Facebook
Acasă Articole Pagină 128

Articole

Ultimele

Rock Springs – Ratacirea continua

Adriana Gionea
-
0
Rock Springs – Ratacirea continua

Richard Ford găseşte personaje cu vieţi demne de a fi povestite chiar şi în ţinuturile austere ce îi obligă pe oameni să se irosească, să trăiască neştiuţi de ceilalţi.

În volumul Rock Springs, Ford expune poveşti răvăşitoare în pasaje line, fără a face abuz de spectaculos, de naraţiune şi de cuvinte dătătoare de efecte trepidant-ostentative. Are nevoie doar de câteva gesturi banale şi de replici simple pentru a-ţi oferi ceea ce vrei de la o povestire: intensitate, o turnură imprevizibilă şi un mesaj consistent legat de natura umană.

Unul dintre cei mai mari povestitori contemporani îşi alege personajele din ţinuturile unde este localizată aşa-zisa Americă profundă, autentică (însuşi titlul volumului face trimitere la un oraş din Wyoming). Sunt nişte ţinuturi amorţite, de unde mai degrabă se pleacă, dar unde doar cei rămaşi sau reîntorşi au poveşti demne de a fi ascultate. Prozele acestui volum le dau glas tuturor celor deveniţi captivii unei pustietăţi unde eşuează cei ce fie se tem să plece, fie au făcut alegeri neinspirate după ce au plecat.

Oameni deznădăjduiţi sau căutători de speranţă, debusolaţi sau, dimpotrivă, hotărâţi, cupluri în impas, bărbaţi părăsiţi şi fără perspectivă (obsesia lui Ford), femei care visează mereu la vieţi mai bune, indieni aprigi, oameni cu slujbe mărunte şi adolescenţi maturizaţi înainte de vreme formează universul uman din cele zece proze scurte incluse în volumul Rock Springs. Astfel, Richard Ford te ajută să înţelegi resorturile psihologice ale unei lumi din locuri neînsemnate, pe lângă care mulţi trec în goana lor de la o metropolă la alta.

Ca în mai toate prozele scurte ale lui Richard Ford, şi în acestea găseşti intensitatea demnă de un microroman sau de un film. Datorită amestecului dintre observaţia psihologică, relaţiei puternice dintre personaje şi ţinuturile expuse în imagini ce reflectă lumea interioară şi trăirile pătimaşe expuse cât se poate de sofisticat tocmai datorită evitării unei naraţiuni impresionante, fiecare povestire ar putea sta la baza unui scenariu de film cu şanse la un festival important.

Găseşti în Rock Springs tot ceea ce te face să te reîntorci la cărţile de povestiri semnate de marii prozatori americani ai secolului XX: oameni aparent rudimentari dar care au propria adâncime, simplitatea care te răvăşeşte prin modul în care ajunge să redea până la urmă acele stări complicate, vagi, obţinute printr-un amestec de amintiri şi emoţii greu de exprimat în cuvinte, şi forţa prin care oraşul semi-abandonat, peisajele sălbatice şi gesturile neînsemnate ajung să coaguleze întreaga apăsare din interiorul personajelor, devenind cheia deznodământului. Acestor calităţi li se adaugă o francheţe deopotrivă sensibilă şi intimidantă în expunerea fragilităţii, a iluziilor şi a eşecului în relaţiile interumane, mai ales în cele de cuplu.

Citeşte şi Femei cu bărbaţi – Fuga de celălalt

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

Un print si jumatate – Prietenie si arta

Adriana Gionea
-
0
Un print si jumatate – Prietenie si arta

Dialogurile pline de umor despre teme grave, interpretarea plină de magnetism oferită de Iris Spiridon, Marius Manole, Istvan Teglas şi Laszlo Matray şi decorurile care degajă magia asociată unei case interbelice locuite de boemi transformă sala de cinema într-o oază de timp molcom.

Un prinţ şi jumătate este un film pentru cei ce preferă bucuriile simple şi discuţiile cu prietenii în timpul unei plimbări care poartă de la străduţele din Cotroceni, unde se ascund spaţii cunoscute doar de boemi, până în librăria preferată, apoi în sala unui teatru independent.

Noul proiect al Anei Lungu, cunoscută datorită peliculei Autoportretul  unei fete cuminţi, este un film despre prietenie, despre nostalgia lăsată în urmă de o mare iubire, despre pierdere şi teatru. Toate aceste subiecte se intersectează în dialogurile unor personaje care plutesc într-un prezent aşa cum îl cunoaşte generaţia actuală de tineri deschişi la minte, pe care îi vezi reprezentaţi mai mult în zona filmelor independente şi în evenimentele din spaţii alternative.

Un prinţ şi jumătate este un altfel de film românesc minimalist, unul care le va plăcea spectorilor ce vor să vadă o Românie sofisticată şi eclectică, unde personajele sunt îmbrăcate precum tinerii din Berlin sau Londra, au preocupări artistice din zona independent-experimentală, înlocuiesc dialogurile despre problemele sociale cu discuţiile nonşalante despre cultură, viaţă şi iubiri apuse într-o casă veche din Cotroceni decorată aşa cum i-ar plăcea unui boem al zilelor noastre.

Filmul se deschide cu un dialog comic şi totodată profound între un preot hâtru şi personajul feminine interpretat de Iris Spiridon. Este un dialog referitor la psihologia feminină, atracţie, carnal, spiritaulitate, dar mai ales despre viaţa unei femei după moartea celui pe care l-a iubit ca pe nimeni altul.

Personajul feminin interpretat carismatic de Iris Spiridon se află în plin travaliu de doliu. Însă doliul nu înseamnă pentru ea clipe mohorâte, ci multe dialoguri amuzante cu prietenii interpretaţi de Marius Manole şi Istvan Teglas, alături de care împarte o casă veche devenită paradisul oricărui spectator fascinat de perioada interbelică, obişnuit să îşi tapeteze pereţii cu multe rafturi încărcate de cărţi.

Cei trei prieteni îşi petrec timpul într-un prezent scurs după ceasul boemilor ce pregătesc spectacole inovatoare, fac repetiţii pentru piese de teatru şi evadează într-o zonă de vis cu farmec oniric, aşa cum este şi locaţia din Covasna unde au loc scenele filmate pe micul domeniu deţinut de personajul masculin despre care protagonista spune că ar fi urmaşul unei familii aristocrate. Acest presupus prinţ ar putea fi antidotul pentru durerea sufletească a personajului feminin ce şi-a pierdut partenerul, dar şi o provoare pentru triunghiul prieteniei.

Vei mai descoperi în acest film acea voluptate creatoare de stranietate datorită alunecării confuze dintr-un timp în altul. Aşa cum descoperi în noile filme româneşti precum Charleston, deschizătoare de noi drumuri, ce se îndepărtează de realismul cenuşiu, şi în filmul Anei Lungu este creată acea magie vizuală prin alăturarea unor elemente ce aparţin unor epoci diferite, pentru a reda stări difuze.

Realul banal asociat de obicei filmelor autohtone se prelungeşte de data aceasta într-o atmosferă onirică prin alăturarea obiectelor contemporane şi decorurilor feminin-cochete ale unui dormitor interbelic având un pat înconjurat de plante şi nişte decoraţiuni reprezentând păuni. Grădina unei case rustice dintr-un tărâm pitoresc, deţinut de urmaşul unei familii aristocrate ce aminteşte de farmecul bărbaţilor care îmblânzeau caii în galop, duce stranietatea în direcţia mitului. Te vei simţi astfel scos din timpul real fără a se renunţa la elementele realului.

Deşi nu este un film cu naraţiune şi evenimente dinamice, Un prinţ şi jumătate va compensa prin jocul actoricesc, prin eleganţa ludic-onirică a imaginilor şi prin naturaleţea cathartică a dialogurilor care abordează cu mult umor probleme care au apărut la un moment dat în vieţile multor spectatori. Vei regăsi aceeaşi dulce plutire într-un prezent continuu scurs în ritmul dialogurilor lejere între prieteni pe care o regăseşti şi în Autoportretul unei fete cuminţi, în care nonşalanţa personajelor maschează de fapt nişte probleme ce ar fi dus la un film dramatic.

Ritmul calm al unei plutiri în prezent, neîntrerupt de evenimente dramatice, reuşeşte să stabilească o intimitate aparte între personaje şi spectator, pe care o regăseşti adesea într-o sală de teatru. De fapt, poţi spune că filmul le este dedicat în primul rând iubitorilor de teatru, familiarizaţi cu spectacolele curajoase şi datorită scenografiei atipice, regizate de Iris Spiridon, care interpretează rolul principal, sau cu piesele în care apar Marius Manole şi Istvan Teglas.

Filmul nu este doar despre prietenie, solidaritate şi travaliul de separare de fantoma unei iubiri pierdute, din timpul doliului trăit de personajul feminin, ci şi despre culisele teatrului. Poţi considera noul film al Anei Lungu o reverenţă făcută publicului deschis în faţa experimentelor cinematografice sau teatrale din zona independentă. Cele trei personaje din rolurile principale păstrează numele reale ale actorilor care le interpretează. Astfel, Ana Lungu se joacă puţin cu spectatorul ce merge şi în sălile de teatru, deoarece îi dă iluzia că poate face să dispară graniţa dintre personaje şi actor, exact ca în spectacolele-confesiune, în care actorii întreţin iluzia autodezvăluirii.


LYTE video

Citeşte şi Charleston – Există prietenie între soţ şi amant(?)

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Trei surori adorabile (Demi Soeurs) – Ce se intampla cand mostenesti un apartament situat in inima Parisului

Adriana Gionea
-
0
Trei surori adorabile (Demi Soeurs) – Ce se intampla cand mostenesti un apartament situat in inima Parisului

Trei surori adorabile (Demi Soeurs) este genul de comedie a la française, care păstreaza echilibrul între comercial şi bun gust. Este perfectă pentru o seară în care vrei să te relaxezi după o zi de muncă solicitantă. Iar dintr-un astfel de film reconfortant nu putea lipsi Parisul.

Primele imagini ale filmului te fac să uiţi că te afli în sala de cinema şi nu pe străzile Parisului. Vei regăsi Parisul noii generaţii de ştrengari, al petrecerilor extravagante şi al clădirilor elegante peste care pluteşte un aer jucăuş. Acest Paris îi face să suspine pe boemii rafinaţi, pe bloggerii călători, pe influencerii care îşi postează aspiraţional viaţa pe Instagram, pe cei ce îşi caută un rost în lumea creativilor irezistibili sau pur şi simplu pe cei ce vor să trăiască spectaculos.

Cele trei personaje principale ale filmului trăiesc visul oricărui străin care se imaginează la Paris. Au la dispoziţie unul dintre cele mai frumoase apartamente din inima oraşului, care le ofera amestecul perfect dintre cool, chic şi dezordinea frumoşilor nebuni, plus o privelişte de vis, cum vezi în tablourile lui Caillebotte, şi încăperi vaste, decorate original, unde încap toţi prietenii pentru petrecerile nebune.

La început, apartamentul nu este un motiv de fericire, ci mai degrabă un motiv de ceartă, deoarece le aduce împreună pe trei femei având personalităţi şi perspective aparent incompatibile asupra vieţii. Acestea află în ziua în care moştenesc apartamentul că au în comun acelaşi tată – un colecţionar de femei din toată lumea (una dintre cele trei fiice are origini arabe, alta evreieşti, iar cealaltă pare o nomadă aeriană, incapabilă să prindă rădăcini).

Tatăl pe care nu l-au întâlnit niciodată le obligă, dincolo de moarte, să împartă acelaşi apartament. Deşi găsesc nişte încăperi având un design inspirat de revistele ce vând o imagine a Parisului ideal, Salma, Lauren şi Olivia nu au timp să se bucure prea mult de huzurul oferit de un astfel de loc de vis. Sunt prea ocupate să se certe, să îşi arunce replici ironice, să îşi conştientizeze propriile temeri şi complexe atunci când încep să se compare una cu alta.

foto: Cine Europa

Salma (Sabrina Ouazani), arăboiaca având atitudine de amazoană, şi Olivia (Charlotte Gabris), evreica dornică de a găsi bărbatul ideal care să aibă aceeaşi apartenenţă etnică, sunt unite (atunci când nu se ceartă) de impresia că se simt intimidate de nonsalanţa, creativitatea vestimentară şi stilul surorii fashioniste, pe nume Lauren (Alice David), care se visează un influencer pe reţelele de socializare, participă la petrecerile momentului, unde este bine să fii văzut pentru a avea o viaţă interesantă, şi reuşeşte să asorteze până şi cele mai capricioase nuanţe.

Apariţia familiei legitime a tatălui aventurier le va uni pe cele trei surori, care vor încerca să îşi păstreze apartamentul râvnit de copiii oficiali. Astfel, încep să se descopere una pe cealaltă, să se admire, să se ajute reciproc, să facă schimb de sfaturi legate de bărbaţi şi mai ales să împărtăşească temerile şi nevoia de afecţiune, de apartenenţă securizantă.

Exact ca într-o comedie de vară simpatică, se va înfiripa o prietenie bazată pe solidaritatea între femeile diferite şi vor exista acele scene în care tensiunile vor deveni ameninţătoare pentru pacea între surori, pentru a permite infiltrarea situaţiilor cu potential comic. Nu vor lipsi bineînţeles nici bărbaţii şarmanţi care le vor face să scoată la suprafaţă ceea ce au mai amuzant şi ciudat în ele.

Se poate spune că filmul regizorilor Saphia Azzeddine şi François-Régis Jeanne este o alternativă suportabilă (şi fără personaje tâmpe) la comediile americane extrem de facile. Chiar dacă rămâne în zona filmelor mainstream, de vacanţă, care să îţi relaxeze neuronii, vei avea impresia că este mai degrabă un film uşurel făcut pentru cei ce au câteva lecturi nu chiar atât de facile la activ. Sub stratul facil găseşti trimiteri cu miez şi mesaj satiric la adresa Franţei actuale.

Trimiterile spre o Franţă multiculturală, precum un mozaic în care piesele riscă uneori să fie dislocate de pornirile extremiste, de rasism şi de reacţiile pătimaşe la adresa segregării între lumea din cartierele chic şi periferia izolată, atenuează plictisul provocat de elementele clişeistice, nelipsite din acest gen de film.

Vei aprecia flerul regizorilor în atragerea în sala de cinema şi a spectatorilor ce preferă filmele de artă. Reuşesc acest lucru prin atenuarea clişeelor, folosindu-se de replici isteţe, de personaje expresiv-amuzante fără a părea artificiale precum în comediile de mâna a doua de la mall.

Devierea clişeelor spre o zonă mai sofisticată şi mai elegantă este anunţată de modul în care este construit personajul ce se pliază pe tipologia fashionistei-influencer, obsedate de propria imagine. Nu vei regăsi în personajul fashionist Laurain imaginea prostuţei, ci mai degrabă a visătoarei creative, dornice de a-şi pune în practică toate ideile de stilist în oraşul ce îi permite să transforme fiecare moment într-un spectacol estetic.

Acest personaj reflectă interesul şi fascinaţia trezite de tinerii aparent neînţeleşi, care transformă viaţa într-o joacă, într-un prezent trăit prin savurarea fiecărei clipe. Laurain, sora ce se vrea un fashion influencer, nu este o victimă a modei, ci modelul creativei dornice de a transforma culorile din jur, de a savura fiecare clipă. Astfel, personajul superficial al femeii-obiect de tip bimbo este înlocuit de tipologia celei ce aspiră la viaţa spectaculoasă a unui influencer având idei cool, versatilitatea unui trend setter ce devine o autoritate în social media printr-un self branding inspirat.

Prin ţinutele sale şi prin locurile frecventate, Laurain dă savoare şi culoare filmului prin simbolizarea acelui Paris ce a transformat frivolitatea narcisist-excentrică din lumea modei şi risipa hedonistă într-un ritual estetic ispititor. Celelalte două personaje dau în schimb sarea şi piperul prin gesturile imprevizibile.

foto: Cine Europa

Întruchipând-o pe metisa având origini arabe, Salma te va cuceri prin francheţea unei dezinvolturi ce ascunde o timiditate simpatică în relaţia cu bărbaţii, mai ales cu vecinul sexy ce o priveşte de la balconul din acelaşi imobil de lux, unde se află şi apartamentul moştenit. Ea este profesoară la un liceu de la periferie, unde învaţă copiii din familiile de imigranţi, care nu se regăsesc în tabloul Parisului din revistele glossy sau din filmele cuceritoare. Fără a transforma scenele din sala de clasă într-un manifest, regizoarea se foloseşte de acest personaj având origini arabe pentru a reaminti amuzant şi inteligent de prăpastia din societatea franceză, o prăpastie căscată între cei eleganţi şi cei de la marginea oraşelor.

În locul momentelor amuzante care pun personajele din filmele comerciale în ipostaze ridicole, râsul este stârnit prin abordarea inteligentă şi cu tact a diferenţelor culturale transformate de unii în prejudecăţi. Regizorii folosesc gesturile, preocupările celor trei personaje feminine şi obiectele pentru a exprima nişte adevăruri incomode legate de societatea franceză, dar fără a sparge bula reconfortantă din sala de cinema. Vei descoperi ce rol are un ceas kitsch-oriental în exprimarea amuzantă a diferenţelor culturale şi a dualităţii de tip sofisticat-barbar inventată de rasişti sau de cei ce se tem de moartea civilizaţiei europene.

Aluziile la problemele societăţii actuale sunt amintite şi în replicile acide cu tentă politică adresate de Salma Oliviei când aceasta încearcă să împartă apartamentul în mai multe teritorii, formulând reguli şi stabilind graniţe. Astfel, introducând trei personaje feminine având origini etnice diferite, regizorii celebrează simpatic Franţa devenită un mozaic. Este un elogiu subtil, ce nu ia forma unui discurs umanist-monumentalist artificial, demn de un politician ce vrea nişte voturi în plus, devenind mai degrabă efectul nevoii naturale de apropiere umană, de a împărtăşi gânduri, nelinişti, visuri.


LYTE video

Citeşte şi Pălăria Preşedintelui – Franţa la care visăm

Suspendarea pedepsei – In cautarea escrocilor pierduti

17 carti gasite in luna septembrie in librarie

Adriana Gionea
-
0
17 carti gasite in luna septembrie in librarie

Septembrie îţi aduce un volum despre tangoul văzut de Borges, o carte scrisă de Pasolini, călătorii în Istanbul şi Teheran, romane despre iubiri interzise în vreme de război sau despre aventurile unui ceasornicar la Curtea împăratului chinez. Nu lipsesc nici poveştile vietnamezilor din Statele Unite, prozele senzuale şi halucinante ale unei scriitoare premiate, eroii excentrici din Sudul Indiei, o nouă carte a lui Alain de Botton şi nici secretele unor femei ce au schimbat lumea ştiinţifică.

 

Tangoul. Patru conferinţe

 

Unul dintre cei mai buni scriitori argentinieni vorbeşte despre unul dintre cele mai iubite dansuri din ţara sa. Când autorităţile argentiniene au vrut să falsifice istoria tangoului, mai ales adevărul despre naşterea lui în cartierele rău famate, Borges a demonstrat că personajele mai puţin onorabile care l-au şlefuit primele nu alterează farmecul şi reputaţia acestui dans transformat într-un fenomen mondial şi într-un simbol al trăirilor pătimaşe exprimate prin artă.

 

Intimitate şi alte povestiri

 

Despre iubiri la fel de răvăşitoare precum un tangou scrie şi Hanif Kureishi în Intimitate. Volumul include romanul Intimitate – care a inspirat filmul cu acelaşi nume regizat de Patrice Chéreau – şi povestirile Licărire, Străini când ne întâlnim şi Spleen.

 

Băieţii străzii

Una dintre apariţiile anului 2018 în limba română este o surpriză pregătită cinefililor deveniţi admiratorii lui Pasolini. Băieţii străzii (Ragazzi di vita), romanul său controversat, va ajunge în această lună în librării. Romanul descrie aventurile unui grup de adolescenţi din Italia văzută în filmele neorealiştilor, acea Italie a marginalilor care au propriile reguli şi valori, ce îi conduc fie spre degradare, fie spre maturizare.

 

Scene dintr-o căsnicie. După repetiţie

 

Admiratorii iconicului regizor Ingmar Bergman sunt răsfăţaţi toamna aceasta cu volumul Scene dintr-o căsnicie. După repetiţie. Cineastul declara: Lucrând la Scene dintr-o căsnicie, înainte să apuc să-mi dau seama, aveam deja şase dialoguri distincte despre iubire, căsătorie şi tot felul de alte lucruri care vin odată cu ele. Johan şi Marianne, sau Marianne şi Johan, şi-au dat voie să fie laşi, curajoşi, fericiţi, furioşi, îndrăgostiţi, nesiguri, satisfăcuţi, ipocriţi, perfizi, răutăcioşi, copilăroşi, mizerabili, afectuoşi, nemiloşi, proşti, neajutoraţi – pe scurt, fiinţe umane. 

 

Corpul ei şi alte desfătări

 

Carmen Maria Machado este o scriitoare ce are origini cubaneze, despre care se spune că scrie foarte bine. Îmbină sexualitatea feminină, mitul, cultura populară, suspansul cu tentă suprarealistă şi fiorii unui horror alegoric. Corpul ei şi alte desfătări a cucerit rapid criticii şi cititorii printr-un stil irezistibil ce aduce halucinantul şi realitatea foarte aproape, aşa cum fac marii scriitori cu ADN sud-american.

 

Dumnezeul lucrurilor mărunte

 

Literatura indiană contemporană este reprezentată la începutul toamnei de faimosul roman al scriitoarei Arundhati Roy. Vei descoperi povestea unor personaje pestriţe din sudul Indiei, unde, în anii ’60, se întâlneau o mătuşă excentrică, nişte fraţi visători, o bunică îndrăgostită de muzica lui Handel, un chefliu afemeiat cu simpatii marxiste şi nişte gemene visătoare.

 

Adam şi Eva

Un Adam şi o Evă ai zilelor noastre sunt protagoniştii unui roman despre nevoia de afecţiune şi despre căutarea sufletului-pereche. Charles-Ferdinand Ramuz l-a transformat pe Adam în Louis Bolomey, moştenitorul unei averi care s-a retras într-o zonă pitorească unde are grijă de o livadă şi de stupi. Într-o zi scăldată de lumina verii, îşi face apariţia o Evă întrupată în Adrienne, care poartă o rochie albastră, iar Bolomey, culcat în iarbă, o priveşte de jos în sus, cum te-ai uita la o statuie. Adam şi Eva şi-a câştigat renumele de roman-cult, autorul lui – Charles-Ferdinand Ramuz – fiind considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX.

 

Busola

Distins cu Premiul Goncourt în 2015, romanul Busola va fi o încântare pentru cei dornici de a cunoaşte Orientul prin exprienţele unui personaj erudit, aşa cum este şi Franz Ritter, un muzicolog sedus de Est. În timp ce luptă cu insomnia în apartamentul său din Viena, Franz este invadat de amintiri legate de marile iubiri şi de periplurile prin Istanbul, Alep, Damasc, Palmira şi Teheran. La rândul său un orientalist, Mathias Enard – cunoscut datorita romanului Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi – îi aduce un omagiu acelei părţi a lumii care a inspirat Occidentul, l-a provocat şi l-a invitat să exploreze culturi noi.

 

Cox sau Mersul Timpului

Tot în Orient se petrece şi acţiunea romanului Cox sau Mersul Timpului. De data aceasta Oraşul Interzis, unde locuiau împăraţii Chinei, devine scena întâmplărilor memorabile. În centrul romanului scris de Cristoph Ransmayr se află ceasornicarul, bijutierul şi constructorul de automate englez Alister Cox. El este invitat de împăratul Qiánlóng la Curte pentru a inventa nişte orologii speciale, care să măsoare un alt timp, al fericirii, al iubirii, dar şi al bolii şi morţii. Însă marea provocare apare când marele Împarat îşi doreşte un ceas care să măsoare eternitatea.

 

Lucruri nespuse

 

Datorită romanului Citind Lolita în Teheran, scriitoarea Azar Nafisi a devenit un simbol al Iranului populat de cosmopoliţii pasionaţi de lectură. Noua ei carte tradusă în limba română, Lucruri nespuse, îmbină autobiografia, cronica de familie şi poveştile despre secrete bine îngropate. Vei descoperi un Iran care s-a opus cât a putut de mult fundamentalismului, un Iran mai puţin cunoscut în Occident, dar vibrant şi ofertant pentru cei ce vor să cunoască lumea citind.

 

Ultimul tren spre Istanbul

Dragostea interzisă devine subiectul romanului Ultimul tren spre Istanbul, scris de una dintre cele mai populare scriitoare turce. Romanul prezintă încercările unui cuplu de a-şi găsi un loc într-o Europă tulbure din anii ’40. Ea, Selva, este fiica unui conducător otoman. El, Rafael, este fiul şarmant al unui renumit medic evreu. Pentru a scăpa de interdicţii, cei doi pleacă la Paris, unde speră să înceapă o viaţă nouă. Doar că Parisul este invadat de nazişti, iar cei doi trebuie să înveţe cum să trăiască într-o lume ostilă vieţii. Aşadar încep o călătorie lungă, care îi va purta prin Ankara, Berlin şi Cairo.

 

Sub un cer sângeriu

Tot în timpul războiului se petrece şi acţiunea romanului Sub un cer sângeriu, care îmbină elementele unui thriller alert, acţiunea şi poveştile de iubire. Personajul principal este un tânăr din Italia fascistă, care ajunge omul de încredere al unui nazist cu funcţie înaltă. În timp ce trăieşte o intensă relaţie de iubire cu o femeie seducătoare, protagonistul încearcă să îşi salveze ţara culegând informaţii din tabăra nazistă, unde a reuşit să se infiltreze prin meseria sa. Romanul are la bază o poveste reală.

 

Refugiaţii

Autorul romanului distins cu Premiul Pulitzer (Simpatizantul) a devenit celebru şi datorită prozelor din volumul Refugiaţii. Citindu-le, vei descoperi nişte personaje fascinante din comunitatea imigranţilor vietnamezi din Statele Unite. Marile publicaţii au considerat acest volum indispensabil cititorilor în epoca Trump.

 

Femei în ştiinţă. 50 de femei temerare care au schimbat lumea

Cartea Femei în ştiinţă. 50 de femei temerare care au schimbat lumea va fi citită foarte atent de cei dornici de a combate prejudecăţile misoginilor. Autoarea vrea să demonstreze că din Antichitate până-n zilele noastre femeile au avut un rol la fel de important ca al bărbaţilor în evoluţia omenirii, doar că nu au beneficiat de aceleaşi laude.

În mintea unei caracatiţe: o explorare surprinzătoare a miracolului conştiinţei

Ne gândim la caracatiţe atunci cand evocăm delicatesele culinare mediteraneene sau încrengăturile ilegale. Sy Montgomery şi-ar dori să ne gândim la aceste vietăţi marine ca la niste fiinţe simpatice şi ludice, mult mai complexe, asemănătoare nouă dintr-o anumită perspectivă.

 

Desfătările şi mâhnirile muncii

 

Când este o slujbă plină de sens? Ori de câte ori ne îngăduie să le producem plăcere sau să le alinăm suferinţa altora. Deşi adesea suntem deprinşi să ne gândim la noi ca fiind eminamente egoişti, nevoia de a munci cu sens pare a fi o componentă la fel de îndărătnică a firii noastre ca foamea de poziţie socială sau de bani (Alain de Botton). Volumul Desfătările şi mâhnirile muncii explorează varietatea umană din perspectivă relaţiei cu profesia. De la ştiinţă şi logistică la munca în fabrici şi antreprenoriat, Alain de Botton analizează moduri de lucru şi întrebari incomode care apar odată cu provocările de zi cu zi.

 

Înţelepciunea lupilor

 

Lupii fac parte din categoria animalelor care ne sperie, dar ne şi fascinează. Le atribuim calităţi aparte şi multe simboluri. Specialistă în comportamentul lupilor, Elli H. Radinger vrea să demonstreze că nici un alt animal nu seamănă atât de mult cu omul. Vei descoperi argumentele ei în cartea Înţelepciunea lupilor.

The Distinguished Citizen (El ciudadano ilustre) – O comedie pentru iubitorii de literatura, care iau in ras obsesia pentru Nobel

Adriana Gionea
-
0
The Distinguished Citizen (El ciudadano ilustre) – O comedie pentru iubitorii de literatura, care iau in ras obsesia pentru Nobel

The Distinguished Citizen (El ciudadano ilustre) este o comedie inteligentă despre reîntoarcerea în orăşelul natal (şi retrograd) a unui scriitor ce tocmai a câştigat mult râvnitul Nobel. Prezentat în cadrul festivalului Pelicula (ediţia 2017), filmul regizat de Gaston Duprat şi Mariano Cohn devine o suită de episoade amuzante, unele dintre ele ajungând să ia o turnură imprevizibilă, care te ţine în suspans asemenea unui thriller.

The Distinguished Citizen are două calităţi pentru a fi un film de care îţi vei aminti multă vreme de acum în colo şi pe care îl vei recomanda insistent şi celorlalţi. În primul rând există o potrivire perfectă între situaţiile de viaţă prezentate savuros, personaje şi actori. Al doilea motiv este legat de satira impecabil construită, ce şterge pe jos cu obsesia pentru marile premii literare, cu limbajul de lemn ce însoţeşte canonizarea publică a unui mare scriitor, cu snobismul din lumea artei şi confuzia între calofilie şi literatura bună.

Vei găsi la începutul acestui film cel mai frumos (dar incomod) discurs pe care l-ar putea ţine vreodată un scriitor subversiv în faţa somităţilor ţepene ce îi oferă Premiul Nobel. Un discurs exploziv şi ingenios, rostit de un actor ce interpretează perfect rolul unui scriitor ce nu se lasă îmbătat de faima dată de marile distincţii, fără a-şi striga rebeliunea într-un mod teribilist.

Actorul Oscar Martinez exprimă franc, amuzant şi dureros tot ce ar fi dorit să audă iubitorii de literatură. Mai bine zis aceia enervaţi la culme ori de câte ori un scriitor considerat liber şi nepăsător în faţa onorurilor acceptă sanctificarea monumentalistă prin premiile ce-l transformă într-un fetiş pentru snobi.

Personajul central, Daniel Mantovani, este un scriitor ce a instigat la nesupunere în faţa canoanelor ipocrite şi a sistemului devenit legitim prin onoruri şi titluri, dar care ajunge să accepte premierea cu pompă de însuşi sistemul de care s-a ţinut departe pentru a nu se lăsa contaminat de ipocrizie, snobism şi conformism. În loc să-l ducă în extaz, Nobelul devine apăsător pentru scriitorul argentinian plasat în rolul principal. Daniel simte că îi fură inspiraţia şi libertatea expresiei în favoarea rigidizării. Faptul că opera lui le place regilor şi criticilor înseamnă începutul sfârşitului pentru menirea sa de scriitor.

Încercând să împiedice transformarea lui într-un scriitor-vedetă ce stârneşte interesul mai degrabă prin notorieteta dată de Nobel, îşi anulează orice obligaţie cultural-mondenă. Nu mai participă la inaugurări, cuvântări academice sau lecturi publice. Nu mai dă autografe şi nu mai acceptă ritalurile de canonizare ce îi promit nemurirea şi transformarea într-o statuie, încă din timpul vieţii.

Un ritual din categoria celor ce asigură canonizarea va fi până la urmă acceptat de autor: reîntoarcerea în oraşelul natal, uitat de lume şi timp, ce l-a inspirat în scrierea cărţilor pline de personaje ignorante. Doar că Daniel nu se întoarce pentru a plăti vechi poliţe, ci pentru a primi medalia de cetăţean de onoare.

Vizita în oraşul natal este începutul unei comedii savuroase, în spatele căreia se ascund subiecte vechi precum conflictul dintre emancipare şi provincialism în percepţia asupra artei şi culturii, dintre autenticitatea plăcerii pentru lectură şi etalarea cărţilor semnate de un autor nobelizat.

Ceea ce ar fi trebuit să fie prilejul unei retrospective personale şi al unui dialog cu sine, cu propria identitate şi cu prietenii din copilărie se transformă într-o defilare de amănunte, întâmplări şi discuţii aprinse între protagonist şi localnicii supăraţi din cauza modului în care au fost reprezentaţi în cărţile fostului vecin ajuns celebru. Tensiunea din relaţia scriitorului redevenit vecinul diferit cu toţi cei rămaşi în localitatea anonimă este amplicată de includerea lui în juriul ce decide câştigătorul unui concurs de pictură.

În paralel cu încercarea scriitorului de a le ţine piept bărbaţilor macho umiliţi când li se critică picturile submediocre înscrise în concurs, vor fi redate ilar şi palpitant eforturile acestuia de scăpa nevătămat de furia celui devenit soţul iubitei sale din adolescenţă. Evenimentele iau o turnură periculoasă când în peisaj apare libertina fiică a celei ce a fost cândva iubita scriitorului.

Pe cât de optimist este mesajul protagonistului referitor la autonomia culturii în raport cu juriile şi distincţiile ce duc la canonizare, pe atât de pesimist este cel transmis de foştii vecini ai acestuia. Orăşelul natal din care a vrut să scape marele scriitor devine copia în miniatură a întregii omeniri.

Găseşti o veritabilă comedie umană, în care ura alimentată de ignoranţă, invidia, machismul şi prostia răzbesc. Pentru a scăpa de ele, cei capabili să gândească trebuie să fugă departe. Odată fugiţi, trebuie să evite ispita nostalgiei ce i-ar determina să revină, chiar şi pentru o scurtă vizită.

Nu puţini vor fi aceia ce vor considera filmul o alegorie ce reflectă eterna ură faţă de cel ce a reuşit să vadă şi o altă lume, dincolo de ţinutul de baştină, şi care a demonstrat că se poate ieşi dintr-o lume închisă. Regizorul nu îi iartă nici pe cei preocupaţi de inventarea unor instituţii pentru apărarea culturii. În viziunea lui, aceste instituţii sunt populate de o altă categorie de ignoranţi, cei ce adoră limba de lemn ce ucide libertatea şi voluptatea cuvântului.

Există un trib african care nu include în vocabularul său cuvântul libertate, deoarece acolo oamenii se simt liberi, de aceea nu trebuie să denumească libertatea, afirma protagonitul în faţa unei mulţimi formată din oameni care se complac în propria mărginire. Nici literatura nu are nevoie de apărători, deoarece de-a lungul istoriei cărţile au putut supravieţui dincolo de marile catastrofe, mai susţinea acesta.


LYTE video

Citeşte şi Panamerican Machinery – O comedie mexicană ce ar fi trebuit filmată în România

Le voyage d’Octavio – Venezuela: o femeie si o tara

Our Last Tango (Un tango mas) – Despre cuplul argentinian care a schimbat istoria dansului

Adriana Gionea
-
0
Our Last Tango (Un tango mas) – Despre cuplul argentinian care a schimbat istoria dansului

Nu va mai exista un cuplu ca noi. Am fost cuplul secolului XX, chiar şi al secolului XXI. Aşa începe Maria Nieves să-şi deruleze amintirile din jumătatea de veac petrecută alături de cel ce i-a fost partener de tango şi marea iubire. Îi vei descoperi povestea în documentarul Un tango mas, regizat de German Kral şi prezentat în premieră, în România, la festivalul Pelicula (2017).

Maria Nieves Rego este una dintre starurile tangoului. Împreună cu partenerul ei, Juan Carlos Copes, a devenit un simbol al dansului argentinian. Se spune despre ei că au format de fapt cel mai mare cuplu din istoria tangoului. Ei l-au modernizat. I-au dat un stil propriu. L-au oferit publicului prin puneri în scenă spectaculoase, devenind un adevărat fenomen pe Broadway.

Când urmăreşti destăinuirile şi legătura dintre tensiunile din cuplu şi mişcări, îţi vine să le dai dreptate celor pentru care tangoul este cel mai potrivit dans atunci când emoţiile puternice, iubirile pătimaşe care devorează şi arhetipurile feminine şi masculine trebuie exprimate, cuvintele fiind insuficiente.

Cei doi mari dansatori din film s-au iubit şi s-au inspirat. El a făcut-o să descopere că nu poate respira fără tango într-o perioadă în care dansul o salva de la disperarea sărăciei extreme. Ea l-a făcut să declare că şi-a găsit Stradivariusul. Pe scenă au fost de nedespărţit, dar în viaţa reală i-au despărţit ce i-au unit în sala de dans – trăirile năvalnice şi dorinţa de a explora lumea.

Documentarul are tonul unui roman-confesiune derulat din prezent spre trecut şi decorurile ce inspiră nostalgie, demne de un film de epocă despre Buenos Airesul anilor ‘40. Our Last Tango este asemenea unui roman pe două voci, cu două versiuni, scris din perspectiva a două personaje aflate la apus, dar care nu cunosc disperarea bătrâneţii, ci doar nostalgia şi pasiunea.

Ai impresia că versiunea feminină asupra dansului şi relaţiei de cuplu este mai percutantă şi mai aproape de spectator, dominând filmul confesiv. Iar acest lucru nu dezechilibrează, ci, dimpotrivă, te face să percepi povestea mult mai intens, deoarece Maria Nieves are umor autoironic şi talent de povestitoare. Ar fi putut fi la fel de bine personajul feminin narator al unui roman despre Buenos Airesul din perioada în care tangoul era zeu, iar sălile de dans un loc sacru al primelor iubiri.

Maria Nieves este o dansatoare de tango aşa cum ţi-ai imaginat. Este feminină, tandră, a trăit pasional şi nu se teme să îşi dezvăluie şi fragilitatea din spatele imaginii demne de o femeie conştientă de forţa ei de seducţie odată intrată în sala de spectacol. A cunoscut strălucirea. A iubit pătimaş, aşa cum se iubea odată sau cum se mai iubeşte şi azi în ţinuturile sud-americane: copleşitor, vulcanic şi tandru, cu sacrificii grele, cu tolerarea infidelităţilor, cu pierderea de sine urmată de regăsirea feminităţii şi a identităţii artistice după suferinţa abandonului. Totuşi, Maria Nieves nu îţi dă impresia că se victimizează, deşi ea este cea care a suferit cel mai mult, care a pierdut. Se ia în râs cu nostalgie şi cu toleranţa celui împăcat cu sine.

Filmul trece dincolo de limitele documentarului. Intimitatea este una puternică. Maria Nieves chiar participă la realizarea filmului. Le povesteşte despre viaţa ei realizatorilor iar acest lucru este arătat de parcă ai asista la procesul de construcţie a documentarului.

Zeiţa tangoului este cât se poate de emoţionată când îşi retrăieşte viaţa prin mişcările dansatorilor Ayelén Álvarez Miño şi Juan Malizia, ce interpretează rolul ei şi al partenerului Juan Carlos Copes în secvenţele de epocă menite să reamintească de vechiul Buenos Aires. Le dă indicaţii cu multă căldură atunci când aceştia intră în sala de dans.

Our Last Tango (Un tango mas) nu este doar un film despre iubirea pentru tango, ci o declaraţie de iubire pentru vechiul Buenos Aires, cu ale lui săli de dans unde se decideau destine, unde se formau şi se desfăceau cupluri şi unde începeau poveşti ce durau o viaţă. Un Buenos Aires în care tangoul era singurul mod de viaţă, un antidot împotriva abrutizării în cartierele sărace.


LYTE video

Citeşte şi Tangou pentru Lisandra – Dansăm pentru a dezgropa trecutul

Tangou pentru Lisandra – Dansam pentru a dezgropa trecutul

Panamerican Machinery – O comedie mexicana ce ar fi trebuit filmata in Romania vechilor intreprinderi

Adriana Gionea
-
0
Panamerican Machinery – O comedie mexicana ce ar fi trebuit filmata in Romania vechilor intreprinderi

Trebuie să vezi Panamerican Machinery (Maquinaria Panamericana) – prezentat la festivalul Pelicula-, dacă vrei o alternativă plină de umor la filmele despre isteria colectivă în situaţii de criză sau la cele despre legătura omului modern cu jobul şi cultura organizaţională. Vei descoperi o satiră cu substraturi alegorice, în care vei regăsi o Românie de azi, de ieri, din totdeauna, dar teleportată pe alt continent.

Ai două revelaţii în timp ce urmăreşti Panamerican Machinery, filmul mexicanului Joaquin del Paso, considerat a fi unul dintre cele mai bune debuturi sud-americane din ultimii, inclus de altfel şi în competiţia de la Berlinale, în 2016. Sunt nişte revelaţii ce leagă psihologia colectivă a mexicanilor de a noastră, deşi avem strămoşi diferiţi şi ne aflăm departe unii de alţii.

Prima revelaţie aminteşte de umorul negru ce spune că trebuie să-ţi pui ruda fără suflare în geam pentru a-i lua pensia. Personajele din film vor să ascundă moartea şefului pentru a găsi nişte informaţii legate de conturile secrete ale acestuia. Cu banii obţinuţi, noul lider autoproclamat le promite colegilor un viitor luminos, în care fabrica va fi salvată de la faliment.

A doua revelaţie este legată de fraternitatea psihologică dintre noi şi mexicanii din film. Pe răutăcioşi îi va face să se întrebe de ce ne-om fi pierdut noi, mioriticii, timpul cu filme dezolante ce amintesc de chinurile îndurate în dictatură, când am fi putut regiza o astfel de comedie spumoasă cu decor industrial demn de anii ‘70, dacă tot l-am primit moştenire în perioada comunistă.

Acţiunea filmului se petrece într-o zi de vineri, într-o companie numită Machinaria Panamericana (Panamerican Machinery) – de unde şi titlul filmului. Aici, într-un decor învechit ce aminteşte de marile uzine est-europene din anii ’70-’80, se fabrică utilaje pentru export. Mai bine zis se fabricau, deoarece măreaţa întreprindere mexicană se apropie de faliment. Dar nimeni nu se teme…până când fondatorul companiei este găsit mort, chiar înainte de weekendul aşteptat cu atâta ardoare de angajaţii care au lucruri mai importante de făcut decât sa răspundă la telefoane.

La început, vestea îi aruncă pe angajaţi într-o debusolare vecină cu disperarea. Toţi lucrau acolo de foarte mulţi ani. Unii de când intraseră în câmpul muncii. Îşi transformaseră până şi birourile într-o extensie a locuinţei, prin obiecte decorative sentimental-kitschoase (este suficientă focusarea camerei asupra acestor obiecte pentru a-ţi stârni râsul).

Atât de legaţi erau angajatii de companie, încât dăduseră până şi denumiri simpatice pieselor fabricate. Îşi aveau micile ritauluri colective şi personale, cum ar fi mica petrecere de aniversare, vopsitul unghiilor în timpul programului, cafelele prelungite sau ascultatul citatelor motivaţionale pe fundalul muzicii relaxante, citate rostite cu hotărâre de unul dintre manageri ce monopolizase megafonul.

Deşi acţiunea se petrece într-o fabrică, nu vezi nimic din rutina în care agonizează muncitorul alienat, oropsit şi care execută până la epuizare activităţi repetitive ce îl depersonalizează. Modul în care sunt filmate activitatea şi gesturile angajaţilor par să creeze o simfonie industrială în care metehnele, obiceiurile şi ritualurile cotidiene alcătuiesc o armonie comică, întreruptă brusc pentru a transforma hilarul într-un delir colectiv de tot râsul, dar cu sensuri grave.

Primele scene îţi vor da impresia că asişti la un experiment vizual în care se îmbină decorurile şi estetica filmelor comuniste cu obiceiurile corporatiste de motivare colectivă. Atitudinea degajată a tuturor te face să crezi, văzând acest decor est-european, că de fapt Happy Friday este o invenţie venită din întreprinderile socialiste. Înainte de weekend, totul era numai petrecere, veselie şi relaxare vecină cu delăsarea în firma cu decor ceauşist din Mexic. Dar plecarea fondatorului într-o altă lume îi împinge pe toţi într-un hău al disperării şi al confuziei. Se aruncă nişte acuzaţii de corupţie. Se caută un salvator care să îi scoată pe angajaţi din starea de anxietate legata de lipsa perspectivei. Se amână realitatea prin blocarea porţii de acces. Şi în final, toată mulţimea debusolată este acaparată de manifestări bipolare, oscilând între tristeţea profundă şi euforia fără limite, între autoamăgire şi conştientizarea situaţiei, între îngheţare şi acceptarea schimbării.

Moartea şefului devine astfel o metaforă exploatată amuzant şi halucinant. Este o metaforă ce vorbeşte despre isteria colectivă, manipularea maselor, procesul doliului, refuzul de a privi realitatea în faţă, intoleranţa la nevoia de schimbare, suspiciunea, refugiul în drogul distracţiei frenetice şi teama de viitor. Scenariul s-ar fi putut la fel de bine transforma într-o piesă de teatru absurd, cu personaje cărora li se induce vulnerabilitatea în faţa schimbării de către un lider psihopat şi manipulator, ce le taie legătura cu exteriorul – un element pe care îl au în comun ţările comuniste din Est şi America Latină.

Noul lider este un personaj acuzat de corupţie de către contabilul firmei, singurul lucid, cu excepţia portarului (nimeni altul decât fiul ilegitim al şefului decedat). Acest lider nu vrea să-i lase pe angajaţi să caute un alt loc de muncă. El ar fi un nimeni în afara fabricii. Distrugerea companiei i-ar ataca propria identitate, aşadar va face din incinta fabricii varianta în miniatură a unei ţări ce alege un lider providenţial pentru a scăpa de incertitudine şi haos.

Angajatul autoproclamat liderul salvator îi ademeneşte pe subalterni cu promisiunea unei prosperităţi închipuite, dar prezentate în mod plauzibil şi pe tonul mobilizator al unui revoluţionar. Dacă îşi vor uni forţele, ei, muncitorii, vor ajuta compania să iasă din impas. Trebuie să facă un efort (cu excepţia lui, a liderului) pentru a găsi, în arhivă, datele privind banii ascunşi ai şefului mort. Acum, când fabrica le aparţine, trebuie să preia controlul.

Se vânează trădătorii, care trebuie împiedicaţi, cu orice preţ, să părăsească incinta fabricii pentru a da de veste în legătura cu dispariţia preşedintelui legitim al companiei. Toţi par a se supune orbeşte în faţa micului dictator ce foloseşte citatele motivaţionale ca armă împotriva nesupunerii. Doar contabilul şi fiul secret (portarul) al celui decedat rămân în afara isteriei colective.

Unul dintre cei lucizi va încerca să le vorbească muncitorilor despre psihologia doliului. Le prezintă etapele, de la negare la depresie şi acceptare. Este convins că toţi neagă realitatea, autoizolându-se în incinta unei fabrici intrate în faliment, devenită o bulă de trecut ce nu mai are nici o legătură cu societatea actuală. Doar că majoritatea angajaţilor preferă să recurgă la drogul sub forma unei băuturi inventate de apropiaţii liderului, o băutură care îi face să petrecă toată noaptea ca prinşi într-un delir. Iar petrecerea devine o scenă memorabilă, un climax al supunerii şi euforiei colective.

Scena petrecerii este exploatată inventiv de regizor, care se foloseşte de muzica tribală cu influenţe aztece pentru a crea o atmosferă vecină cu transa psihedelică. Toţi beau fără oprire şi dansează pentru a uita de ei, de realitate, de pierdere, de frica zilei de mâine, că doar inventivitatea şi pofta de viaţă nu le lipsesc.

Deşi pare o comedie filmată într-un spaţiu minimalist, în care se mizează mai degrabă pe mimicile personajelor, pe efectul hilar al obiectelor şi al decorurilor, pe satira demnă de teatrul absurd, şi nu pe acţiunea trepidantă, odată ce analizezi filmul, descoperi mai multe straturi ale interpretării. Discuţia cu Joaquin del Paso, regizorul mexican invitat la Pelicula 2017 a dezvăluit simbolurile din spatele aparentei simplităţi.

Mulţi spectatori i-au pus întrebări legate de asemănarea fabricii mexicane cu mastodonţii industriali din Europa de  Est. Regizorul, care a studiat cinematografia în Polonia, a scos la iveală asemănarea dintre societatea noastră şi personajele din film. La fel ca românii, mexicani adoră să facă haz de necaz pentru a mai atenua din şocul unei situaţii dificile.

Fabrica din film exista în realitate, dar urma să fie demolată pentru a se construi un mall în locul ei. Apropierea de aeroport şi imaginile avioanelor văzute din curtea ei l-au ajutat pe regizor să creeze scene insolite, percepute ca metafore vizuale privind nevoia de evadare, deşi nu a intenţionat să caute o frabrică apropiată de aeroport.

Au fost şi mulţi spectatori intrigaţi de nimbul mitic şi de imaginea enigmatică atribuite de angajaţi patronului considerat fie un milionar excentric, fie un tatucă protector din umbră. Răspunsurile oferite de regizor le-a dezvăluit că dimensiunea mitică nu ţine de imaginea şefului mort în conştiinţa angajaţilor, ci de apa ce fie invada curtea fabricii când se spargea conducta, fie curgea nestingherită prin apartamentul patronului, amenajat chiar în incinta fabricii.

De fapt, apa şi personajul care verifică tacticos conductele precum un roboţel fidel angrenat într-un mecanism ce mergea cu precizia unui ceas elveţian trimit spre trecutul aztec al capitalei mexicane. Ciudad de Mexico a fost ridicat de azteci în jurul unui imens lac. S-a dezvoltat în urma construirii locuinţelor aztece de-a lungul unor terase. Apoi au venit conchistadorii şi urmasii lor, ce au acoperit lacul cu betoane. Dar apele acestui lac se revoltă din când în când şi îşi cer teritoriul înapoi, aşa cum vezi în doua-trei scene din film, considerate absurde, fără coerenţă logică, însă plauzibile dacă te referi la istoria capitalei.

Regizorul a mărturisit că un spectator din România l-a întrebat dacă în Mexic a existat comunism, decorul industrial amintindu-i de marile fabrici socialiaste. A început astfel o întreagă discuţie despre universalitatea absurdului, a dictaturii, şi despre transformarea unui decor industrial îngheţat în timp, desprins de prezent, într-o altă realitate, în care se refugiază oamenii trecutului nu se mai regăsesc în actualitate. Personajele din film, care se baricadează în incinta fabricii, de parcă totul trebuie să meargă înainte, ignorând schimbarea care le bătea la poartă, amintesc de o dramă colectivă din România: lipsa perspectivelor după închiderea fabricilor ce asigurau locurile de muncă ale unui întreg oraş.

Asemenea celor ieşiţi din comunismul ce furniza iluzia siguranţei economice, angajaţii se tem de noua realitate. Deşi Mexicul nu a trecut prin comunism, aceşti mexicani din film au reflexele unor locuitori din estul Europei, care se tem de legile economiei de piaţă, dorind să rămână în bula lor de trecut…până când unul dintre ei îşi face curaj pentru a-l înfrunta pe lider şi a deschide poarta.


LYTE video

Citeşte şi La familia – Cum îşi salvează fiul un tată din Venezuela

Le voyage d’Octavio – Venezuela: o femeie si o tara

Aurora Borealis-Luminile Nordului – Finalul razboiului, un secret al femeilor

Adriana Gionea
-
0
Aurora Borealis-Luminile Nordului – Finalul razboiului, un secret al femeilor

Personajele feminine pline de secrete, luminile aurorei boreale, peisajele idilice în care se înfiripă iubiri adolescentine, filmate astfel încât să pară înconjurate de nimbul nostalgiei, cum vezi într-un film clasic, şi chipul hâd al istoriei nemiloase cu Estul se întâlnesc imprevizibil şi răvăşitor în noul film al Martei Meszaros.

Aurora Borealis a fost regizat special pentru cei interesaţi de poveştile în care secretele transgeneraţionale ce unesc şi despart o mamă şi o fiică sunt strâns legate de evenimentele istoriei. Marta Meszaros reuşeşte să amâne devoalarea acestor secrete astfel încât să ai impresia că fiecare indiciu întreţine de fapt misterul, prin dezvăluiri care îţi dau peste cap aşteptările şi ipotezele, dar mai ales opiniile despre caracterul personajelor.

Cele două femei între care există secrete sunt Maria (Mari Torocsik) şi Olga (Ildiko Toth). Maria, care se apropie de finalul vieţii (una zbuciumată, cu multe fantome şi amintiri apăsătoare), se reîntoarce în satul maghiar unde a întâlnit marea dragoste – un tânăr aristocrat prigonit de sovietici. Ziua în care primeşte o scrisoare de la Moscova, după zeci de ani de aşteptare, îi provoacă un şoc puternic. Internarea Mariei într-un spital după acest şoc o aduce pe fiica ei, Olga, în casa plină de secrete din satul maghiar unde Maria şi-a trăit singurele clipe de fericire.

foto: Cine Europa

Cotrobăind prin casa mamei sale, Olga descoperă fotografii, scrisori şi acte ce o vor arunca în hăţişul unor istorii de viaţă feminine. Asemenea unui dectectiv perseverent, ea începe să pună cap la cap piesele unui puzzle şocant, deşi nici măcar nu bănuieşte unde o va duce labirintul de secrete şi tăceri complice. Propria ei identitate se leagă de aceste secrete, pe care Maria le-a îngropat zeci de ani în memoria inaccesibilă celor din jur, aşa cum este de obicei memoria supravieţuitorilor ce au încălcat multe reguli pentru a face urmările unei traume colective mai uşor de suportat.

Olga va descoperi nişte poveşti în care frumuseţea şi partea crudă a naturii umane, prietenia şi minciuna, entuziasmul pasiunii şi disperarea, frenezia şi pierderea speranţei se împletesc aşa cum nu te-ai fi aşteptat la începutul filmului. Însă cel mai mult pe Olga ajung să o intrige păpuşile pe care mama ei, Maria, le-a transformat în arătări sinistre sau în colaje suprarealist-groteşti de parcă ar fi făcut parte dintr-un ritual vrăjitoresc sau din manifestul contondent al unui artist contemporan în raport cu faţa întunecată a umanităţii.

Aurora Borealis începe derutant. Primele scene în mijlocul unui peisaj surprins într-o lumină picturală promit mai degrabă un film romantic, o melodramă despre iubirea de altădată şi despre pierderea ei în vârtejul evenimentelor ce au luat cu asalt Europa de Est după 1945. Nu trece mult şi ritmul duios-contemplativ al scenelor cu flashbackurile Mariei legate de iubirea pierdută sunt urmate de primele detalii ce îţi captează interesul prin dansul dintre puritate şi tenebros, care dezvăluie tot ce are mai nobil şi mai urât omul în vreme de război.

În scenele paradiziace o vei descoperi pe Maria în ipostaza adolescentei având farmecul unei tinere demne de un tablou din secolul XIX, interprertată suav şi totodată dezinvolt de Franciska Torocsik. Maria-adolescentă picta şi înota în apele unui izvor alături de iubitul ei care o învăţa limba germană pentru a fugi din Ungaria sovietizată în Viena unde credea că se află lumea civilizată şi libertatea.

Scenele picturale în care timpul pluteşte într-o lumină aurie sunt urmate de o suită de evenimente care îi vor demonstra Mariei că nu poate cunoaşte umanitatea salvatoare ce se află dincolo de Cortina de Fier fără a trece mai întâi prin calvarul anilor ’40. După ce scapă de vigilenţa soldaţilor care au capturat-o când a vrut să treacă ilegal graniţa, Maria ajunge în până la urmă în Viena ocupată de sovieticii deveniţi partenerii occidentalilor ce au eliberat Europa de un alt dictator.

Când povestea Mariei, derulată la insistenţele Olgăi, ajunge la zilele petrecute în Viena ocupată, filmul ia o turnură neaşteptată pentru spectator. Pe cât de cutremurat vei fi din cauza dramei trăite de Maria, care va rămâne însărcinată după un viol, pe atât de impresionat vei fi de forţa prieteniei dintre Maria şi Edith, verişoara iubitului ei. Edith îi redă Mariei încrederea în umanitate şi o face martoră a tandreţii picurate în iubirea interzisă dintre ea şi un soldat rus care nu li se alătură camarazilor în tentativa lor de a instaura teroarea prin jafuri, violuri şi vandalizări.

foto: Cine Europa

Ai putea reda întreaga poveste de viaţă mărturisită de Maria fiicei sale Olga prin cea mai emoţionantă scenă din film. În această scenă, iubitul rus al lui Edith (salvatoarea Mariei) foloseşte o lampă şi câteva pahare de cristal pentru a recrea culorile magice ale aurorei boreale din ţinutul siberian de unde acesta a fost smuls de istorie pentru a marşălui alături de soldaţii armatei roşii spre Vest.

Vei compara poveştile de viaţă dezgropate de Olga cu încercarea personajului-soldat de a recrea luminile aurorei boreale în mijlocul infernului. De fapt, întreaga umanitate captată în film poate fi comprimată metaforic în tentativa soldatului care oferă tandreţe prin invocarea luminii sublime din ţinuturile albe când toţi ceilalţi au instaurat teroarea exhibându-şi monstruos primitivismul scăpat din chingile cenzurii impuse de civilizaţie.

Perioada în care iubirea şi ura faţă de aproape se învecinează bulversant o va face pe Maria să descopere această dualitate în ea însăşi. Simte mai mult ca niciodată puterea iubirii prin devotamentul faţă de prietena ei Edith, pentru care va face un gest suprem de solidaritate, împins dincolo de limitele moralei. Totodată, când vede iubirea tandră dintre soldatul rus şi Edith, care a dus la conceperea unui copil dătător de speranţă în urgia brutalităţii, Maria simte o repulsie din cauza căreia mulţi ar judeca-o aspru. Este repulsia faţă de propriul ei copil abia născut, conceput în urma unui viol. Această repulsie va coexista cu dorinţa de a-şi salva prietena prin luarea unei decizii care va duce la supravieţuirea ambilor copii într-un mod neaşteptat.

foto: Cine Europa

Fără a folosi mijloace spectaculoase, Marta Meszraros reuşeşte să provoace în lumea interioară a spectatorului ceea ce speră alţii în filme cu bugete uriaşe, folosite pentru a reproduce scene din timpul războiului, decoruri de epocă fastuoase şi multe scene cutremurătoare diluate de patetism. Astfel, regizoarea atinge scopul urmărit de mulţi regizori: implicarea emoţională prin acea poveste memorabilă despre iubire, prietenie şi alegeri grele menite să-ţi trezească stări complicate şi gânduri bulversante, care să te facă să îţi pui întrebări legate de alagerile tale dacă ai fi fost în locul personajelor.

Regizoarea are multă compasiune pentru personajele ei, însă este cat se poate de nemiloasă prin trimiterile mai mult sau mai puţin subtile către oamenii care deţineau puterea în anii ’40 şi care au facut posibilă existenţa unor atrocităţi. Ai putea la fel de bine să consideri filmul o palmă dată celor ce au tolerat răspândirea dictaturii sovietice, aceeaşi oameni care, la începutul anilor ’40, de dragul unor calcule menite să menţină Occidentul în zona de confort, nu au făcut nimic pentru a opri nazismul deşi îi bănuiau amploarea.

Aurora Borealis nu este doar un film despre un trecut urât în care s-au mai zărit şi irizaţii neaşteptate de candoare. Mai este şi un film bine ancorat în actualitate, nu doar prin modul în care scenele pendulează între tinereţea ce i-a fost furată Mariei şi prezentul risipit al Olgăi – femeia modernă, dependentă de propriul succes profesional, care nu ştie cum să îşi manifeste nevoia de afecţiune. Prezentul şi trecutul se apropie mai ales prin nevoia generaţiei mai tinere de a-şi cunoaşte rădăcinile, de a integra în propria istorie de viaţă poveştile părinţilor, astfel încât să le înţeleagă motivele din spatele unor decizii ce trebuie să capete până la urmă un sens pentru a închide rănile provocate de o istorie care a năvălit ilogic şi impetuos precum un hazard hulpav.


LYTE video

Citeşte şi Arhipelagul altei vieţi – Locul unde nici busola nu mai hăituieşte libertatea

Arhipelagul altei vieti – Locul unde nici busola nu mai haituieste libertatea

 

Nuferi negri – Gradina pictorului Monet si enigma din jurul unei crime

Adriana Gionea
-
0
Nuferi negri – Gradina pictorului Monet si enigma din jurul unei crime

Dacă îţi vine să te scufunzi în culorile impresioniştilor, mai ales în cele folosite de Monet, şi îţi plac romanele în care misterul ce înconjoară anchetarea unei crime nu este decât un pretext folosit de autor pentru a emite observaţii cu tâlc despre natura umană, atunci nu vei mai lăsa din mână cartea Nuferi negri.

Începutul romanului scris de Michel Bussi te va face să-l compari imediat cu serialele poliţiste a căror acţiune se petrece în zonele pitoreşti ale Franţei. Aşa cum se întâmplă în aceste seriale, indiciile din roman sunt puternic legate de secretele unei aşezări mirifice, dar mai ales de cele mai atractive şi luminoase obiective turistice.

Un astfel de obiectiv turistic plin de lumină şi culoare a devenit un loc de pelerinaj pentru iubitorii Impresionismului. Este vorba despre faimoasa grădină din satul Giverny, unde se află şi lacul plin de nuferi amenajat de Monet pentru a-l inspira în crearea unor capodopere atât de vânate de colecţionarii împătimiţi.

Tot un tablou cu nuferi vâna şi afemeiatul Jerome Morval, unul dintre cei mai buni chirurgi francezi. Ar fi făcut orice pentru a-l avea. Iar dorinţa lui de a intra în posesia unei astfel de picturi nu era întrecută decât de obsesia pentru femeia ai căror ochi aminteau de nuanţele din picturile lui Monet.

Înainte de a-şi îndeplini visul de a-şi atârna un Monet preţios în salonul casei (cea mai frumoasă din Giverny), Jerome Morval este găsit mort chiar în pârâul care a făcut posibilă existenţa faimoaselor grădini cu nuferi. În buzunar avea o ilustrată cu nuferi, pe care scria Unspreze ani. La mulţi ani!

O fi de vină furia vreunui soţ gelos? Sau a unei amante părăsite, pe care Morval o lăsase însărcinată, apoi o abandonase? Să-i fi făcut de petrecanie chiar devotata lui  soţie, mereu la curent cu aventurile sale, dar care era prea dependentă de confortul oferit de prosperitatea infidelului medic pentru a divorţa? Să fie un dealer de artă, care făcea tranzacţii ilegale? Sau poate o persoană din trecut, căreia victima îi distrusese viaţa? Oricare dintre aceste piste poate duce la criminal, aşa cum toate cele trei personaje feminine din roman ar putea deţine cheia desluşirii misterului.

Odată cu apariţia celor trei personaje vei descoperi trei vârste feminine şi trei ipostaze de visătoare care vor să lase în urmă regatul lui Monet, Giverny, pentru a-şi îndeplini menirea. Fanette, cea mai mică dintre ele îşi doreşte să devină pictoriţă. Are un talent precoce dublat de isteţime. La unsprezece ani, Fanette ştie ce îşi doreşte de la propria viaţă, aşadar urmează îndemnul profesoarei de a picta un tablou care să intre în concursul pentru o bursă ce îi va permite să devină eleva unei şcoli prestigioase de artă.

Stephanie, profesoara lui Fanette devine şi ea un personaj central. Este cea mai frumoasă femeie din Giverny şi cândva fusese curtată asiduu de Jerome Morval, bărbatul afemeiat găsit mort în pârâul ce traversează grădinile create de Monet. Apariţia unui anchetator şarmant, cu aer de rebel pe motocicletă, o va face pe Stephanie să creadă că a venit în sfârşit bărbatul care să îi ofere şansa de a cunoaşte marea dragoste şi care să o ia cu el, departe de Giverny şi de o căsnicie nefericită.

Povestea elevei talentate la pictură şi a seducătoarei profesoare îndrăgostite de scrierile lui Aragon şi care tot repetă celebrul lui vers Crima de a visa să se instaureze va fi spusă de un al treilea personaj feminin, trecut de 80 de ani, care locuieşte în vechea moară din Giverny. Această femeie aflată la apusul unei existenţe pline de turbulenţe va fi cea prin ai cărei ochi vei descoperi satul lui Monet şi vei privi desfăşurarea anchetei.

Al treilea personaj feminin devine povestitoarea din umbră. Enigmatica povestitoare va tot schimba importanţa indiciilor pentru a furniza acea voluptate necesară cititorului de romane poliţiste inteligent scrise, care vrea mai întâi să fie derutat pentru a savura apoi clipa revelaţiei uluitoare cu privire la identitatea criminalului şi la încrengătura de motive.

Modul în care Michel Bussi ştie să îţi lase în cale momeli pentru a te face să spui că ai intuit numele asasinului, ca apoi să îţi răstoarne toate aşteptările, transformă intriga poliţistă într-o poveste cu multe straturi. Nu lipsesc nici observaţiile ironice despre fetişizarea unui loc prin marketingul turistic excesiv, ce îl transformă într-un kitsch, nici părerile amare despre localnicii deveniţi prizonierii unui satuc frumos, dar încremenit în trecut, pe care doar turiştii îl pot considera un paradis, şi nici trimiterile spre unul dintre cele mai importante romane ale lui Aragon (Aurelien), care vorbeşte şi despre cei ce visează să cunoască lumea, dar nu pot scăpa din capcana un astfel de loc pitoresc.

Vei mai admira la Michel Bussi abilitatea de a doza suspansul, astfel încât să ofere şi acel răgaz de care admiratorii lui Monet au atâta nevoie pentru a contempla grădina cu nuferi, înainte de a fi prinşi în ritmul alert al succesiunii unor probe ce dezvăluie episoade întunecate din satul atât de iubit de Monet datorită luminii vitale pentru nuanţele căutate cu atâta sete de impresionişti. Astfel, scenele calme cu peisaje ce îşi aşteaptă pictorul impresionist pentru a le imortaliza în orele în care lumina dezvăluie nuanţe nebănuite iau deodată o turnură alertă, care te ţine cu sufletul la gură odată cu năvălirea unui alt indiciu menit să îţi răstoarne toate aşteptările cu privire la deznodământ.

Poţi spune despre Nuferi negri că face parte din categoria romanelor care te ademenesc printr-o intrigă poliţistă pentru a te invita de fapt să reflectezi la mesajele oferite de existenţele personajelor. Toate cele trei personaje feminine te fac să vezi mereu altfel imaginea satului Giverny tot aşa cum lumina din momentele diferite ale zilei îl obligă pe un pictor să modifice nuanţele. Una vede culorile schimbătoare, alta o captvitate, iar cea de-a treia descoperă cu stupoare o prezenţă invizibilă ce a schimbat din umbră vieţile tuturor, inclusiv a celei îndrăgostite cândva de cel mai frumos loc din Giverny.

Marele talent al lui Michel Bussi a fost acela de a intui proporţia corectă a fiecărui ingredient care transformă Nuferi negri într-un roman hibrid. Autorul îmbină echilibrat calităţile apreciate de cei pasionaţi de artă cu desfăşurarea palpitantă de care au nevoie cei dependenţi de suspans.

Deşi acţiunea este plasată într-un loc ofertant pentru descrieri, nu vei da peste scriitura unui autor ispitit de calofilie, pregătit să transforme grădinile lui Monet într-o butaforie, cum ar face un autor mediocru. Dimpotrivă, Michel Bussi deviază obsesia turiştilor de a năvăli în Giverny pentru a obţine cea mai frumoasă poză care să ateste prezenţa lor în altarul vegetal al lui Monet spre o reflecţie satiric-acidă asupra modului în care dorinţa de a conserva un loc idilic devine până la urmă un coşmar pentru locuitorii transformaţi în fuguranţii unui tablou ce trebuie să rămână neschimbat, pentru a le încânta ochii celor aflaţi doar în trecere.

Vă voi dezvălui un alt secret. Giverny este o capcană! Un decor minunat, cu siguranţă. Cine ar putea visa să-şi ducă viaţa altundeva? Un sat atât de drăguţ. Dar va voi mărturisi: decorul este încremenit, împietrit. (…) Aici trăim într-un tablou. Suntem zidiţi! Se crede că suntem buricul pământului, că merităm drumul, cum se spune. Dar peisajul, decorul, în cele din urma ne năclăieşte. Un fel de spoială care ne lipeşte de decor. O spoială zilnică de resemnare. De renunţare…

Bussi nu îi uită nici pe cititorii depedenţi de metafore, pentru care un roman ce face referire la capodoperele picturii trebuie să lege dramele personajelor, maniile asasinului şi culorile unui tablou într-un lanţ de simboluri care ascunde cheia descifrării secretelor. Nuferii pictaţi de Monet reflectă stările personajelor şi ascund indicii preţioase, care sunt devoalate pe măsură ce ancheta ameninţă liniştea asasinului.

Nu doar pasionaţii de pictură vor fi răsfăţaţi. Lor li se alătură cei pentru care marile romane clasice furnizează citate preţioase pentru acele romane care îmbină intriga detactivistă şi observaţiile psihologice. Modul în care Bussi foloseşte cunoştinţele de istoria artei evită nevoia etalării ostentative a erudiţiei. Autorul optează mai degrabă pentru o inserare naturală a trimiterilor spre capodoperele lui Monet şi ale lui Aragon, care se integrează cu sens în ritmul poveştii.

Citeşte şi Muza – Poveştile tabloului misterios

Poporul cartii – Cat de palpitanta poate deveni cautarea unui manuscris

Licu, o poveste romaneasca – Evadarea in timpul personal

Adriana Gionea
-
0
Licu, o poveste romaneasca – Evadarea in timpul personal

Filmul Licu, o poveste românească va fi o încântare dacă visezi să explorezi o casă elegantă din perioada interbelică. Într-o astfel de casă veche, ce pare suspendată în timp, descoperi istoria unui om care a ştiut să înfrunte capriciile vremurilor, apoi să-şi găsească propria oază de frumuseţe chiar şi în deceniile hâde.

Documentarul regizat de Ana Dumitrescu – distins cu marele trofeu la Dok Leipzig şi proiectat în premieră naţională în cadrul One World Romania 2018 – este o experienţă vizuală poetic-duioasă cum vezi în filmele de epocă menite să te poarte într-o altă lume. Privittă din prezent, lumea domnului Licu pare una dispărută într-un timp alungat, pe care generaţia ta nu l-a trăit, dar faţă de care a dezvoltat o stranie nostalgie.

În documentar vei descoperi cele două elemente care întreţin această nostalgie transformată într-un devotament faţă de perioada interbelică: rafinamentul obiectelor, filmate astfel încât să degaje un licăr de magie precum nişte metafore ale efemerului, şi personajele despre care se spune că ştiau să aprecieze valorile umane, aşa cum este şi domnul Licu, numele sub care mai este cunoscut domnul Liviu Canţer, invitat să le transmită un mesaj spectatorilor la finalul proiecţiei din cadrul One World Romania.

Jovial şi deschis, domnul Licu i-a sfătuit pe tineri să-şi păstreze integritatea, să fie corecţi. Şi nu ţi se va părea deloc mesajul desuet al unui visător ce nu s-a mai adaptat la vremurile actuale. După ce vei vedea acest documentar, îţi vei da seama că domnul Licu este cât se poate de conştient de mersul vremurilor, de schimbările aduse de ele, iar bunătatea şi cinstea sunt rezultatele unor alegeri prin care a reuşit să păstreze normalitatea.

Lumea cotidiană a domnului Licu, pe care l-ai vedea în ipostaza unui personaj literar plin de umor şi perseverenţă în dorinţa de a păstra frumuseţea firească a vieţii după ce România pe care o ştia şi iubea a cunoscut infernul sovietic, îţi aminteste de farmecul acelor fotografii interbelice alb-negru. De fapt, însăşi regizoarea Ana Dumitrescu a optat pentru un film alb-negru, care i-a permis transpunerea poetică a obiectelor din încăperile casei vechi locuite de Liviu Canţer.

Regizoarea Ana Dumitrescu reuşeşte să te decupleze de la ritmul alert, uneori alienant, al prezentului. Focalizarea asupra unor obiecte de argint ce amitesc de cochetăria feminină de altădată sau asupra detaliilor decorative ale mobilierului îţi oferă un joc de lumini şi umbre care, sincronizat cu melodiile duios-nostalgice, îţi dau acea iluzie a ieşirii din timp, atât de căutată în filmele de epocă.

sursa foto: http://www.licu-film.com/livingphotos.html

Modul în care au fost filmate obiectele din casa domnului Licu te transformă într-un locuitor dintr-o bulă suspendată, ce răspândeşte licăriri melancolice în jur. Anumite cadre te fac să te simţi asemenea rătăcitorului ce ia oraşul la pas, apoi se opreşte în faţa unei case vechi, pentru a-şi imagina încremenirea timpului ce a păstrat intacte obiectele pline de poveştile transgeneraţionale, pe care marii căutători de comori interbelice le visează.

Vrăjit de jocul de lumini ce transformă imaginile alb-negru într-o voluptate pentru nostalgici, ai impresia că păşeşti într-un spaţiu ireal. Un spaţiu de graniţă, unde calmul volatilizează prezentul şi apoi se cuibăreşte printre obiectele elegante pentru a induce stările difuze şi intraductibile specifice unei stranietăţi asociate ruperii de cotidian.

Prins în mrejele obiectelor vechi, devenite adevărate personaje, aproape că uiţi de real şi de întrebarea Cine este domnul Licu?. Ei bine, domnul Licu nu este o personalitate menţionată în manualele de istorie, dar poate deveni memorabil în istoria cinefililor. Îl vei considera unul dintre cei mai simpatici pensionari într-o perioadă în care se resimte acut ruptura dintre generaţii.

Ajuns la vârsta de 92 de ani în perioada filmărilor, domnul Licu poate fi considerat o lecţie de viaţă mereu actuală. Este o lecţie a rezistenţei, a bucuriilor mărunte, a iubirii faţă de aproape şi a dorinţei de a învăţa mereu lucruri noi, care să îi ocupe timpul şi să-l salveze din hăul disperării după marile pierderi.

Umorul şi entuziasmul prin care domnul Licu întâmpină fiecare clipă te face să-ţi imaginezi o viaţă fără mari încercări. De o astfel de viaţă a avut parte domnul Licu în primii ani ai existenţei, nişte ani ce aminteau de cei pe care i-ai putea regăsi în romanele a căror acţiune se petrece în preajma conacelor sau în casele unor bunici inimoşi. Însă anii copilăriei au fost alungaţi de urgia stalinistă, familia domnului Licu fiind obligată să fugă din Basarabia ocupată pentru a supravieţui. Urmează anii petrecuţi în România, studiile şi întâlnirea cu marea iubire, care i-a devenit soţie.

Când îşi rememorează viaţa, domnul Licu îmbină melancolia, observaţiile făcute pe un ton hâtru şi dorul de clipele petrecute alături de soţia lui, pentru care îşi folosise talentul de meşteşugar (în copilărie îi plăcea să stea ore întregi în atelerierele mesteşugarilor) la sculptarea ornamentelor migăloase ale unei oglinzi cum vezi doar în filme cu prinţese orientale. Pasiunea pentru crearea obiectelor şi dorinţa manifestată încă din copilărie de a învăţa secretele celor care lucrau în atelerierele din oraşul natal este mai vie ca niciodată la vârsta la care alţii se plâng de oboseală sau îşi varsă amarul prin veninul aruncat în discuţiile cu tinerii.

Ocupându-şi timpul cu activităţile ce necesită detexteritatea manuală a unui artizan, domnul Licu îşi rememorează viaţa. Este o viaţă plină, pe care Ana Dumitrescu a surprins-o perfect prin contrastul dintre amintirile zguduitoare şi graţia detaliilor din imaginile alb-negru ce par desprinse din capodoperele pe care le vezi de obicei la cinematecă.

La un moment dat ai iluzia întâlnirii mai multor timpuri în lumea protagonistului. Este un timp suspendat în reflexiile obiectelor vechi şi în imaginile alb-negru şi un timp ce îşi continuă nemilos drumul aducând cu el evenimentele unei istorii cumplite, cu toate rănile provocate de trecerea bruscă de la România modernizată la comunism. Mai este şi un timp al propriei istorii de familie şi un timp al prezentului reflectat amar şi vulgar de imaginile derulate pe ecranul televizorului devenit singurul obiect străin de oaza atemporală din casa domnului lui Liviu Canţer.

Istoria personală a domnului Liviu Canţer ia forma unui testament al demnităţii devenite un sinonim al firescului, nicidecum al unui act excepţional, al unui sacrificiu. Deşi nu face parte dintr-o familie boierească devenită în perioada regalităţii o susţinătoare a progresului, dând cărturari aclamaţi şi diplomaţi vizionari, domnul Licu poate sta oricând alături de cei având un rol important în civilizarea ţării noastre.


LYTE video

Citeşte şi Chipuri, locuri – Doi artişti pe care i-ai vrea şi pe strada ta

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

1...127128129...306Pagina 128 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026