curaj de personajul său în lupta împotriva rasismului.

Viziunea matură a lui Spike Lee evocă nu doar o radicalizare a omului alb asmuţit împotriva aproapelui său având o altă culoare a pielii sau aparţinând unei comunităţi ce are o altă religie. Introducând un personaj afro-american feminin, ce militează vehement împotriva sistemului, regizorul îndrăzneşte să arate şi pericolul radicalizării ce s-a putut uşor infiltra şi în tabăra celor asupriţi, adâncind prăpastia urii.

Grupul de studenţi afro-americani din care face parte şi Patrice, acest personaj feminin de care poliţistul afro-american se îndrăgosteşte, aminteşte de crezul, curajul şi determinarea luptătorilor din Africa liberă. Exact cum s-a întâmplat în ţările abia scăpate de sub jugul colonistului alb, în mişcările pentru emanciparea afro-americanilor a existat o apropiere periculoasă, însă perfect explicabilă, între idele umaniste, bune, şi ideologizarea ce transforma lupta în teroare.

Poliţistul afro-american devine un purtător de mesaje, deoarece reprezintă nu doar comunitatea din care face parte, ci toată umanitatea prinsă între acel tip de violenţă promovată de rasişti şi riposta victimelor ce transformă propria umilinţă într-un combustibil exploziv. În timp ce afro-americanul Ron vrea o emancipare a celor din comunitatea lui schimbând sistemul din interior, iubita lui vrea o ripostă fermă a tuturor afro-americanilor prinşi în capcana unei societăţi conduse de supremaţia albă.

Prin cuplul format de Ron şi de militanta Patrice, abordarea lui Spike Lee devine una care multiplică perspectivele şi legitimitatea modelelor de luptă împotriva rasismului, deschizând ferestre spre istoria recentă a Statelor Unite. Ron încearcă să rămână moderat, în timp ce Patrice aminteste de luptătoarele din anii ’70, care militau pentru trezirea conştiinţei pan-africane, pentru acceptarea identăţii atât de blamate de rasişti. Fiecare are argumentele lui. Ron apelează la argumentele democraţiei, în care schimbările trebuie susţinute de reformarea instituţiilor. Iubita lui nu mai crede în instituţiile ce adoptă perspectiva îngustă a omului alb.

Datorită personajelor sale, ce pot fi analizate şi într-o cheie simbolică, mesajul filmului devine unul stratificat, mult mai sofisticat decât pare la prima vedere. De fapt, Spike Lee se foloseşte de acţiunile acestor personaje pentru a introduce aspecte mult mai fine, ce necesită o mai bună cunoaştere a istoriei, în special al celei privind emanciparea afro-americanilor şi a direcţiilor diferite.

Regizorul seamănă cu un profesor ingenios, care îi face pe elevii generaţiei actuale să caute informaţii despre Black Panthers, despre filmele care promovau omul alb şi deformau imaginea afro-americanilor în memoria colectivă şi despre anumiţi preşedinţi ce i-au folosit pe albii rasişti ca susţinători (aluziile satirice la Campania lui Trump sunt evidente).

Încercările hilare şi pline de suspans ale celor doi poliţişti dornici de a stopa extinderea KKK se tranformă într-un du-te-vino între trecut şi prezent. Anumite scene îţi amintesc de încercarea unui scriitor de a folosi evenimentele din trecut pentru a le reinterpreta astfel încât să devină o alegorie a prezentului. Personajele filmului trăiesc în anii ’70 şi vor să oprească ascensiunea politică a şefului KKK, dornic de a-i reda Americii gloria de altădată (sună a mesaj politic din prezent, mai ales că în film apare şi Alec Baldwin, celebru şi datorită imitării unui personaj de pe scena politică americană).


LYTE video

Recomandăm şi Io contra Statele Unite ale Americii – O satiră cum rar ţi-a fost dat să citeşti

Ruta subterană – Despre cea mai curajoasă pasageră

A Brief History of Seven Killings – Jamaica lui Bob Marley intr-un thriller politic

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Heather, cu totul – Obsesia pentru adolescenta din Manhattan

Adriana Gionea
-
0
Heather, cu totul – Obsesia pentru adolescenta din Manhattan

Surprinzător precum o poveste simplă ce se dovedeşte a fi până la urmă una multistratificată, romanul Heather, cu totul mai are calităţile unui film psihologic bine dozat. Îţi va menţine viu interesul prin amestecul dintre satira cu accente sumbre la adresa vieţii americane demitizate din upper middle class şi temele specifice unui film cu fata din familia bună intrigată de băiatul cel rău.

Aşteptările pe care le are cititorul de la cartea Heather, cu totul sunt influenţate de notorietatea autorului, nimeni altul decât Matthew Weiner, creatorul multipremiatului serial Mad Men şi producătorul serialului Clanul Soprano. După ce o vei citi, vei spune că Matthew Weiner a debutat printr-un roman scurt (nu are mai mult de 150 de pagini), dar intens precum radiografierea unei existenţe în care se reflectă de fapt întregul spirit al unei epoci.

Dintr-o anumită perspectivă, aşteptările îţi vor fi satisfăcute, mai ales dacă anticipai un roman care să te ţină captiv aşa cum au făcut-o serialele ce-l aveau pe Matthew Weiner în spate. Vei descoperi o scriitură efervescentă, de la prima până la ultima pagină, şi nişte personaje care îţi măresc gradul de implicare emoţională, devenită adesea combustibilul ce întreţine interesul pentru o carte.

Forţa şi calităţile acestui debut literar sunt date de modul în care Weiner ştie să creeze nişte personaje reprezentative. Aparent sunt nişte personaje previzibile, ce se pot plia perfect pe clişeele bine înrădăcinate în percepţia colectiva asupra numeroaselor tipologii ce alcătuiesc societatea americană. Însă, pe măsură ce dai paginile, interpretările ataşate acestor personaje ţi se vor părea mult mai sofisticate.

În centrul romanului se află tipologiile ce reprezintă America divizată între învingători şi rataţi, între locuitorii metropolei şi ai orăşelelor degradate, de tip no man’s land, populate de oameni fără speranţă. Asemenea unui regizor cinic, autorul manipulează destinele personajelor astfel încât de la o pagină la alta să treci de la ţara oamenilor de succes, cu familii de vis, din ale căror apartamente poate fi contemplată o toamnă perfectă în Central Park, la imaginile dezolante ale unei Americi necosmetizate, aşa cum o vezi în filmele despre marginali.

Din America tabloului cu oameni realizaţi vine familia adolescentei Heather. Părinţii ei locuiesc într-un apartament costisitor din Manhattan, în apropiere de Central Park. Ea merge la o şcoală privată de fete, câştigă marile concursuri pentru aşii în debate şi devine raţiunea de a fi a unor adulţi complexaţi şi nesiguri, a căror viaţă de cuplu se diluează pe măsură ce prosperitatea devine consistentă

Heather este însă departe de a fi o fată răzgâiată, arogantă şi ignorantă în privinţa vieţii reale. Ea este la curent cu marile probleme ale omenirii şi se simte vinovată din cauza traiului lipsit de griji pe care îl duce în cea mai elegantă zonă din New York. Gândurile despre viaţa reală, a celor săraci, încep să o acapareze pe Heather în momentul în care sesizează privirea insistentă a lui Bobby, un muncitor angajat pentru a modifica unul dintre apartamentele de lux ale imobilului în care locuieşte familia ei.

Bobby vine din societatea rataţilor, a copiilor nimeriţi în familii din care taţii lipsesc iar mamele sunt dependente de heroină şi îşi schimbă partenerii abuzatori ca pe doze. Dacă Heather este simbolul bunătăţii, al empatiei precoce, al vieţii luminoase, ferite de tot ce are lumea din jur mai urât, Bobby reprezintă America murdară, degradantă, a celor adesea consideraţi irecuperabili, care sfârşesc în celulele rezervate infractorilor ce îşi câştigă rapid faima de recidivişti periculoşi.

Când intră în raza vizuală a lui Bobby, Heather este abia la începutul liceului şi flirteaza cu tentaţia de a părea o fată îndrăzneaţă, fără a deveni una cu adevărat. Bobby a trecut de multă vreme graniţa dintre fantasmele despre o viaţă riscantă şi realitate.

Heather are trăiri confuze faţă de Bobby. El reprezintă pentru aceasta lumea ce îi trezeşte sentimentul de vinovăţie pe care îl au copiii din familiile bune când îi cunosc pe cei din mediile defavorizate. În schimb, fanteziile lui Bobby sunt clare şi dense. Ar vrea să o posede brutal, să o violeze pe adolescenta pe care o consideră o privilegiată, ce îl înnebuneşte cu parfumul ei scump. Totuşi, fanteziile cu posedarea sălbatică a lui Heather nu reprezintă neapărat satisfacerea unei dorinţe de putere, de pângărire a celei din clasa inaccesibilă, ce nu dă doi bani pe amărâţii ca el. Intenţia are substraturi mult mai alambicate, redate într-un mod evaziv.

Deşi Heather şi Bobby par nişte personaje simple, construite după tiparul unor modele pline de clişee, analiza gândurilor şi emoţiilor ce îi îndreaptă unul spre celălalt dezvăluie nuanţe greu de tradus prin explicaţii imediate. Nici Heather nu este prostuţa din lumea bună, tentată erotic de băiatul rău, şi nici Bobby nu îşi eliberează pulsiunile de parcă ar fi prădătorul dezlănţuit dintr-un thriller comercial.

Obscuritatea perversă din mintea lui Bobby, ideală pentru alimentarea unei tensiuni ce trimite spre un thriller psihologic, ascunde motive ce nasc interpretări complicate precum cele atribuite actelor unui psihopat. Portretul lui devine şi mai derutant când se preling şi unele aspiraţii luminoase printre intenţiile brutale ce însoţesc excitaţia provocată de apariţia lui Heather.

Heather, cu totul este un roman dur. Însă duritatea nu se revarsă în imagini insuportabile, ci mai degrabă în observaţiile psihologice, majoritatea succinte, dar având ecouri adânci în mintea cititorului. Totuşi, în ciuda acestor observaţii pe alocuri greu digerabile, romanul îţi oferă plăcerea unei cărţi pe care nu o mai poţi lăsa din mână. Se citeşte într-un ritm alert şi te ţine cu sufletul la gură datorită tensiunii ce se acumulează în momentele imprevizibile.

Plăcerea lecturii este alimentată şi de satisfacţia pe care autorul i-o dă cititorului avid mai ales de romane care dărâmă tabloul Americii perfecte. Heather, cu totul face parte din categoria romanelor care descriu frust, satiric şi cinic imaginea unei societăţi al cărei mit a fost încropit mai degrabă din aspiraţiile şi iluziile celor ce râvnesc la ea, decât din ale celor aflaţi în interiorul ei.

În acest roman scurt încap toate slăbiciunile unei Americi sabotate chiar de idealurile ce au contribuit la reputaţia ei bazată pe măreţie. Autorul li se alătură celor dornici să demonstreze că mitul Americii ofertante se degradează într-un ritm ameţitor. Iar degradarea nu este simbolizată de mediul fetid în care a trăit Bobby, ci de familia lui Heather.

Problemele unei Americi dure, coşmăreşti, se reflectă mai degrabă în obsesiile şi nevrozele familiei ce trăieşte în luxul din Manhattan. Este familia dornică de a păstra aparenţele pentru a nu se descoperi că bărbatul având un job ce îi permite să ducă o viaţă prosperă este de fapt nefericit deoarece nu are parte (şi) de satisfacţia dată de faimă, iar soţia lui devine o casnică de lux plină de regrete şi temeri în relaţia cu fiica adolescentă.

În Heather, cu totul sunt denunţate ipocrizia, politica ineficientă în combaterea marginalizării, inegalitatea alienantă, competitivitatea ce deformează umanitatea şi autoiluzionarea în faţa mitului ce promite o viaţă de succes. Este un denunţ care, spre final, ia forma unui thriller psihologic realizat de un observator înzestrat cu darul acelei lucidităţi dublate de cinism. Dar este denunţul ce mimează superficialitatea, detaşarea şi lejeritatea în faţa unei lumi ce nu se poate ameliora şi care le dă de înţeles personajelor că nu le rămâne decât să îşi accepte rolurile prestabilite conform unei ierarhii decise cu mult înainte ca ele să capete conştiinţa de sine.

Poţi citi şi American Honey – Destrăbălarea care maturizează

American Honey –Hoinareala si destrabalarea care maturizeaza

Bunicul (El Abuelo) – Vei dori sa petreci urmatoarea vacanta in Peru

Adriana Gionea
-
0
Bunicul (El Abuelo) – Vei dori sa petreci urmatoarea vacanta in Peru

Prezentat în deschiderea festivalului Pelicula (2018), El Abuelo este o pledoarie pentru frumuseţea vieţii şi a întâmpinării ei cu braţele deschise ca singură formă de împăcare cu sine. Această pledoarie îţi este oferită într-un road movie încântător şi tandru (fără sentimentalisme), ce are toate şansele de a te convinge să-ţi pui bani de-o parte, pentru o vacanţă în Peru.

Filmul impresionează, dar nu neapărat datorită imaginilor cu vestigiile incaşilor, imortalizate pe fundalul unor apusuri ce-ţi taie răsuflarea. Vei dori să vezi Peru datorită altor frumuseţi, mai discrete, dar la fel de memorabile. Le vei descoperi urcându-te în maşina unui personaj care îşi însoţeşte bunicul într-o călătorie plină de mărturisiri mai mult decât surprinzătoare.

Dezvăluind secretele personajului central, strâns legate de femeile pe care le-a întâlnit în ţinuturile pitoreşti din nord, regizorul Gustavo Saavedra celebrează un Peru-mozaic, unde peisajele şi diversitatea culturală se schimbă total de la o oră la alta, de-a lungul unei călătorii. Ghid îţi va fi bunicul Crisóstomo, unul dintre cele mai expresive şi luminoase personaje apărute pe marele ecran în ultimii ani, interpretat adorabil de actorul Carlos Julio Vega.

Filmul regizorului Gustavo Saavedra te cucereşte imediat datorită personajului central plin de umor, în care vei regăsi imaginea bunicului ideal. Însă ideal nu înseamnă şi idealizat. Crisóstomo este bărbat din al cărui trecut nu lipsesc defectele puse pe seama tentaţiilor. Urmările acestor tentaţii vor fi devoalate peste zeci de ani, când bunicul octogenar îşi ia nepoţii şi fiul pentru a face o ultimă călătorie spre locul natal, unde nu a mai pus piciorul de la vârsta de 9 ani.

Pentru a revizita Huamachuco, locul unde a copilărit, bunicul părăseşte Lima pregătit să străbată ţara, până în orăşelele din nord. Trece prin ţinuturile unde a rămas vie moştenirea incaşilor, prin locurile unde peisajul arid capătă o aură magică şi tainică în lumina apusului, prin aşezările unde s-au păstrat căsuţele vechi. Însă cel mai mult îţi vor plăcea scenele senine filmate în acele orăşele pline de culori vii, ce par uitate în timp şi pe care apropierea mării le transformă în refugiul ideal pentru cei dornici de a se bucura de clipa lentă ce respiră stranietatea asociată cu ţările despre care se spune că se află la capătul lumii.

Plimbându-şi nepoţii dintr-un orăşel în altul, bunicul îşi redescoperă iubiri din trecut, prieteni lăsaţi în urmă şi rude ce ar putea fi personajele unui roman sud-american. Oamenii din trecutul bunicului dezvăluie secrete amoroase ce îi fac pe nepoţii acestuia să se întrebe dacă l-au cunoscut cu adevărat.

Fiecare întâlnire cu oamenii din trecutul bunicului aduce în discuţie nişte dileme legate de viaţa conjugală, fidelitate, sinceritate, devotament şi iubire. Bunicul va fi pus la zid, însă va răspunde fiecărei acuzaţii printr-o sinceritate senină, plină de tâlcuri despre căsnicie, fericire şi datoria faţă de cei dragi. Toate discuţiile tensionate, dar lămuritoare, dintre personajele masculine aparţinând unor generaţii diferite sunt imortalizate pe fundalul peisajelor ce alcătuiesc un Peru fascinant.

Te întrebi dacă nu cumva filmul El Abuelo este un omagiu adus acelui Peru autentic, plin de comori ascunse, care se cer descoperite fără graba turistului ce trebuie să bifeze într-un timp limitat vastitatea obiectivelor propuse de oferta unei agenţii. Astfel, după film vei căuta detalii despre orăşele cu nume demne de un roman îmbibat de realismul magic având ramificaţii mitice, precum Pacasmayo şi Huamachuco, şi despre seducătoarea Yma Sumac, devenită diva şi ambasadoarea feminităţii peruane la Hollywood (unul dintre personaje o aminteşte cu mândrie).

Personajele vor trece prin orăşele din Anzi sau de pe ţărmuri primitoare, cu străduţe plutind prin timpul încremenit în amiezi trândave. Vei avea iluzia că te plimbi răbdător printre casele în nuanţe vesele, având uşi sculptate. Aşadar, vei adora această călătorie dacă visezi la genul de vacanţă sud-americană ce include şi aşezările ce par desprinse din povestirile melancolice invadate de realismul magic, în care irealul este plasat în mijlocul unui loc real, iar verosimilul ascunde nişte elemente ce respiră de fapt în altă realitate.

Călătoria simpaticului bunic este filmată de nepotul mai mic, student la regie. Deşi este plină de imagini ofertante pentru cine vrea să viziteze Peru, călătoria evită pitorescul facil din ghidul turistic. Vei vedea ce-i drept şi nişte ruine precolumbiene, însă nu pe cele devenite nişte clişee furnizate de marketing, ci pe acelea care, pentru a le admira, te vor face să traversezi mai întâi un Peru actual. Este acel Peru mult mai apropiat de autenticitatea văzută de locuitori şi de cei ce vor să ia la pas orăşelele în care aparent nu se întâmplă mare lucru, dar care te scot din timpul tău şi îţi oferă amintiri cu adevărat memorabile dacă ştii să detectezi micile comori ascunse în detaliile mărunte.


LYTE video

Citeşte şi Climas – Trei femei din Peru

Climas – Trei femei din Peru

17 carti noi pe care le gasesti in librarie, in luna octombrie

Adriana Gionea
-
0
17 carti noi pe care le gasesti in librarie, in luna octombrie

Octombrie aduce poveşti din ţinuturile fiordurilor, din Japonia lui Kawabata, din Orientul hipioţilor sau al povestitorilor anonimi, din Magreb, Spania, Mexic, Londra şi Franţa. Când zilele devin mai scurte, lecturile care te scot din cotidian promit să nu se mai termine…

 

Povestiri de ţinut în palmă

 

Povestiri de ţinut în palmă va fi în topul preferinţelor alcătuit de cei fascinaţi de Japonia, acea Japonie subtilă precum florile şi personajele feminine dintr-o stampă. Este Japonia lui Yasunari Kawabata, care îţi este dezvăluită în miniaturi ce te vor scoate din timpul agitat şi te vor învăţa să apreciezi delicateţea strecurată în pasajele picturale. Amintirile din copilărie, scenele bizare, mesajele alegorice şi întâmplările aflate la graniţa dintre vis şi realitate se întâlnesc în povestirile din acest volum.

 

Sălbaticul

 

Fanii lui Arriaga vor avea parte de încă un roman care le promite o lectură intensă, zguduitoare şi plină de neprevăzut, aşa cum sunt romanele scrise de acesta. În Sălbaticul, Arriaga spune povestea unui tânăr din Mexicul anilor ’60 care, după ce îşi pierde familia, va încerca să stea departe de ispita fanatismului religios tipic unei secte. În paralel cu povestea tânărului din Mexic se derulează cea a unui băştinaş din munţii Canadei, plecat pe urmele unui lup special. Iubirea, ura şi căutarea de sine devin temele acestui roman.

 

Istoria cuplurilor regale

 

Poveştile amoroase ale suveranilor ce au schimbat lumea sunt nişte subiecte inepuizabile. Mereu sunt descoperite detalii noi sau cele deja cunoscute sunt reinterpretate dintr-o perspectivă inedită. Unsprezece cupluri regale, din Antichitate până în secolul XX, sunt analizate de Jean-François Solon. Vei citi despre legăturile din cuplurile formate de Iustinian şi Teodora, Nicolae al II-lea şi Alexandra, Isabella de Castilia şi Ferdinand de Aragon, Ludovic al XIII-lea şi Ana de Austria, Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta, Napoleon al III-lea şi Eugenie sau de Franz Josef şi celebra Sissi.

 

Fructul oprit

 

O altă poveste de iubire intensă este şi în centrul romanului Fructul oprit, scris de unul dintre autorii emblematici ai Spaniei – Benito Pérez Galdós, comparat de conaţionali cu Balzac. Madridul din secolul al XIX-lea devine scena unor iubiri interzise trăite de un bărbat care trebuie să aleagă între două femei diferite. Personajul central al romanului, un tânăr având origini andaluze, este îndrăgostit de o femeie căsătorită. După ce aceasta rămâne văduvă şi nimic nu mai poate împiedica apropierea celor doi, protagonistul remarcă prezenţa ademenitoare a unei alte femei.

 

Hippie

 Anii ’70 cu ai lor hoinari visători ce au vrut să schimbe lumea sunt revizitaţi în romanul autobiografic Hippie. Paulo Coelho îşi invită cititorii într-o călătorie pe mai multe continente. Se pleacă din Amsterdam, se străbate Asia Centrală şi se ajunge tocmai în misteriosul Nepal (una dintre destinaţiile preferate ale hipioţilor). Pe drum vei întâlni personaje excentrice şi un cuplu sudat de idealurile unei generaţii care nu încetează să ne fascineze, după zeci de ani.

 

 Zabor sau Psalmii

 

Zabor are un dar special: poate ţine moartea la distanţă scriind. Cărţile îi sunt alinare şi îşi foloseşte marele talent de Şeherezadă pentru a-i salva pe cei din jur. Vei descoperi în Zabor sau Psalmii o lume care atrage şi totodată înspăimântă. Lumea lui Zabor îţi este prezentată la graniţa dintre fabulos şi realism de către unul dintre cei mai buni autori francofoni – distins în 2015 cu Premiul Goncourt pentru debut pentru Cazul Meursault.

 

Cercul mincinoşilor

 

Tot despre puterea poveştilor este vorba şi în Cercul mincinoşilor. Vei savura poveşti vechi din spaţiul buddhist, islamic, hindus, chinez, african, evreiesc sau amerindian, colecţionate de Jean-Claude Carrière. Sun poveşti alegorice, pline de tâlcuri, umor, candoare şi poezie.

 

Consolările filosofiei

 

În stilu-i caracteristic, Alain de Botton adună gândurile şi ideile înţelepţilor filosofi într-o colecţie menită să ne lumineze în zilele proaste. Consolările filosofiei este pariul lui Alain de Botton făcut cu toţi cei ce afirmă că filosofia este demodată în raport cu preocupările omului obişnuit din ziua de azi. Cei ce au citit-o deja afirmă ca au avut parte de o lectură simpatică, antrenantă, nelipsită de abordarea ludică.

 

Loveşte-ţi inima

 

Una dintre cele mai citite autoare contemporane a scris despre relaţiile dintre mamă şi fiică. Loveşte-ţi inima este un roman ce devine o explorare a universului feminin din perspectiva legăturilor sofisticate pe care le are protagonista nu numai cu mama, ci şi cu prietena cea mai bună, cu femeia care îi devine mentor şi cu sora ei. Totodată, Loveşte-ţi inima este un roman despre o mamă care ajunge să se simtă ameninţată de popularitatea fiicei.

 

Corabia zeiţei Ishtar

 

Pentru cei dependenţi de poveştile despre călătoriile fabuloase, octombrie aduce un roman interbelic devenit popular printre iubitorii genului. Corabia zeiţei Ishtar îmbină poveştile zeilor şi călătoriile pline de aventuri pentru a te ajuta să te reîntorci la timpul ce invită la fantezie şi la eliberarea imaginaţiei, de care te bucurai în copilărie.

 

Inima omului

 

Inima omului încheie trilogia islandeză din care mai fac parte romanele Între cer şi pămînt şi Tristeţea îngerilor. Vei fi atras de acest roman dacă preferi o poveste de dragoste dintr-un ţinut aparte, cu fiorduri şi veri care durează puţin. Natura din acest ţinut îi îndeamnă pe îndrăgostiţi la călătorii îndelungi pentru a se întâlni. Sunt călătorii din care nu lipsesc poezia şi pericolele.

 

Sala de bal

 

Dacă vrei o poveste răvăşitoare, poţi alege Sala de bal, un roman apreciat de critici şi de cititorii din Franţa şi Anglia. Scriitoarea Anna Hope îţi spune povestea Ellei Fay, o tânără care ajunge într-un azil unde va cunoaşte un personaj fascinant, dar şi oameni care ignoră drepturile celor vulnerabili. Acţiunea romanului se petrece în anul 1911, într-o Anglie aflată la sfârşitul epocii edwardiene. Anna Hope îşi foloseşte personajele pentru a simboliza o lume a celor ignoraţi, ce au multă nevoie de atenţia celor din jur pentru a se salva.

 

O logodnă foarte lungă

 

Celor dornici de a citi o poveste de iubire care sfidează uitarea, luna octombrie le aduce unul dintre cele mai citite romane din Franţa – O logodnă foarte lungă. Sébastien Japrisot a creat-o pe Mathilde, o tânără care va face totul pentru a-l găsi pe cel iubit, dat disparut în timpul Primului Război Mondial.

 

Heather, cu totul

Creatorul serialului Mad Men şi producătorul executiv al serialului Clanul Soprano a scris un roman despre întâlnirea dintre doi oameni aparţinând unor lumi diferite. Ea, Heather, face parte din genul de familie prosperă dar în care legăturile emoţionale devin din ce în ce mai sărace. El, Bobby Klasky, vine dintr-o familie destrămată, în care drogurile şi marginalizarea par a fi un adevăr de neschimbat. Romanul Heather, cu totul a cucerit prin stilul intens, ce reflectă forţa emoţională a personajelor.

 

De ce mâncăm animale

De ce mâncăm animale este cartea prin care unul dintre cei mai citiţi autori actuali a iscat discuţii în contradictoriu. Jonathan Safran Foer propune o abordare profundă, care ne îndepărtează de răspunsurile categorice, preferând invitaţia la reflecţie, aşa cum face în marile sale romane.

 

Doamna Fletcher

 

Erotismul omului contemporan, presărat cu obsesii şi temeri, este explorat în romanul Doamna Fletcher. Protagonista acestui roman este o femeie atrăgătoare, care se redescoperă într-un mod palpitant şi derutant odată cu plecarea fiului ei la facultate. În vreme ce acesta încearcă să se adapteze unei realităţi studenţeşti diferite de cea închipuită, eroina lui Tom Perrotta intră într-un labirint emoţional unde fanteziile şi pornografia fac legea. Viaţa ei se va schimba când un mesaj obscen o va ispiti să descopere site-uri dedicate celor numite MILF. Ironia, umorul şi observaţia necruţătoare asupra omului contemporan devin ingredientele unei cărţi ademenitoare.

 

Bani extra job

 

Din ce în ce mai mulţi oameni îşi iau al doilea job sau îşi transformă pasiunea într-o colaborare de succes. Lor le este dedicată cartea Bani extra job. Volumul include sfaturi, exemple de reuşită şi mici secrete pentru o mai bună gestionare a unor activităţi suplimentare.

14 filme care merita vazute la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2018

Adriana Gionea
-
0
14 filme care merita vazute la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2018

Poţi vedea cele mai bune filme de la Cannes 2018 între 19 şi 28 octombrie, la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Grand Cinema & More din Băneasa Shopping City, Cinemateca Union şi la Cinema Muzeul Ţăranului. Printre aceste filme proiectate la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest se numără cele distinse cu Palme d’Or, premiile pentru regie, scenariu, cel mai bun actor şi cea mai bună actriţă.

 Shoplifters (Kore-eda) – Palme d’Or 2018

Filmul distins anul acesta cu mult-râvnitul Palme d’Or este o poveste emoţionantă despre o familie de hoţi mărunţi care decid să crească o fetiţă abandonată. Regizorul filmului este apreciat datorită modului subtil, profund şi empatic prin care tratează nişte subiecte grele din societatea contemporană.


LYTE video

 

BlacKkKlansman (Spike Lee) – Grand Prix

Unul dintre cele mai aşteptate filme de la Cannes prezintă, într-o manieră plină de umor absurd şi suspans, povestea unui poliţist afro-american infiltrat în KKK. Rolurile principale sunt interpretate de John David Washington, fiul cel mare al lui Denzel Washington, şi Adam Driver (Paterson, r. Jim Jarmusch).


LYTE video

 

Cold War (Pawel Pawlikowski) – Premiul pentru regie

Câştigătorul Premiului Oscar datorită filmului Ida, regizorul polonez Pawel Pawlikowski revine la Cannes 2018 cu filmul Cold War, distins cu Premiul pentru regie. Cold War este inspirat din viaţa părinţilor săi, deveniţi protagoniştii unei poveşti de iubire înfiripată între oameni din lumi diferite. Petrecută pe fundalul Războiului Rece, povestea de iubire cu năbădăi are farmecul celor din filmele poloneze clasice. La farmecul acestui film a contribuit şi coloana sonoră ce include ritmuri de jazz şi rock and roll.


LYTE video

 

3 Faces (Jafar Panahi) – Premiul (ex-aequo) pentru scenariu

Unul dintre cei mai iubiţi şi incomozi cineaşti iranieni revine cu 3 Faces, un film în care spune povestea unei actriţe ce vrea să ajute o fată dintr-un mediu tradiţionalist să îşi îndeplinească visul: acela de a studia la Conservator. Părinţii fetei nu sunt de acord cu planurile ei universitare, de aceea Panahi şi carismatica actriţă Behnaz Jafari pornesc într-un road trip în Iranul rustic, pentru a salva un vis de emancipare feminină.


LYTE video

 

Ayka (Sergey Dvortsevoy) – Premiul pentru interpretare feminină acordat actriţei Samal Yeslyamova

În 2010, 248 de nou născuţi au fost abandonaţi în spitale din Rusia de mame kirghize. Această dramă l-a inspirat pe regizorul kazah Sergey Dvortsevoy când a realizat Ayka. În centrul poveştii din film este o tânără din Kirghiztan, ajunsă ilegal în Rusia. Datorită acestui personaj, Samal Yeslyamova a fost distinsă cu Premiul pentru cea mai buna actriţă, la Cannes 2018. Regizorul kazah a devenit cunoscut datorită filmului Tulpan, premiat în 2008 la Cannes, în cadrul secţiunii Un Certain Regard.


LYTE video

 

Dogman (Matteo Garrone) – Premiul pentru interpretare masculină acordat lui Marcello Fonte

 Cunoscut datorită altor două filme premiate la Cannes – Gomorra (2008) şi Reality (2012) – Matteo Garrone te invită să vezi de data aceasta un western urban, petrecut într-o suburbie italiană unde graniţa dintre sălbăticie şi metropolă este aproape anulată. Dogman surprinde interacţiunea dintre un frizer pentru câini, iubit de toată comunitatea, şi un fost boxer care este detestat de vecinii din cartier din cauza plăcerii sale de a-i teroriza. Actorul Marcello Fonte, care a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, a fost comparat de regizor cu Buster Keaton.


LYTE video

 

Girl (Lukas Dhont) – Camera d’Or

Girl, propunerea Belgiei pentru Premiile Oscar, este un film care prezintă încercările unei tinere de a deveni balerină. Filmul a fost apreciat şi datorită interpretării spectaculoase a tânărului actor şi dansator Victor Polsner. Girl a mai fost recompensat şi cu premiul pentru cel mai bun actor şi premiul FIPRESCI pentru cel mai bun film din secţiunea Un Certain Regard.


LYTE video

 

Border (Ali Abbasi) – Premiul Un Certain Regard

Regizorul iraniano-danez Ali Abbasi îmbină satira, elementele unui film neo-noir scandinav, realismul social, thrillerul cu accente fantastice şi povestile romantice în Border. Vei descoperi peripeţiile Tinei, un ofiţer vamal invdiat pentru nasul fin ce poate mirosi sentimentele ascunse ale celor din jur.


LYTE video

 

Burning (Lee Chang-dong) – Premiul FIPRESCI şi premiul Vulcan, pentru scenografie

Fanii lui Haruki Murakami şi ai cinematografiei din Coreea de Sud pot alege filmul Burning. Inspirat de una dintre povestirile lui Haruki Murakami, regizorul Lee Chang-dong a creat un thriller romantic în care un scriitor aspirant şi un barbat influent se confruntă pentru a câştiga dragostea unei femei.


LYTE video

Everybody Knows (Asghar Farhadi)

Penélope Cruz şi Javier Bardem interpretează rolurile principale din noul film regizat de Asghar Farhadi, singurul cineast distins cu două premii Oscar pentru film străin (A Separation – 2012 şi The Salesman – 2016). Filmul Everybody Knows urmăreşte reîntoarcerea Laurei în satul natal din Spania, alături de copiii săi. Însă revenirea deschide răni vechi.


LYTE video

 

The Wild Pear Tree (Nuri Bilge Ceylan)

Ediţia din 2018 a Festivalului de la Cannes a fost marcată de revenirea unor cineaşti premiaţi în anii anteriori. Unul dintre aceştia – Nuri Bilge Ceylan – este cel devenit cunoscut datorită filmului Winter Sleep (Palme d’Or in 2014). Noul său film, The Wild Pear Tree, inspirat din stilul cehovian, te invită într-un sat de câmpie din nord-vestul Turciei, în apropiere de Çanakkale. În centrul poveştii este Sinan, un tânăr cu veleităţi de scriitor, care se întoarce în satul natal. El vrea să strângă suma necesară pentru a fi publicat.


LYTE video

 

The Man Who Killed Don Quixote (Terry Gilliam)

Filmul care a închis festivalul de la Cannes este o alegorie a lumii actuale sub forma unei reinterpretări a poveştii lui Don Quixote. Filmul a fost considerat o poveste plină de inventivitate şi anarhism ce ne aminteşte de idealurile romantice în care lumea e populată de visători care îndrăznesc să spargă tiparele, de către jurnaliştii de la Time Out.


LYTE video

Climax (Gaspar Noé ) – Art Cinema Award

Fanii lui Gaspar Noé vor avea parte de un thriller psihedelic, la care se adaugă erotismul din Love, filmul precedent al regizorului. Când au prezentat filmul, cei de la Variety au scris: Muzicalul Fame se întâlneşte cu Marchizul de Sade.


LYTE video

 

Capharnaum (Nadine Labaki) – Premiul Juriului în Competiţia oficială

Actriţa şi regizoarea libaneză Nadine Labaki spune povestea emoţionantă a unui băieţel care decide să îşi dea în judecată părinţii. Ideea filmului i-a venit după ce a discutat cu mulţi copii din mediile defavorizate din Beirut.


LYTE video

Biletele au fost deja puse în vânzare. Le poţi cumpăra de pe Eventbook sau din librăriile Kyralina şi Humanitas.

Carnaval – Povestile marelui Oras

Adriana Gionea
-
0
Carnaval – Povestile marelui Oras

Carnaval este un roman cuceritor pentru un dependent de lectură. Nu numai datorită personajului central, un taximetrist care abia mai are loc în apartamentul său din cauza sutelor de volume, ci şi talentului de povestitor erudit al acestuia. Prin vocea personajului său, Rawi Hage te aruncă într-o mare de poveşti ameţitoare, unele candid-melancolice ori sentimental-carnavaleşti precum un film de Fellini, altele demne de un realism urban cinic.

Taximetristul poreclit Muscă ar putea să scrie el însuşi o carte. Are o cultură vastă, un spirit de observaţie incisiv, dublat de umorul spiritual, de apetitul pentru reflecţie şi de compasiunea pentru umanitate. Clienţii lui alcătuiesc o bibliotecă vie. Fiecare lasă urme în memoria, dar mai ales în conştiinţa lui Muscă. Unii îi rămân aproape, alţii sunt apariţii trecătoare ce se dizolvă în metropola nocturnă, având însă poveşti de viaţă fabuloase, cât pentru zeci de curse prin oraşul devorator, cuprins de febra carnavalului.

Celor obişnuiţi cu portretul caricatural făcut taximetriştilor din Bucureşti de clienţii nemulţumiţi, Muscă li se va părea un personaj neverosimil. Imaginea unui taximetrist cu sute de lecturi la activ, care face trimiteri la marile civilizaţii şi meditează asupra naturii umane, li se va părea la fel de îndepărtată de adevăr precum un tablou suprarealist. Însă Muscă este el însuşi un personaj aparte. Nu doar pasiunea lui îl face diferit de mulţi dintre colegii săi. Suprarealismul îl urmăreste încă din copilăria petrecută în mijlocul unei trupe de circ, învăţându-l să fie cât se poate de flexibil în construirea şi mai ales reconstruirea percepţiei asupra sensului vieţii şi a naturii umane.

Muscă ar fi fost candidatul ideal pentru genul de roman cât se poate de realist, dedicat marginalilor inocenţi, care vor să reziste în faţa tentaţiei de a deveni brute pentru a supravieţui. El a pierdut încă din copilărie persoanele dragi, a cunoscut lipsurile şi toate incertitudinile statutului de orfan şi a fost crescut de cei pe care majoritatea îi consideră nişte excentrici neadaptaţi, buni pentru a fi închişi în cabinetul de curiozităţi. Doar că Rawi Hage preferă un realism al marilor oraşe îmbibat de fabulos.

Fabulosul este omniprezent în viaţa lui Muscă, dar nu îl face mai puţin lucid. El este cât se poate de ancorat în realitatea din jur. Paradoxal, apetitul pentru istoriile fabuloase îl ajută să înţeleagă mult mai bine substraturile evenimentelor cotidiene, pe care alţii le-ar lăsa pur şi simplu să treacă neobservate.

Încă de la începutul vieţii Muscă a fost prins între mit şi realitate, iar această oscilaţie se reflectă şi în povestea întâlnirii dintre părinţii săi. Mama lui Muscă îşi câştiga existenţa legănându-se atârnată de nişte frânghii la circ. Tatăl lui era un negustor ce ştia tainele covoarelor zburătoare. După ce tatăl a pleacat, mama lui a murit, iar Muscă a fost crescut de o femeie inimoasă de la circ. Alături de ea a traversat multe ţinuturi şi a cunoscut o altă lume, care l-a învăţat să convieţuiască înţelept cu neobişnuitul, cu bizarul.

Tot sub influenţa bizarului şi a pestriţului se află şi evenimentele relatate în această carte. Vei urmări peripeţiile taximetristului pasionat de citit, în perioada în care metropola pe care o traversează în lung şi-n lat este cuprinsă de exuberanţa carnavalului anual, care atrage mii de turişti şi negustori obsedaţi de căpătuială.

Carnavalul ia forma unei alegorii a umanităţii, în mintea personajului. Clienţii din prezentul invadat de măşti şi de ţinute stridente cheamă amintiri din trecut sau invită la observaţii despre mersul istoriei, despre învinşi, cueritori, libertine, fanatici, orientali şi occidentali, privilegiaţi şi imigranţi respinşi.

Metropola cuprinsă de euforia carnavalului nu îţi este menţionată printr-un nume, deşi anumite indicii te fac să te gândeşti la anumite oraşe celebre. Această atitudine evazivă a lui Rawi Hage faţă de spaţiu şi timp îl face pe cititor să se simtă asemenea unui călător ajuns într-un Babilon atemporal, unde sunt amestecate destine, curtezane, dealeri de placeri interzise, fiinţe efemere, căutători de averi, decadenţi şi inocenţi deveniţi victimele propriilor utopii.

Oraşul care vibrează pe ritmurile carnavalului devine simbolul omenirii, nu doar din prezent, ci din toate timpurile. Muscă se imaginează navigând pe apele învolburate ale marii umanităţi, se lasă absorbit de ea, o povesteşte, o plânge, o iubeşte, o priveşte cu toleranţă şi o captează însetat, asemenea unui mare scriitor. Fiecare client aruncat de carnaval pe bancheta din spate a taxiului său îl inspiră să facă noi trimiteri simbolice spre marile civilizaţii, spre eterna reîntoarcere a seducătorului amestec dintre plăcere, vanitate, zădărnicie şi nevoia de iubire.

Carnavalul are un dublu efect asupra conştiinţei lui Muscă. Îl face să fie cât se poate de ancorat într-un prezent ce îi permite câştigarea pâinii prin tenacitate, dar îl şi aruncă într-un trecut colectiv, devenit un şuvoi abundent de poveşti. De fapt, întregul roman îţi dă impresia că aluneci dintr-o poveste în alta, una mai atrăgătoare şi răvăşitoare decât cealaltă, că te rătăceşti într-o spirală a destinelor tumultuoase, aşa cum îi plac oricărui devorator de poveşti.

Printre aceste poveşti, Musca strecoară, spre deliciul celor pasionaţi de lectură, multe trimiteri spre marea literatură, istorie sau arta subversivă a celor ce preferă să emită observaţii profunde făcând apel la efervescenţa plăcerilor lumeşti, care, sub pretextul luării în derâdere a tuturor lucrurilor sfinte, invită de fapt la sanctificarea libertăţii de a te bucura de minunatul haos îmbrăţişat cu atâta entuziasm ludic şi liric de Muscă. El devine astfel un inamic al celor ce vor să domolească tocmai acest entuziasm în faţa marelui Carnaval în care se transformă umanitatea ajunsă într-un mare oraş.

Citeşte şi 6 filme care te invita la o hoinăreală prin oraş

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Imi este indiferent daca in istorie vom intra ca barbari – Merita sa astepti pana la dezlantuirea finalului, chiar daca vei fi zguduit

Adriana Gionea
-
0
Imi este indiferent daca in istorie vom intra ca barbari – Merita sa astepti pana la dezlantuirea finalului, chiar daca vei fi zguduit

Radu Jude face parte din categoria regizorilor care au reuşit să pătrundă în circuitele marilor festivaluri internaţionale datorită modului original de a readuce în atenţia publicului evenimente istorice pe care alţii le-ar vrea uitate în bezna tăcerii veşnice. Aşadar, se poate spune că este şi genul de regizor care îţi setează anumite aşteptări când intri în sala de cinema. Ultimul său film – distins cu marele trofeu al Festivalului de la Karlovy Vary – confirmă aceste aşteptări.

Episodul zguduitor şi visceral devenit subiectul noului film al lui Radu Jude este Masacrul de la Odessa. Masacrul a fost declanşat când armata română, fidelă mareşalului Antonescu – s-a alăturat naziştilor în exterminarea evreilor din oraşul ucrainian, sub pretextul eliberării populaţiei de pericolul sovietic.

Personajul central al filmului – o regizoare având idei inovatoare şi multă determinare (interpretată cu patos convingător de Ioana Iacob) – vrea să reamintească de acest episod incomod pentru conştiinţa noastră colectivă, printr-un spectacol grandios, ţinut chiar în faţa Palatului Regal de pe Calea Victoriei. Spectacolul trebuie să reconstituie într-o manieră stilizat-alegorică, dar la fel de înspăimântătoare, genocidul de la Odessa, din 1941, anul în care armata română a devenit o adunătură de torţionari ce i-a şocat până şi pe nazişti prin excesul de zel barbar.

foto: Silviu Ghetie; sursa: Rollercoaster PR

Deşi păstrează estetica minimalistă a filmelor din Noul Val, Radu Jude te surprinde prin gradarea tensiunii, prin spectaculosul zguduitor din final, pe care nu l-ai fi putut anticipa la început, dar mai ales prin abordarea multistratificată.

Datorită abordării multistratificate, prin decoruri simple şi locaţii având un aer învechit, Radu Jude reuşeşte ceea ce unii ar încerca folosind bugete mult mai ofertante: să demonstreze că fiinţa umană ar face orice pentru a ocoli ceea ce o poate pune faţă-n faţă cu trecutul în varianta lui monstruoasă. Pentru a reuşi acest lucru, poate recepta adevărul istoric sub forma unui spectacol ce îmbină grotescul, cinismul, deriziunea, gluma desacralizantă, distorsionarea până la absurd a mesajelor din spatele faptelor şi mai ales mecanismele de apărare aberante pentru a fi ocolit tocmai veridicitatea acestui adevăr.

Iniţial, ai impresia că vezi un film despre punerea în scenă a unui spectacol incomod, care necesită convingerea reprezentanţilor de la Primărie. Asişti la tensiunile dintre personajul central, actorii şi figuranţii capricioşi (majoritatea obtuzi), la zbaterile regizoarei luate în râs de reprezentantul Primăriei şi de amantul ei (interpretat de Şerban Pavlu) – personaj care este interesat mai degrabă de clipele trecătoare de plăcere oferite departe de căminul conjugal. Apoi încep să apară şi alte teme precum: libertatea artistului şi imixtiunea cenzurii iniţiate de autorităţi, misiunea unui regizor inovator în raport cu evenimentele istorice indezirabile, relaţia dintre regizor şi propria creaţie, mecanismele de apărare la care poate recurge publicul în faţa unui spectacol ce denunţă nemilos atrocităţile inimaginabile ale înaintaşilor glorificaţi de propagandă şi abordarea estetică a unui eveniment istoric reconstituit (se fac aluzii satirice la adresa esteticii impuse de filmele lui Sergiu Nicolaescu).

Pe măsură ce repetiţiile pentru spectacolul regizat de personajul central se apropie de punctul culminant, iese la suprafaţă adevărata temă a filmului: relaţia noastră cu trecutul, cu propria conştiinţă colectivă reprezentată istoric. Reacţiile protagonistei în faţa autorităţilor obtuze simbolizate de trimisul Primariei care îi cere să realizeze ceva mai puţin şocant pentru public, discuţiile acesteia cu prietenii şi cu amantul care îi critică atitudinea de revoltă invită spectatorul la un dialog cu propria identitate.

Filmul lui Radu Jude este lansat într-un an în care identitatea colectivă autohtonă este repusă în discuţie. Regizorul-personaj din filmul său îndreaptă atenţia spectatorului spre necesitatea de a include (şi) asumarea în definirea identităţii naţionale. Iar asumarea nu este deloc uşoară după reamintirea Masacrului de la Odessa, care plasează România în fruntea listei cu locuitori sceleraţi ce au exterminat populaţia evreiască în anii ’40. Cum trăim noi, cei din prezent, cu această revelaţie grea? Suntem datori să preluăm vina celor ce nu şi-au recunoscut-o atunci? Curge şi în noi acelaşi sânge de criminal fanatic? Se poare vorbi de o restaurare a mitului antonescian, care poate reînvia demonii trecutului?

Răspunsurile nu îţi sunt oferite pe un ton solemn. Radu Jude reuşeşte să descopere o breşă în uitare folosind totuşi nişte personaje aparent caricaturale, superficiale, aşa cum sunt şi prietenii regizoarei-personaj. Personajele ce par nişte fiinţe actuale teribilist-ignorante prin comentariile lor în contradicţie cu seriozitatea regizoarei obsedată de propriul spectacol nu fac decât să mărească gradul de conştientizare în rândul publicului născut după anii ’90, chiar dacă anumite scene mimează băşcălia.

Întrebările incomode te fac să te gândeşti la oscilaţia între tentaţia de a prezenta în exterior o imagine idealizată a romanului, mereu ospitalier, blajin, bun vecin cu străinii şi mai ales victimă, prins mereu între marile puteri, aşadar obligat să le aculte ordinele, şi nevoia de luciditate prin recunoaşterea tenebrelor. Imaginea românului nu mai este deloc una măgulitoare după Masacrul de la Odessa.

În film se precizează că scoaterea la suprafaţă a crimelor din închisorile comuniste nu i-a ruşinat atât de mult pe români, deoarece se considerau a fi de partea victimelor, nu a călăilor. Torţionarii comunişti nu erau de-ai neamului, ci aparţineau unei invazii străine. Însă torţionarii de la Odessa făceau parte din rândul celor declaraţi eroi. trimişi pentru a salva spiritul românesc autentic, după cum spunea propaganda. În timp ce urmăresc imagini de arhivă, regizoarea din film şi prietenii acesteia se întreabă dacă nu cumva au rude care să fi participat la exterminarea evreilor din Odessa.

Radu Jude este conştient de tentaţia unor spectatori de a-l acuza că murdăreşte imaginea României în exterior, prin filmele sale. De fapt, mai toţi cineaştii români ajunsi la marile festivaluri precum Cannes, Berlinale şi Locarno au fost acuzaţi de antiromânism. Însuşi personajul feminin care pregăteşte marele spectacol-reconstituire transmite frustrarea unui artist care vrea să exploreze mijloacele neconvenţionale prin care poate reda un adevăr incomod în faţa unui public gata să îl acuze de lipsa de patriotism.

Datorită personajului interpretat expresiv şi imprevizibil de Ioana Iacob, filmul poate fi urmărit şi din perspectiva invitaţiei la reflecţia asupra legăturii dintre cinematografie, imagine, memorie şi autenticitate. Ai impresia că Radu Jude o tranformă pe regizoarea din film într-un alter-ego al său. Este un alter-ego parodic, un alter-ego care îi permite adevăratului regizor să se ironizeze fără a dilua misiunea demersului său – aceea de resuscitare a memoriei.

Ai fi tentat să afirmi că filmul lui Radu Jude aduce la suprafaţă un eveniment sângeros despre care nu se vorbeşte aşa cum ar fi trebuit – Holocaustul din ţinuturile ocupate de români. Într-adevăr, filmul abundă în replici şi dialoguri ce fac trimitere la surse. Însuşi personajul central este o bibliotecă vie dedicată victimelor de la Odessa. Regizoarea interpretată de Ioana Iacob citează surse, face trimiteri intelectuale şi îţi dă impresia că îşi dedică existenţa demersului de a a-i face pe cei din jur să afle despre ce s-a întâmplat la Odessa, în anii ’40. Dar, cu toate că urmăreşte un adevăr istoric brutal, Radu Jude nu foloseşte realismul dur pentru a-l face pe spectator să se ruşineze că aparţine speciei umane, care a putut comite asemenea atrocităţi.

Spectatorul lui Radu Jude este cel care poate înţelege istoria fără o imersiune hiperrralistă în atmosfera altei epoci prin imagini şocante, în schimb este gata să reflecteze asupra modului în care îşi reprezintă vizual istoria. Astfel, filmul său este o dublă interogaţie: asupra noastră, ca fiinţe umane, şi asupra artei în relaţie cu trecutul şi reprezentarea lui (se fac adesea aluzii la conflictul dintre adepţii reprezentării fidele, realiste, a unui eveniment, şi adepţii artei moderne, care propune o altă abordare, neconvenţionala, care nu se poate calibra întotdeauna pe aşteptările publicului).

Filmul nu se opreşte doar la reconstituirea unui eveniment sângeros prin imersiunea privitorului din sala de cinema în atmosfera unui spectacol de stradă impresionant, din care nu lipsesc proiecţiile grandioase cu portretul mareşalului pe faţada Palatului Regal, tumultul unui câmp de bătălie şi atmosfera terifiantă dintr-un oraş transformat în scena unui măcel. Radu Jude nu preia demersul unui arheolog care expune piesele unui trecut. Nu există doar trecut în evenimentele de la Odessa, ci şi o previziune asupra eternei reîntoarceri a fanatismului confundat cu patriotismul.

Fantomele de la Odessa prind contur în prezent ori de câte ori se începe vânătoarea de antiromâni, de noi duşmani ai spiritului naţional, strămoşesc şi creştin. În anii ’40, vecinul evreu din ţările ocupate de nazişti era considerat un sabotor al spiritului naţional. În prezent, alteritatea, nevoia de a cerceta tot ceea ce ne-ar face de ruşine, curajul de a cunoaşte o istorie necosmetizată prin monumentalismul de propagandă şi de a lăsa arta incomodă să exprime tot ceea ce ne sperie când ne privim în oglindă pot fi uşor acuzate de subminarea patriotismului.


LYTE video

Citeşte şi Altă ţară – O capodoperă

The Invisibles – Prietenia învinge

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Durerea e o faptura inaripata – O reinventare plina de originalitate a dadacei salvatoare

Intimitate si alte povestiri – Infidelitatea necesara

Adriana Gionea
-
0
Intimitate si alte povestiri – Infidelitatea necesara

Intimitate este genul de roman incomod care ajunge să fie liniştitor pentru cititorul actual ce îşi (re)găseşte libertatea personală vitală acolo unde alţii văd egoism, decădere, imaturitate şi dezmăţ.

Prin acest roman-cult, Hanif Kureishi îşi asumă îndrăzneala de a lăuda plăcerea în cea mai sinceră formă a ei: ingrată cu moralitatea, nestăvilită până la anarhie, pregătită să îşi ceară drepturile fără jumătăţi de măsură şi hotărâtă să-l transforme într-un iluminat propovăduitor al sincerităţii faţă de sine însuşi pe cel ce vede în ea o cale spre înţelegerea lumii.

Tot în căutarea plăcerii, devenite sinonimul libertăţii, se află şi protagonistul microromanului Intimitate – un bărbat de vârstă mijlocie din lumea artelor. Primele rânduri îl surprind în faţa unei decizii ce îi va da viaţa peste cap şi îi va răni pe cei din jur: Este seara cea mai tristă, pentru că plec şi nu mă mai întorc. Mâine-dimineaţă, după ce femeia cu care trăiesc de şase ani se va duce la muncă pe bicicletă şi copiii nostri vor fi lăsaţi în parc să bată mingea, voi pune câteva lucruri într-o valiză, mă voi strecura afară din casă, sperând că nimeni n-o să mă vadă…

Cele 100 de pagini ale romanului Intimitate (urmat de alte trei povestiri pe tema libertăţii în relaţia de cuplu) coagulează amintirile, gândurile şi emoţiile protagonistului din orele care despart ultima noapte petrecută în căminul conjugal de prima zi din noua viaţă. În viaţa de după fugă, el speră să o regăsească pe Nina, tânăra a cărui rătăcire i-a devenit noua sursă de frenezie, acea frenezie alungată din relaţia lui cu partenera oficială.

Amintirile şi gândurile acestui bărbat nu sunt noi. Le-ai mai întâlnit şi în alte discuţii sau romane ce prezintă deziluziile şi motivele unui infidel care îşi părăseşte familia. Doar că Hanif Kureishi a ştiut cum să redea vâltoarea de tentaţii, vinovăţii, regrete şi furii acumulate în cuplu astfel încât să îi ofere cititorului său voluptatea de a se lăsa bulversat de o carte despre nişte sentimente vechi de când lumea, de data aceasta reinterpretate dintr-o perspectivă nouă, care îi poate contrazice valorile.

Noua reinterpretare curajoasă (pentru mulţi de-a dreptul revoltătoare) include un joc de impresii, flashbackuri şi dialoguri ce dilată cele câteva ore care despart viaţa conjugală, devenită previzibil de insuportabilă, de noua existenţă a bărbatului fugar. Astfel, Hanif Kureishi îţi creează iluzia că ai citit un roman ce are mult mai multe pagini, un roman cu acţiune fragmentată de gânduri şi amintiri întinse pe zeci de ani.

Începutul romanului este unul care îi va face pe mulţi cititori să îşi formeze o părere fermă despre personajul masculin principal. El pare să se încadreze destul de uşor în categoria egoiştilor iresponsabili, pentru care doar căutarea plăcerii este scopul existenţei. Pentru a pluti fără direcţie în oceanul de plăceri promis de Londra boemă şi neruşinată, moştenită de la tinerii anilor ’70 şi ’80, protagonistul este în stare să îşi abandoneze (şi) copiii pe care, în ultima seară dinaintea fugii, îi pregăteşte (ca un tată preocupat) pentru somnul liniştitor, de parcă nu ar fi ultima noapte în care îi înveleşte înainte de a-i vedea cum adorm. Totuşi, Hanif Kureishi nu se dă bătut şi face totul pentru a răsturna certitudinile tuturor celor aspri cu personajul său.

Deşi pleacă de la imaginea familială, aproape clişeistică, a bărbatului ce plănuieşte să îşi lase partenera stabilă pentru o amantă care îi oferă iluzia renaşterii sexuale, Hanif Kureishi nu scrie un roman previzibil, în care partenerii ajung să se contrazică pe tema infidelităţii. Nu dinamica unui cuplu îl interesează, ci gândurile unuia dintre parteneri, care vrea să revină la individualitate cu preţul individualismului.

Pentru Hanif Kureishi, infidelitatea personajului său este doar un pretext pentru a zgândări ipocrizia colectivă. În viziunea personajului său, ipocrizia este adevărata infidelitate – acea infidelitate a omului faţă se sine, care permite ca sufocarea de dragul aparenţelor, autoamăgirea şi conformismul să fie confundate cu înţelepciunea şi maturizarea. Intimitate nu este imaginea unei nopţi de frământări masculine superficiale, ci un protest cât se poate de zguduitor şi profund împotriva tuturor care sunt gata să condamne beneficiile plăcerii ca formă de sinceritate în relaţia cu sine.

Personajul lui Hanif Kureishi are toate însuşirile celui ce şi-a trăit anii formării unei personalităţi tributare nonconformismului într-o perioadă fertilă pentru expansiunea celor exuberanţi, creativi şi dornici de a experimenta orice, oriunde şi oricând. Un fiu al revoluţiei împotriva sistemului din anii ’60-’70 şi un fin observator al schimbărilor aduse de stridenţii ani ’80, protagonistul infidel îşi transformă escapadele şi deciziile condamnabile într-un seducător elogiu al plăcerii. El apără plăcerea devenită virtutea fără de care împlinirea, trezirea prin autocunoaştere şi creativitatea nu ar putea fi posibile.

Gândurile acestui personaj ce nu îi cruţă deloc pe moralişti ajung să lovească în toate certitudinile epocii sale şi ale lumii amăgite de promisiunea terapeuţilor care glorifică puterea omului de a trăi împăcat cu sine după stăvilirea sau ignorarea părţii anarhice din el, asociate plăcerii. El nu crede în maturizarea care îi cere o renunţare de dragul salvării unui cuplu ce nu mai poate fi salvat. Dar asta nu înseamnă că nu întoarce pe toate părţile consecinţele actelor sale, doar că nu se lasă copleşit de teama de consecinţe.

Hanif Kureishi te va impresiona prin modul în care pune în prim-plan intimitatea afectivă a personajelor sale fără a uita de contextul social, de filosofia epocii în care acestea şi-au conturat personalitatea. Vei descoperi unul dintre cele mai interesante portrete ale celor ce şi-au petrecut adolescenţa în anii ’70, apoi, în ipostaza de adulţi au devenit conştienţi de posibilităţile oferite de libertate în tumultuoşii ani ’80, aşa cum erau ei trăiţi în inima Londrei. De asemenea, vei descoperi un autor care ştie cum să abordeze tema influenţei transgeneraţionale, fără a perturba focusarea asupra intimităţii.

Prin trimiterea la moştenirea emoţională rămasă de la părinţii protagonistului, Hanif Kureishi iniţiază o reflecţie asupra modului în care societatea britanică a modelat idealurile raportate la viaţa de cuplu. Este o reflecţie care denunţă acut şi cheamă la o analiză lucidă prin stările afective considerate de obicei inamicul lucidităţii.

Elogiul dorinţei ca salvator al creativităţii şi al autenticităţii continuă şi în cele trei povestiri incluse în acest volum. Aşa cum demonstrează şi în romanul Intimitate, autorul stăpâneşte un stil care te absoarbe şi te face să trăieşti intens fiecare pagină, încât ai impresia că ai citit sute, nu doar câteva. Bărbatul care se trezeşte într-o cameră de hotel alăturată celei în care îşi petrece nopţile amanta lui cu partenerul ei oficial, regizorul care se lasă atras de cel mai bun prieten în Londra plăcerilor interzise în timp ce face eforturi de a duce la bun sfârşit un proiect cinematografic sau bărbatul acaparat de misterul unei femei pe care o vede în fiecare miercuri pentru relaţii sexuale fără urmări preiau apetitul protagonistului din Intimitate pentru explorarea dorinţei ca ultim refugiu al sincerităţii faţă de sine.

Citeşte şi Femei cu bărbaţi – Fuga de celălalt

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

Dancer – Un spectacol de neuitat si o reflectie asupra faimei

Adriana Gionea
-
0
Dancer – Un spectacol de neuitat si o reflectie asupra faimei

Mulţi şi-ar vinde sufletul pentru a putea fi pe scenă precum dansatorul Sergei Polunin, protagonistul documentarului Dancer, care a deschis cea de-a patra ediţie a Bucharest International Dance Film Festival.

Polunin are şarmul obraznic şi dezinvoltura unui rock star. Saltul viguros al unei feline agile şi graţia unui balerin. Ţintuieşte promiţând o captivitate plină de voluptate cu privirea ademenitor-enigmatică a unui decadent rafinat din zona slavă.

foto: http://www.bidff.ro/the-dancer-ro

Sergei Polunin uneşte forţa cu graţia, autodepăşirea cu autodistrugerea. Stăpâneşte mişcările ameţitoare ale unui dansator care te face să te întrebi dacă este pământean, dar mai ales versatilitatea celui ce îşi cunoaşte perfect limitele corpului pentru a trece dincolo de ele, precum şi anduranţa unui gimnast care a devenit un balerin cu viziuni deloc disciplinate asupra baletului.

Biografia lui îi face să adore baletul până şi pe cei tind să-l considere demodat şi practicat de nişte bărbaţi deposedaţi de virilitate. Regizorul Steven Cantor a ţinut cont de personalitatea efervescentă şi de spiritul rebel ale lui Polunin pentru a-ţi oferi un documentar intens, uimitor şi vibrant precum spectacolele în care marele balerin se dezlănţuia prin mişcări neomeneşti.

Încă de la primele cadre îţi vei da seama că ţi s-a pregătit o poveste memorabilă despre un balerin aparte. Acordurile puternice ale iconicei piese Iron Man de la Black Sabbath se potrivesc perfect cu primele imagini din documentar, ce ţi-l arată pe Sergei Polunin într-un spectacol. Asemenea acordurilor de chitară din piesa celor de la Black Sabbath, Polunin seduce prin amestecul electrizant şi vulcanic dintre energie şi umbre. Precum unui rock star în vogă, are privirea hipnotică, dezinvoltura celui conştient de potenţialul său, tensiunea ademenitoare a unui trup sculptat acoperit de tatuaje şi paşii ce trimit la eleganţa leonină a celui sigur pe forţa lui.

Se poate spune despre Sergei Polunin că este ca nimeni altul. Nu numai că a reuşit să le-o ia înainte colegilor de generaţie devenind la o vârstă foarte fragedă vedeta incontestabilă de la Royal Ballet, dar şi-a asumat curajul de a urma propriul drum, chiar dacă libertatea îi ameninţa gloria promisă de obedienţă.

Polunin putea avea lumea la picioare cu mult înaintea celor din generaţia lui. Asaltul lui asupra scenei de la Royal Ballet a fost precum apariţia unui star nesupus, curajos, şarmant. Acapara scena. Publicul îl adula, colegii îl admirau. Dar tabloidele îi speculau fiecare act de indisciplină, de abatere de la imaginea castă a unui balerin ce pluteşte deasupra vulgarităţii şi a tot ceea ce este năvalnic sau ţine de ispitele pământene, de parcă în viaţa reală Polunin ar fi trebuit să imite ceea ce face pe scenă – desprinderea cât mai rapidă de pământ, de tot ceea ce le este permis muritorilor de rând ce trăiesc în banalitate.

foto: http://www.bidff.ro/the-dancer-ro

Polunin a devenit celebru nu doar prin talent, ci şi datorită viziunii rebele asupra baletului. Abia ieşit din adolescenţă când a fost primit cu entuziasm pe marile scene ale lumii, Polunin a schimbat imaginea balerimului în memoria colectivă şi modul în care acesta luptă cu ameninţarea eşecului. Transformandu-şi trupul într-o expoziţie de tatuaje care te intrigă, adoptând privirea obraznic-sfidătoare a unui rebel fără cauză şi păşind pe scenă cu paşii celui conştient de talentul său, Sergei Polunin aduce în lumea somptuoaselor săli de spectacole atmosfera electrizantă pe care doar un star nesupus o poate întreţine.

De fapt, puştiul-minune venit din sudul Ucrainei post-comuniste şi ajuns cel mai tânăr solist din istoria pretenţiosului şi exigentului Royal Ballet a urcat pe scenă pentru a reiventa baletul. Dar mai presus de toate ajunge să schimbe modul în care publicul percepe viaţa unui star al baletului ajuns la apogeu, care în loc să se bucure de glorie, decide să renunţe la tot ce şi-ar dori vreodată un asemenea artist.

Într-o bună zi, acest zeu al dansului care a dominat ierarhia celei mai bune şcoli de balet din Londra, realizând la mai puţin de 25 de ani cât alţii într-o carieră îndelungată, renunţă la raiul visat – Royal Ballet – apoi imortalizează bucuria noii libertăţi tăvălindu-se gol prin zăpadă. În perioada răzvrătirii sale, tabloidele l-au transformat într-un teribilist căzut în patima viciilor pe care le regăseşti de obicei în lumea dezordonată a unui rock star, nicidecum în viaţa unui balerin ce încântă un public rafinat.

După ce se răzvrăteşte împotriva disciplinei de la Royal Ballet, nici un alt mare director de teatru nu mai are încredere în el, cu excepţia unui înger păzitor din Rusia – Igor Zelenksy, directorul teatrului de balet Stanislavsky din Moscova. El îi mai oferă o şansă după ce Occidentul îi refuză vehement o revenire glorioasă celui considerat a fi cel mai bun din generaţia lui. Amintind de reţinerea marilor directori de teatre faţă de rebelul Polunin, regizorul te invită să reflectezi asupra şanselor pe care le are un artist plin de talent de a redefini dansul, de a-şi exprima propriile viziuni, de a se reinventa.

Toţi au spus că plecarea de la Royal Ballet şi articolele despre excesele sale anunţau decăderea ameţitoare şi răsunătoare a unui geniu ce şi-a bătut joc de menirea sa. Însă Polunin dovedeşte că ştie să aterizeze în picioare, la fel de bine ca după un salt uluitor executat pe scenă, ce dădea impresia unui zbor prea riscant pentru un pământean. Nu numai că nu se distruge, dar transformă criza şi debusolarea într-un act creativ, într-o renaştere prin renunţarea la povara faimei aşa cum au definit-o alţii în locul lui.

Renunţarea la faimă îi permite să îşi reanalizeze relaţia cu dansul, cu propriul corp, cu sine, cu mama care l-a dus prima oară la şcoala de balet, cu teama de eşec. Regizorul captează această autoanaliză prezentând imagini din arhiva lui Polunin. Vei vedea scene din copilăria lui, din timpul primelor spectacole în care a impresionat, din anii londonezi şi din reprezentaţiile prin care vrăjise publicul. Nu sunt uitate nici mărturisirile dureroase despre anii în care îşi pieruduse sensul, în care se simţea responsabil pentru sacrificiile părinţilor şi pentru divorţul acestora.

Asemenea lui Polunin, documentarul lui Steven Cantor te seduce, mai ales prin sincronizarea dintre evenimentele biografice şi coloana sonora ce include hituri actuale bine puse în context. Apogeul documentarului îl reprezintă filmarea dansului uluitor, senzual şi răvăşitor pe hitul Take Me to Church al lui Hozier. Clipul ce a strâns milioane de vizualizări pe Youtube l-a transformat pe Sergei Polunin într-un zeu al tinerei generaţii, dându-le o palmă elegantă celor ce s-au îndoit de talentul său doar pentru că marele talent era întreţinut de un suflet nesupus, neliniştit, mereu în căutarea a ceva nou.


LYTE video

Dancer va rămâne în memoria ta nu numai datorită modului în care se apropie de universul intim al unui artist seducător. Ceea ce vei aprecia este modul în care Polunin spulberă mitul artistului adulat, care ajunge să cunoască gloria prea devreme, fiind alungat din paradis după ce se lasă dus de ispite pe calea decadenţei. Polunin este cel mai bun exemplu că părăsirea unei mari scene nu aduce eşecul distrugător, ci mai degrabă regăsirea de sine. Acolo unde alţii vedeau finalul unei vieţi consumate mult prea rapid, el a găsit reinventarea după un dialog autentic şi necesar cu sine, cu propriul trecut şi cu proprii demoni.


LYTE video

Citeşte şi La denseuse – Povestea unei vizionare din Parisul de altădată

Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

1...126127128...306Pagina 127 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026