Într-o perioadă în mulţi dintre cei născuţi după 1990 sunt nemulţumiţi deoarece nu îşi prea văd problemele reflectate în filmele româneşti premiate, acuzate că prezintă doar poveştile din perioada comunistă, în care se regăsesc mai mult părinţii şi bunicii lor, experimentele cinematografice în miniatură câştigă teren şi aduc un aer fresh printre fantomele dictaturii, ce mai bântuie prin blocurile gri. Dramele din cuplu, din perioada maturizării sau de la sfârşitul adolescenţei transformă scurtmetrajele noului val în poveşti reprezentative pentru o generaţie care trăieşte din plin amestecul dintre debusolare, speranţă, dezamăgire, candoare, secrete, criza identitară şi revoltă. Trei dintre ele au fost incluse în maratonul Noaptea Lungă a Filmelor Scurte.
O noapte în Tokoriki
Vedeta scurtmetrajelor autohtone este, cel puţin anul acesta, O noapte în Tokoriki. După ce a impresionat juriul de la Berlinală şi de la TIFF, i-a uimit pe spectatorii din România atât prin finalul imprevizibil şi exploziv, cât şi prin modul în care a reuşit să redea imaginea satului împingând realismul şi clişeele stridente în zona unei stranietăţi neexplorate încă vizual, în filmele autohtone. Scurtmetrajul Roxanei Stroe prezintă o idilă adolescentină ce ia o direcţie stupefiantă pentru mediul tradiţionalist, chiar în timpul unei petreceri de majorat, organizată la discoteca sătească Tokoriki. Sărbătorita, Geanina, devine ţinta unor priviri insistente aruncate de un băiat în care pare să ardă un foc nestins. La început, ai impresia că vei asista la un triunghi amoros între protagonistă, iubitul ei apatic şi băiatul cu mimica provocatoare de macho pregătit să-şi revendice trofeul. Dar ambiguitatea jocului actoricesc te derutează, iar finalul memorabil devine din ce în ce mai greu de prezis. Poţi citi recenzia completă aici.
Te mai uiţi şi la om
Tot despre un al treilea personaj care perturbă armonia unui cuplu este vorba, printre altele, şi în scurtmetrajul Te mai uiţi şi la om. Regizoarea Ana-Maria Comănescu transformă într-un periplu cu suspans drumul unui cuplu dornic de a cimenta relaţia prin ritualul prezentării în faţa părinţilor. Dându-şi cu părerea despre criteriile folosite în deosebirea unui autostopist inofensiv de unul dubios, unul dintre parteneri decide să încalce stravechea zicală Te mai uiţi şi la om. După ce în maşina celor doi îşi face loc un român abia întors din străinătate, ce îşi exprimă fără menajamente nostalgiile amoroase pe muzici deloc pe placul acestora, reacţiile din cuplu escaladează spre un conflict verbal pe măsură ce unul dintre parteneri pare să observe mai multe detalii dubioase legate de pasagerul autostopist.
Scurtmetrajul întreţine iluzia apropierii tale de personaje prin felia de viaţă care transpune blocajele din comunicarea unui cuplu, tensiunile mocnite ce ies la suprafaţă prin intervenţia străinului şi oscilaţia între observaţia lucidă şi tensiunile infantile ce stârnesc râsul, readuse la suprafaţă prin reacţiile disproporţionate. Filmul Te mai uiţi şi la om devine o perspectivă dulce-amară, pigmentată cu mister, asupra cuplului pus în faţa provocării ce alimentează dezacordurile care ascund acele principii de viaţă divergente, greu de conciliat.
Prăjitorul de pâine
Cel mai bun scurtmetraj românesc la Next Film Festival, Prăjitorul de pâine devine un deja vu pentru fiecare dintre noi, deoarece nimeni nu a scăpat până acum de lecţiile moraliste ale unui adult gata să-şi ridice în slăvi propria-i maturitate, dar acuzat că nu putea înţelege dramele tinerilor din ziua de azi. Dialogul tensionat dintre generaţii reverberează în toţi spectatorii care au încercat, fără sorţi de izbândă, să le explice părinţilor şi punctul lor de vedere, din postura de adolescenţi, ori de câte ori erau consideraţi imaturi, visători şi nepăsători.
Într-un decor domestic urban, un puşti abia ieşit din adolescenţă este mustrat după ce a chiulit de la job. I se reproşează atitudinea degajată, de rebel iresponsabil, care nu ratează nici un marş al bicicliştilor, în timp ce mama lui este grav bolnavă, iar sora mai mare ţine casa. Adultul îi aminteşte puştiului de tendinţa de a evita să privească în faţă realitatea, iar puştiul încearcă să-i spună că tocmai conştientizarea problemelor apăsătoare ce au dat buzna în viaţa lui îl fac să-şi caute ŞI momente de evadare.
Modul în care dialogul din jurul prăjitorului de pâine stricat devine un duel al viziunilor diferite şi pedalarea spre decizia finală a puştiului acuzat de nepăsare şi de apatie îţi vor îngreuna decizia de a-i da dreptate unuia dintre personaje, deşi te identifici, încă din primele secunde, cu el. În doar 11 minute, Cristian Pop a reuşit să concentreze dramele unei generaţii neînţelese, dar şi ale unui adult ce nu mai găseşte o punte de comunicare prin care să se facă auzit fără a părea critic. De văzut şi de comentat împreună cu toată familia.
LYTE video
