Articole

De obicei, Veneţia este asociată cu povești de iubire care te răvășesc, te invită să visezi în decoruri de film, să guști lent din voluptatea malancoliei ce deschide un tunel spre alte epoci. Nu și-n romanul lui Bogdan Răileanu. Dar asta nu înseamnă că nu vei avea parte de acea Veneţie capabilă de a lăsa urme la fel de puternice sau de un roman mai puţin captivant. Dimpotrivă, Teoria apropierii merită să fie în topul romanelor ce i-ar convinge până și pe sceptici sau pe contestatarii vocali să-i dea o șansă prozei românești actuale.

Un roman antrenant

Bogdan Răileanu îi poate oferi cititorului un amestec irezistibil între originalitate, imprevizibil, scene și replici memorabile și tensiunea demnă de thriller. Teoria apropierii este precum un film antrenant, fără timpi morţi. Nu te plictisesc nici măcar pasajele ce invită la acea lentoare necesară unei reîntoarceri spre sine pentru a le da glas unor gânduri cu tenta filosofică despre umanitate, prietenie, angoasă, memorie, splendoare și urâţirea unui paradis terestru prin lacomie.

În romanul Teoria apropierii nu marea dragoste este plasată într-un decor asociat măreţiei, reveriei senzuale și viciilor ispititoare. Ești invitat să descoperi mai degrabă o Veneţie ce permite regăsirea unui vechi prieten. Însă această regăsire poate fi la fel de palpitantă și ademenitoare precum un roman despre o mare iubire.

Veneţia diferită

Personajele centrale readuse împreună de amintirile despre Veneţia sunt Robert și Alexei. Ei au fost cândva niște prieteni de nedespărţit. Vei (re)descoperi prin ochii lor o Veneţie la fel de captivantă, însă deposedată de clișee. O Veneţie care îi pedepsește pe turiștii ce-o transformă într-un fetiș, într-o cloacă deservită consumerismului.

Veneţia din Teoria apropierii degajă un alt tip de frumuseţe. Una răscolitoare, care îţi demonstrează că nu poţi ajunge la strălucire și la splendoare fără a trece prin tenebrele infernului. Iar infernul poate fi memoria, abandonul, pierderea, înstrăinarea de sine și de semeni.

Veneţia generoasă, dar și crudă

Splendoarea acestei Veneţii este capricioasă (uneori) până la cruzime. Îi pedepsește crunt pe turiștii ce-o asaltează fără a-I descoperi și respecta autenticitatea. În schimb, pe cei ce știu să-i caute răscrucea dintre paradisul senzual și coșmărescul nu mai puţin torid, Veneţia îi răsplătește prin petreceri suprarealiste și descoperiri nebănuite despre sine. De niște petreceri suprarealiste, de un bizar hedonism, au parte și protagoniștii romanului: (aparent) inocentul Alexei și nonconformistul Robert.

Povestea unei prietenii

După mai bine de două decenii de la prima lor călătorie în Veneţia anilor ’90, Robert și Alexei pleacă într-un city break. Iniţiativa îi aparţine lui Robert. El vrea să reînnoade relaţia de prietenie, pentru a recupera timpul pierdut. După anii de liceu, fiecare a pornit pe drumul său. Nu s-au mai întâlnit, deși au fost cândva precum niște fraţi, așa cum par a fi cei ce se declară cei mai buni prieteni în adolescenţă.

Robert a devenit un jurnalist cinic, iar Alexei un preot familist, după ce și-a ratat visul de a fi actor și a plutit câţiva ani în derivă. Ajuns într-o etapă a vieţii în care își dă seama că trăiește singurătatea adultului ce le-a încercat pe toate, dar are mai degrabă cunoștinţe decât prieteni adevăraţi, Robert îl caută pe Alexei. Îl găsește în orașul adolescenţei lor, Buftea. Îi propune așadar lui Alexei o scurtă călătorie la Veneţia, pe banii lui. Se vor caza într-un luxos hotel din Lido (Robert nu mai are griji financiare, beneficiind și de banii de pe urma unei moșteniri).

Ispite, artă contemporană și petreceri bizare

Robert și Alexei se răsfaţă cu tot ce au localurile veneţiene mai bun de oferit. Se plimbă pe canale, între inima orașului și Lido. Întâlnesc femei dezinhibate. Unele se înfruptă din plăcerile Veneţiei precum niște adolescente zvăpăiate plecate în gașcă, departe de vigilenţa părinţilor. Altele îi invită în palatele unde se ţin petrecerile selecte ale înaltei societăţi, cu excese de tot felul. Sunt genul de petreceri oferite de noii mecena miliardari ai artei contemporane. Sunt filantropii noii arte promovate în galeriile improvizate în depozitele din vechea vamă, pe unde intrase și ciuma-n Veneţia.

Romanul preia ritmul Veneţiei

Este imposibil să plasezi acţiunea unui roman în Veneţia fără a-i permite acţiunii să pulseze în ritmul și atmosfera acestui oraș, mereu altele de la o oră la alta. Un roman despre Veneţia are toate șansele de a te atrage printr-o structură ce trimite la o construcţie labirintic-înșelătoare a perspectivelor.

Teoria apropierii este asemenea Veneţiei. Printr-o simplă traversare plutitoare, în Veneţia ţi se dezvăluie generos mai multe stiluri, mai multe epoci și tot atâtea influenţe. Trecerea de la un capitol la altul te face să-ţi schimbi viziunea asupra mesajului și personajelor.

O permanentă schimbare a perspectivei

Poţi compara lectura extrem de gratifiantă a romanului cu plimbarea pe străduţele și canalele Veneţiei. Perspectiva ţi se schimba așa cum se schimbă senzaţiile și imaginile inspirate de Veneţia cu fiecare cotire și trecere de la un cartier sau palat la altul, de la o piaţetă ce respiră trecutul prin toţi porii la sala unei galerii de artă contemporană, unde tocmai trecutul este contestat, dezmembrat și reconstruit anarhic, polemic sau contestatar-provocator.

Când te gândești la permanenta schimbare a perspectivelor, te vei referi la modul în care Bogdan Răileanu știe să alcătuiască un puzzle. Piesele acestui puzzle se armonizează într-un mesaj adânc, deși aparţin unor perioade, referinţe culturale și generaţii diferite.

Amintiri din adolescenţă

Mesajul romanului și trăirile celor doi prieteni, dar mai ales călătoria lor, vor fi interpretate în funcţie de vârsta cititorului. Ai putea spune că te afli în faţa unui roman multistratificat sau care pare alcătuit din mai multe romane.

Cei ce și-au trăit adolescenţa în anii ’90, pe hiturilor celor de la Nirvana, sau la finalul anilor ’80, când niște casete cu muzică rock date pe sub mână erau adevărate comori, vor înţelege diferit legătura de prietenie dintre Alexei și Robert. Vor accepta dependenţa lui Robert de plăcerile clipei prezente și infinita lui revoltă în faţa stabilităţii. Îi vor interpreta corect și aparentul cinism. Ei vor ști ca nimeni alţii că-n spatele acestui cinism se ascunde o mare luciditate. Robert are luciditatea celui ce privește tot ce s-a ales de iluziile din adolescenţă, într-un Est al tranziţiilor ameţitoare, cu metamorfoze interioare pe măsură.

Un oraș demn de un film de artă ciudat

Generaţia actuală se va lăsa vrăjită până la fiori de scenele demne de un film de artă bizar. Scenele memorabile reinterpretează în imagini stranii faima erotică a Veneţiei, a petrecerilor opulente. Vei parcurge febril mai ales a doua jumătate a romanului, dacă preferi să explorezi galeriile de artă contemporană și visezi să ajungi măcar o dată la Bienală. De fapt, expoziţia de artă contemporană este redată într-unele dintre cele mai frumoase pasaje despre o prietenie regasită după decenii.

Vei găsi o descriere metaforică uimitoare în scena în care Alexei și Robert ajung să viziteze galeriile de artă contemporană. Robert începe să analizeze schimbările prin care a trecut prietenia lor privind niște sculpturi ciudate. Lucrările dătătoare de revelaţii îi aparţin unui artist la modă (Demien Hirst). El a îmbinat scoicile, zeităţile indiene și personajele unor desene animate pentru a reda un trecut inventat, redescoperit pe fundul mării, asemenea unei nave scufundate.

Fără clișee

La fel de atrași de romanul Teoria apropierii vor fi și cititorii imuni la iluzii. Aceștia vor mai mult de la Veneţia decât o strălucire contrafăcută, pregătită pentru ignoranţi. Personajele romanului se plimbă mai degrabă printr-o Veneţie privită frust. Este acea Veneţie a cărei frumuseţe nu servește doar la niște fotografii de neuitat, ci devine un pretext pentru lungi reflecţii despre legătura trecut-prezent, mit-realitate.

Robert și Alexei se lovesc de strania Veneţie ascunsă, devenită un refugiat. Aceasta este Veneţia deloc ospitalieră cu vizitatorii gata să o profaneze cu apetitul lor pentru excesul de prost gust când vine vorba despre distracţie. Sunt pedepsiţi cei veniţi doar pentru a se îmbăta într-un decor fastuos, precum o galerie de fotbal acaparată de huliganii ce devastează orașele când echipa lor joacă-n deplasare. Turiștii obsedaţi de poze ce imortalizează pitorescul sunt atacaţi cu sticle aruncate de la balcoanele unor localnici furioși, ce au impresia că le-a fost furat orașul.

Câţi cititori, atâtea interpretări

Datorită acestor multiple perspective, Teoria apropierii se poate citi în cheia unui roman de tip coming of age despre o mare prietenie sau în cheia unei cronici a maturizării emoţionale odată cu descoperirea de sine din ultima călătorie a unui om singur din zilele noastre. Nu-i lipsește nici apropierea de un roman cu tentă existenţialistă pronunţată și pasaje demne de un film cu scene antologice.

Mulţi cititori vor interpreta mesajul romanului din unghiul unei reflecţii vibrante despre natura umană. Vor fi impresionaţi mai ales de paginile despre oscilaţia omului actual între o copleșitoare luciditate și refugiul în amnezia facilitată de excese, de mimarea ostentativă a detașării vecine cu superficialitatea incurabilă.

Călătoria între epocile personale

Nu doar perspectiva se va schimba de la un capitol la altul, ci și ritmul. Iar schimbarea de ritm ţine și de timpul în care sunt plasate amintirile personajelor. Asemenea Veneţiei, care se tot scaldă între mai multe epoci, și cititorul va trece dintr-un timp în altul. Evenimentele din adolescenţa personajelor curg într-un ritm alert, capabil de a trezi amintiri puternice în rândul cititorilor.

Rememorarea întâmplărilor din adolescenţa lui Robert și a lui Alexei te vor trimite într-un deceniu al nostalgiilor. Robert și Alexei fac parte din prima generaţie de adolescenţi care au simţit plăcerile și au cunoscut și tentaţiile unei societăţi abia ieșite din comunism. Așadar, amintirile lor sunt o trecere bruscă de la inocenţa puștilor ce visau să ajungă la București, să facă rost de ultimele albume de rock, apoi să călătorească, la pofta precoce de a încerca fructele oprite din pomul abundent al primilor ani de libertate.

Veneţia noctură este greu de uitat

De la perioada adolecenţei strâns legate de împrejurimile Bucureștiului se trece brusc la un timp actual. Timpul actual este asociat călătoriei la Veneţia. În paginile dedicate peripeţiilor veneţiene, ritmul trece de la cel al petrecerii incandescente de la cel al unei lentori estivale, ce permite o dilatare a clipei pentru a privi marea, palatele, zidurile vechi, așa cum privești intrigat o pictură în care imaginile reale alunecă brusc într-o dimensiune stranie. De această dimensiune stranie se apropie Alexei.

Prin ochii lui Alexei, Veneţia de după apus (re)devine acel tablou în care fastul din lumina zilei capătă niște proporţii demne de un vis erotic suprarealist. Veneţia lui Alexei își arată adevărată faţă noaptea, când este și fermecătoare, și un prădător versatil, ce nu prea dă greș atunci când își îndreaptă farmecele asupra celui neiniţiat încă în tainele păcatului carnal.

Între bucuria de a trăi și pericol

Spre deosebire de Robert, cel uns cu toate alifiile, Alexei se apropie de tentaţia păcatului. El descoperă năucit și excitat o Veneţie a zilei și una a nopţii. În timpul zilei, personajele se lasă în voia gândurilor și a dialogurilor molcome, pline de concluzii profunde. Aceste concluzii te fac să te gândești (uneori dureros) la propriile relaţii de prietenie, la cele păstrate cu sfinţenie, dar mai ales la cele destrămate sau pierdute pe parcurs așa cum se pierde în alt timp un oraș cândva prosper sau cum se scufundă o civilizaţie fără nici un martor, dupe ce resursele i-au fost consumate.

Din Veneţia zilei se trece progresiv la Veneţia nocturnă, a petrecerilor și a tentaţiilor. Călătoria de la hotelul din Lido spre palatul unde pe cei doi protagoniști îi așteaptă o noapte unică, pregatită de un miliardar notoriu, deghizat în patron al artelor, începe să capate forma unei călătorii iniţiatice.

Reinterpretarea miturilor despre Veneţia

Traversarea Veneţiei de la zi la noapte îl apropie pe Bogdan Răileanu de marii autori ce au știut să treacă de la real la un ireal camuflat, prin apelul la fantezie, la mit. Chiar și demitizată, Veneţia rămâne la fel de fecundă în crearea altora noi. Miturile actuale sunt la fel de hrănitoare cu fanteziile ce apropie paradisul plăcerilor de infern. S-au păstrat măștile unui carnaval sumbru ce rivalizează cu descătușarea neînfrânată a bucuriei de a trăi.

Pe măsură ce te vei apropia de final, te vei întreba dacă nu cumva alegerea Veneţiei a fost de fapt un pretext pentru a scrie despre nevoia fiinţei umane de a se regăsi prin Celălalt, prin confruntarea cu trecutul, cu teama de final, de pierdere. Deși anumite pagini ar fi putut hrăni angoasele cititorului, lumina Veneţiei estivale îi dă tristeţii resimţite de Robert o rară frumuseţe, ce te inundă, amintindu-ţi că marile orașe istorice își păstrează vraja tocmai pentru că oamenii au știut să accepte apropierea dintre splendoare și destrămare.

Mesajele ascunse ale orașului

Pentru unul dintre personaje, Veneţia este reprezentarea fiinţei umane, care plutește între accelerata pulsaţie a vieţii și pericolul sinistru. Veneţia a cunoscut râsul had al ciumei. În lumea unui personaj precum Robert, nu boala ameninţă, ci însingurarea, înstrăinarea de Celălalt, incapacitatea de a-l înţelege. Râsul hâd îi aparţine unei lumi care îi permite unei mari prietenii să ajungă în punctul în care unul își dă seama că nu-l mai recunoaște pe cel ce i-a fost cândva cea mai apropiată fiinţă.

Frica de moarte nu se strecoară prin boală, așa cum se întâmpla în Veneţia istorică. Noua maladie ce-i poate bântui gândurile călătorului din Veneţia este însingurarea. Această însingurare este îndepărtarea definitivă de singura și ultima persoană ce i-a fost martor al existenţei, ce i-a permis refugiul într-o legătură emoţională autentică (poate singura).

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris, Cărturești, Elefant.ro

Citește și Deborah – Seducţia ca formă de salvare

Recenzie – Deborah – Seductia feminina ca forma de salvare