Pe Modiano îl apreciezi tocmai pentru că nu schimbă subiectul, tipologia personajelor sau obsesiile acestora de la un roman la altul. Ştii dinainte că vei avea parte de acea eternă reîntoarcere la Parisul misterios al unei decadenţe cu mimici stranii, pe care îl mai găseşti doar în fotografiile lui Brassai sau ale lui Andre Kertesz. Ori de câte ori îţi este dor de acest Paris, ştii că poţi deschide un roman scris de Modiano şi te trezeşti imediat în mijlocul bulevardelor sau al cartierelor periferice dispărute. Te plimbi alături de personeje prin apartamentele cu proprietari necunoscuţi, unde intrarea prin efracţie, chiar în inima Parisului, nu este reclamată niciodată, sau pe străduţele înţesate de cabarete mai puţin cunoscute, unde îşi fac veacul identităţile fantomatice implicate în afaceri dubioase, oameni cumsecade nimeriţi la locul nepotrivit, salvatori cu păcate din tinereţe şi femei gata să dispară fără explicaţii.
Un cirque passe este un roman despre un Paris nocturn, despre fugi şi despre nomadismul psihologic. Un roman al memoriei pline de amintiri voalate, al întâlnirilor mai mereu întâmplătoare, dar marcante, al vârstelor ascunse, al apariţiilor sumbre şi al unui trecut risipit din cauza trecerii bruşte de la adolescenţă la maturitatea cerută de asumarea unor decizii riscante. Ca mai toate romanele scrise de Patrick Modiano, Un cirque passe seamănă cu acea confesiune plină de enigme întreţinute de ambiguitate, de goluri şi de fluxul memoriei neclare, ce permite o trecere de la o amintire la alta, de la un moment din trecut la altul, dar, mai ales, de la o vârstă la alta.
Relatarea evenimentelor prin scriitura la persoana I începe cu destăinuirea unui adolescent care pretinde că este major pentru a o impresiona pe tânăra şarmantă (şi misterioasă) pe care o întâlnise la secţia de poliţie. Supus unui interogatoriu deoarece numele acestuia fusese descoperit în agenda unui suspect, el o pândeşte, unde altundeva decât în faţa unei cafenele, pe femeia care aştepta să intre, după ieşirea lui, în biroul anchetatorilor. Ar fi putut fi începutul unei intrigi poliţiste, dar pentru Modiano suspansul vine din călătoria personajelor spre propria memorie, acestea prefăcându-se, ca de fiecare dată, că îţi vor livra toate acele răspunsuri omise în celelalte romane.
Găseşti aceeaşi transformare a unei atracţii la prima vedere într-o revizitare a trecutului. Iar acest personaj, care începe să relateze un episod ce i-a marcat ieşirea din adolescenţă, are un trecut emblematic pentru protagoniştii lui Modiano. Un trecut marcat de o mamă absentă, cu meserie incertă, şi de un tată fugar, hăituit în perioada Ocupaţiei, care îi oferă doar o copilărie plină de mutări şi de întâmplări fără explicaţii. Această copilărie îi netezesc o cale incertă spre un prezent fragmentat de amintiri, invadat de fantomele din anturajul tatălui şi de visuri de scriitor consumate în locuinţe temporare. La ieşirea din adolescenţă, protagonistul întâlneşte oameni plini de secrete, ce se oferă să-l ajute, fiindu-i prezentaţi de femeia despre care toţi îi dau de înţeles că i-ar ascunde un trecut ruşinos. Asemenea femeii misterioase cunoscute întâmplător, personajul central face slalom printre bărbaţii care îl implică în afacerile lor ilegale şi printre anchetatori, până când se iveşte promisiunea de a începe o viaţă nouă la Roma. Acolo ar vrea să fugă de trecut alături de Gisele, femeia întâlnită în secţia de poliţie, la rândul ei marcată de un trecut instabil.
Între momentul încheierii unor afaceri care pot face din el un complice şi tentativele de a părăsi Franţa, în viaţa protagonistului defilează personaje desprinse din fotografiile lui Brassai. O galerie de chipuri prinse între senzualitatea clandestină şi decadenţa umbrită de sinistru, care vorbesc pentru a ispiti, pentru a etala şi a exhiba, dar care ţes plasa enigmelor înspăimântătoare ce plutesc deasupra unui Paris al marginalilor ce mimează nonşalanţa mondenă. Aceste chipuri întâlnite în rătăcirile nocturne ramân totuşi nişte identităţi incerte, nişte umbre din jurul protagonistului. Nu se transformă în acel înveliş al carnalului ademenitor de pe malul stâng al Senei. Oferă, în schimb, o aură de mister atemporal, găsit în fotografiile alb-negru, ce transformă introspecţiile şi amintirile personajului într-o lectură irezistibilă despre acel Paris realist şi himeric, în acelaşi timp. Este Parisul în care pestilenţialul şi cloaca marginalilor capătă un farmec evanescent, precum scenele unui cabaret ieftin care, odată imortalizate de lentila unui artist, le oferă dansatoarelor îmbătrânite înainte de vreme mina unei nostalgii şi acel aer insolit al burlescului, sub care se descoperă o duioşie nealterată de stridenţă.
Dacă ai ajuns la Un cirque passe după ce ai citit romane precum La ronde de nuit sau Accident nocturne, vei avea impresia că te afli captiv într-un Paris labirintic, revenind mereu la anumite bulevarde pomenite obsesiv, la aceleaşi vile din împrejurimi, cu proprietari incerţi şi aer de case conspirative. Păstrarea aceleiaşi tipologii de personaj central şi a scriiturii având intimitatea unei confesiuni îţi dă iluzia că de fapt ai de-a face cu unul şi acelaşi protagonist, ce trece dintr-un roman în altul, de parcă ar traversa un coridor secret al unei case unde timpul se dilată şi se comprimă între prezent şi trecut, în funcţie de festele memoriei.
Editura Gallimard, 2014 (actuala ediţie)
