Recenzie – Tata ma citeste si dupa moarte – Kusturica in Moldova

0
239

Tata mă citește și după moarte se parcurge cu poftă. O locuiești implicat afectiv, cu hohote de râs, cu nostalgie. Întâmpini fiecare pagină cu entuziasmul și plăcerea oferite de obicei de romanele în care amintirile din copilărie sunt îmbibate de satiră și de absurd, așa cum doar copilăria într-o ţară sovietică putea fi.

O copilărie precum un film

Mihail Vakulovski înșiră amintirile din Tata mă citește și după moarte așa cum un regizor transformă capriciile memoriei afective involuntare în scene savuroase, vii. Se folosește inteligent de un limbaj colorat, irezistibil de nerușinat și neîngrădit.

Pe toată durata lecturii ai impresia că urmărești mai degrabă un film. Ești invitat să-ţi imaginezi cum ar fi fost dacă Emir Kusturica și neorealiștii italieni s-ar fi întâlnit într-un sat din Republica Moldova pentru a descrie metamorfozele masculine. Cum ar fi prezentat ei păţaniile ce fac trecerea de la copilăria marcată de prezenţa unui tată considerat protector (dar și iute la mânie) la primele curiozităţi și fantezii erotice din preadolescenţă.

(Re)descoperirea unei lumi

Vei citi pe nerăsuflate această carte. O vei îndrăgi mai ales datorită modului în care Mihail Vakulovski a știut să-ţi trezească amintiri despre propria copilărie, dacă la rândul tău ai urmat școala primară în comunism ori în anii ’90. În schimb, dacă te-ai născut după anul 2000, vei parcurge fiecare scenă cu acel interes pe care-l stârnește orice poveste dintr-o epocă devenită sursă inepuizabilă de mituri sau de mărturii despre o viaţă cotidiană ce pare azi greu de crezut sau acceptat.

Autorul știe să capteze expresiv, demitizant și ilar imaginile din marea istorie. Aceste imagini ajung să se intersecteze cu amestecul de umor involuntar, inocenţă și tentaţia cruzimii din jocurile masculine.

Umorul salvator

Plăcerea lecturii este dată în special de umorul bine dozat. Vakulovski te zguduie de râs chiar dacă știi că acţiunea se petrece într-o ţară aflată sub dominaţie sovietică. De fapt, puterea umorului cultivat de Mihail Vakulovski se bazează tocmai pe contrastul dintre o lume personală marcată de lipsuri și noua realitate colectivă luminoasă atâta vreme cât este contrafăcută prin cenzură, îndoctrinarea și propaganda omniprezente în acea perioadă. Vocea personajului narator demonstrează că tot absurdul propagandei și al vieţii cotidiene din ţările comuniste au devenit aur curat pentru cei înzestraţi de timpuriu cu simţul umorului.

Comedia din textele de propagandă

Tata mă citește și după moarte nu respectă ordinea unei naraţiuni clasice, previzibile. Naraţiunea este mai degrabă fragmentată în flashbackuri (tragi)comice. Amintirile și evenimentele se aglomerează aparent haotic, dând năvală. Se amestecă hazliu (și uneori dureros) amintirile cu fragmente din poeziile de propagandă. Versurile sfinte sunt reinterpretate într-o cheie subversiv-comică extrem de spumoasă.

Nu de puţine ori amintirile sunt invadate de mesajele oficiale, răstălmăcite în aceeași cheie amuzant-ireverenţioasă. Ajung să fie reinterpretate fără milă biografiile falsificate ale unor eroi sovietici din lupta cu naziștii. Totuși, poţi delimita foarte bine episoadele din biografia personajului central.

Un colaj savuros

Majoritatea paginilor din roman îţi dau impresia că personajul ce-și derulează copilăria are darul de a evita banalitatea. Îi reușește fără efort această evitare. Chiar și-n coltul de lume unde viaţa era aplatiza(n)tă. Nimic nu pare simplu pentru acest narator. Orice scenă banală începe să ia forma unei compoziţii suprarealist-absurde.

Citindu-l pe Mihail Vakulovski, ai impresia că-n multe pagini vezi de fapt un colaj suprarealist-satiric. Realizează niște compoziţii în stilul celor semnate de Ion Bârlădeanu. În acest colaj se învecinează ori se suprapun comic sau dureros imaginile unor vecini anonimi cu portretele unor personalităţi precum Gagarin și Lenin – pe care s-a construit mitul raiului sovietic – sau cu portretele artiștilor ce au contestat acest paradis, readuși în atenţia publicului și datorită filmului prezentat la Cannes – Leto.

Copilul respinge comic propaganda

Majoritatea paginilor din roman seamănă mai degrabă cu acest colaj năstrușnic. Este un încărcat de același tip de umor satiric având accente burlești. Copilul din roman a trăit într-o lume greu imaginat azi. O lume în care istoria personală fusese deposedată de tot ce nu era legat de marele plan de clădire a omului nou. Dar în loc să le permită propagandiștilor să-i modeleze mintea, el trecea mesajele sovietice prin filtrul umorului demitizant.

Eroii sovietici nu mai sunt asezaţi ceremonios pe soclu, în posturi triumfaliste. Ei devin protagoniștii unor scene ridicole. Lozincile prin care elevilor li se spală creierul sunt răstălmăcite și transformate în poezii cu versuri obscene. De fapt, reinterpretarea obscen-subversivă a tot ce era sfânt pentru sovietici devine o barieră în calea puhoiului de mesaje invazive, extrem de nocive, cu efecte adesea ireversibile și grotești asupra intelectului.

Amintiri cu mesaj optimist

Datorită evocării unei epoci triste pentru istoria Estului prin umorul ce reflectă acea îmbinare între nevoia de a încălca regulile, de a jongla teribilist cu expresiile obscene, și primele căutări ale fructelor interzise ce marchează sexualitatea masculină, îndrăznești să crezi în veridicitatea unei povești cu accente vesele despre copilăria într-o ţară aflată sub cizma sovietică. Tata mă citește și după moarte este încă o dovadă că poţi rezista în faţa asaltului de prostie servită prin intermediul propagandei atunci când te naști într-un mediu în care umorul este a doua natură a omului. Poţi comanda romanul de pe LibHumanitas, Libris, Cărturești

Citește și articolul despre romanul Deborah

Recenzie – Deborah – Seductia feminina ca forma de salvare

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here