Promised Land

0

Dacă Matt Damon nu mai are nevoie de introducere, pe John Krasinski l-ai văzut în serialul american de comedie The Office sau în câteva lungmetraje (printre care Away We Go). Cei doi sunt atât scenariștii, cât și protagoniștii filmului Promised Land, proiectul beneficiind și de talentele regizorale ale lui Gus van Sant.

Cu premiera în România pe 15 februarie 2013, Promised Land atinge un subiect controversat, de natură politico-ecologistă. 

Povestea urmărește doi reprezentanți ai unei corporații din industria energetică (Damon și Frances McDormand), care vizitează un orășel american pentru a obține drepturi de a extrage gaze naturale din zonele aflate în proprietatea localnicilor.

Punctul central al disputelor este fracking-ul, un proces de extractie a gazelor naturale care implică utilizarea de chimicale toxice, periculoase pentru sănătatea oamenilor și mediul înconjurător.

În scaunul regizorului ar fi trebuit să stea Damon, dar acesta s-a retras pe ultima sută de metri.

Recomandari pentru weekendul 9 – 11 noiembrie

In acest weekend poti alege intre rock, jazz, blues, targ de carte si, bineinteles, film. In materie de arta a spectacolului, incepe in forta vineri (dupa Gala de joi) Festivalul Viata e frumoasa, dedicat operei, operetei, teatrului, world music si jazzului. La Festival vor sustine un concert si britanicii trupei de punk-cabaret Tiger Lillies (joi, 15 noiembrie).  Tot azi incepe festivalul dedicat muzicii de camera – Sonoro, care in acest an are ca tema dragostea.

 

Dintre premierele weekendului in cinematografe iti recomandam Argo – noul film al lui Ben Affleck in care joaca dar si pe care il regizeaza. De asemenea, merita bifat si filmul Killer Joede categorie B dar cu scene care merita mai ales pentru  Matthew McConaughey care joaca rolul ucigasului. Dintre toate premierele insa, recomandarea cea mai serioasa vine pentru  Celeste and Jesse Forever  –o comedie-drama romantica care nu reinventeaza genul dar este realista, inteligenta si haioasa.

 

Daca nu vrei sa mergi la cinematografe de mall, ai optiunea sa te intalnesti cu filmografia germana la Zilele filmului german – care incepe vineri, 9 noiembrie. De asemenea, sambata, 10 noiembrie, la Turbohalle se desfasoara un nou eveniment din seria Shorts UP, ce imbina filmul cu muzica.

 

Tot in acest weekend poti merge in Fabrica la un concert de rock Luna Amara. Odata cu venirea frigului incep si concertele organizate la Sala Palatului. In acest weekend ai un concert de blues, al pionierului blues-ului John Mayall si un concert de fusion jazz  al japonezei Hiromi.

 

Daca ti-e dor de mirosul de carte noua si de titluri noi, poti merge la targul de carte Kilipirim, aflat deja la editia a XV-a.

Timon din Atena – drumul scurt de la generozitate la mizantropie

0

The Light Cinema a transmis live Timon din Atena, tragedia lui Shakespeare mai puțin cunoscută, jucată pe scena Teatrului Național din Londra. Piesa urmăreşte decăderea unui atenian bogat care, risipindu-și toată averea, sfârșește în ruină și părăsit de toți cei pe care cândva îi considerase prieteni. Regizorul Nicholas Hytner  translatează această tema recurentă a literaturii  în plin secol 21, într-un decor tipic City-ului londonez, cu white collars avizi precum șacalii după lucruri scumpe si mese bogate, în timp ce protestarii gen Occupy Wall-Street îmbrăcați prost și vocali împotriva  acestor realități de abia așteaptă o șansă de a intra în lumea bogaților.

Deși legătura piesei lui Shakespeare, despre dezamăgirea și vremelnicia banilor, cu timpurile contemporane era ușor de făcut, punerea ei cu succes în scenă nu era o sarcină ușoară. Totuși Hytner reușește o montare spectaculoasă. Pe textul extrem de dificil, care te solicită la maxim pentru a accesa pe cât posibil straturile de sensuri, Hytner proiectează imagini ale birourilor ultra moderne și pictura lui El Greco Christos alungând trădătorii din templu. E suficient ca realitatea piesei să te izbească – o realitate în care prieteniile se tranzacționează, iar banul este valoarea supremă.

Timon (Simon Russell Beale) îşi copleșește prietenii cu daruri, organizează banchete fastuoase, cheltuindu-și banii cu ostentaţie. E filantop, dar într-o manieră aproape teatrală. Cina pe care o dă la început pare o adevărată punere în scenă, din care momentul artistic nu poate lipsi: un episod de balet cu iz de cabaret. Singurul care își dă seama de anomalia situațiilor este cinicul Apemantus  (interpretat fără cusur de Hilton McRae), un fel de voce a conștiintei lui Timon. 

Cheltuitul fără limite îl aduce însă pe Timon în faliment şi, cum era de așteptat, ceilalți îi întorc spatele, afundându-l şi mai mult în datorii. Pentru a se răzbuna, personajul dă un ultim banchet unde își oripilează invitații, servindu-le excremente. 

În cea de-a doua parte a piesei se produce o mutaţie radicală în conștiința lui Timon: viziunii aproape utopice (Toți oamenii sunt în mod esențial buni) îi ia locul o atitudine pesimistă, mizantropică. Decide să se izoleze, devine un proscris, deplângând stadiul în care a ajuns omenirea. Monologul-invectivă al lui Simon Russell Beale la adresa societății degradate reuşește să te atingă. Cu toate acestea, există ceva în interpretare care nu convinge și care cred că ține de o anumită tendință a regizorului de a forța convenția teatrală.  Trecerea de la imaginea nobilului atenian la cea de cerșetor este atât de abruptă, încât cu greu ți-l poți reprezenta pe Timon scormonind prin gunoaie.          

Spre final, nu îți rămâne decât să ţi-l imaginezi pe Timon atingând ultimul stadiu al dezagregării fizice și morale, pentru că vestea sinuciderii lui ne parvine pur și simplu printr-o scrisoare.

John Dies at the End

0

Industria americană de film a căpătat în ultimii ani o recunoaștere negativă pentru fidelitatea cu care își conservă clișeele. Drept urmare, nu în fiecare zi se întâmplă ca opera unui tip care "scrie pe internet” să capete o adaptare cinematografică. Scrisă de Jason Pargin (David Wong, redactorul șef al site-ului umoristic Cracked.com) comedia horror John Dies at the End debordează de idei noi, condimentate cu sarcasm și auto-ironie.  

Acțiunea se concentrează în jurul unui nou drog, soy sauce, ce trimite consumatorul în dimensiuni paralele. Dave, alter ego al autorului, este atras într-o intrigă încâlcită de către prietenul său John, a cărui pasiune pentru soy sauce ajunge să îi pună viață în pericol în moduri pe care de obicei nu le asociem consumului de droguri.  

John Dies at the End urmărește să se ridice deasupra producțiilor de serie B și să dobândească același statut de film cult pe care îl atribuim unor nume ca Napoleon Dynamite sau Clerks. În acest sens a avut un început bun, debutând la festivalul Sundance cu recenzii în general pozitive. Sistemul de distribuție inovativ este un alt punct favorabil, producătorii permițând descărcarea lui gratuită de pe iTunes de cateva luni bune.  

Luna Amara in Fabrica

0

Trupa de rock Luna Amară va concerta sâmbătă 10 noiembrie de la ora 22:00 în Club Fabrica.  Luna Amară este una dintre puținele trupe românești care merge din bine în mai bine, ultimul lor album Pietre în alb (2011) fiind probabil cea mai reușită creație a lor de până acum.   

A debutat în 2004 cu Asfalt, album ce a impresionat la acea dată prin calitatea execuției. Din punct de vedere stilistic nu au venit cu prea multe lucruri noi (in afara trompetei din line-up), sound-ul lor fiind puternic reminiscent alternativului american al anilor 90'€™, cu tot cu eventuala monotonie. Cel puțin pentru spațiul românesc, o noutate au reprezentat-o versurile puternic încărcate politic și social, pe aceeași linie ca a trupelor de punk sau grind.

În albumul Loc lipsă din 2006 s-a făcut simțită o evoluție spre hardcore, însoțită de aceleași versuri politizate și paradoxal de riff-uri ceva mai elaborate. Se poate spune că și-au atins maturitatea cu Don'€™t let your dreams fall asleep (2009). Melancolia prefigurată de anumite piese din Loc Lipsă dă tonul acestui album, caracterizat de elemente atmosferice și versuri introvertive.

Pietre în alb pare a fi o sinteză fericită între Asfalt și Don'€™t let your dreams fall asleep. Linia melodică mai elaborată, definită de acumulări de intensitate, ne va aduce aminte pe alocuri de Tool. Cei de la Luna Amară sunt însă departe de a cădea în alternativul progresiv specific americanilor, păstrându-și abordarea heavy cu care ne-au obișnuit. 

În deschidere vor cânta Stonebox și Valerinne, iar prețul unui bilet este de 15 lei.  

Hiromi: The Trio Project la Sala Radio

0

Un concert care îmbină jazz-ul post bop, rock-ul progresiv cu muzica clasică poate fi văzut la sfârşitul acestei săptămâni la Sala Radio. Încă de la debut, Hiromi Uehara (Hiromi: The Trio Project) a reuşit să electrizeze audienţa şi să câştige criticii, fiind percepută ca un muzician inovator.

Atat prin prezenţa scenică ce îmbină fragilitatea cu spiritul ludic, cât şi prin abordarea muzicală nonconformistă şi pasională, performanceurile Hiromi: The Trio Project reuşesc de multe ori să uimească şi să seducă.

Japoneza cântă încă de la 14 ani cu Orchestra Filarmonicii din Praga, iar la 17 ani cu Chick Corea, ajungând să fie considerată în prezent una dintre cele mai talentate compozitoare şi pianiste de jazz.

Hiromi Uehara va cânta la Bucureşti alături de Anthony Jackson (bass) – muzician new-yorkez nominalizat la premiile Grammy, creditat de breasla instrumentistilor cu inventarea chitarei bass cu 6 corzi – și bateristul englez Simon Philips, colaborator al unor nume mari,  ca  Mike Oldfield, Gary Moore, Mick Jagger, Joe Satriani, Judas Priest sau The Who.

Biletele costă 135 lei  (categoria I), 115 lei  (categoria a II-a) sau 75 lei (categoria a III-a) şi pot fi achiziţionate prin reţeaua Eventim şi online pe eventim.ro.

Primele 100 de bilete cumpărate participă la o extragere pentru 10 pass-uri meet & greet cu Hiromi. 

FNT: Carmina Burana – in adaptarea lui Gigi Caciuleanu

0

Colectia de poeme medievale Carmina Burana transpuse in muzica de compozitorul german Carl Orff a avut parte anul acesta de o adaptare dramatica inedita, semnata Gigi Căciuleanu. Spectacolul jucat la Festivalul National de Teatru 2012 este o productie a Teatrului National Tirgu-Mures si propune o imbinare intre actorie, muzica si dans, un hibrid din punct de vedere artistic.

Cunoscut pentru interesul sau in zona teatrului coregrafic, Gigi Căciuleanu pastreaza nucleul dur al Carminei Burana: natura schimbatoare a soartei. Aceasta tema se actualizeaza in piesa sub forma unor elemente simbolice de decor: un ceas imens si o roata de bicicleta domina la inceput scena, semn al vremelniciei existenei umane, supusa iremediabil trecerii timpului. Intr-un colt se afla insa Fortuna (Monica Ristea), singura in masura de a manipula destinele muritorilor. Alimentandu-le viciile, aceasta isi tranforma supusii in marionete. Un singur gest este de ajuns pentru ca Ego (Attila Bordás) sa execute miscarile care i se cer si sa intre sub stapanirea ei. Cele doua planuri structureaza intreaga piesa, iar falia care desparte destinele particulare de entitatea supraindividuala a Fortunei este evidenta.

La acestea se adauga personajul colectiv- multimea, cazuta si ea prada ispitelor dionisiace. Actorii sunt cuprinsi de o betie a simturilor, dansand pe butoaie de vin, in timp ce Fortuna ii priveste detasata de pe margine, amuzandu-se copios. Spectacolul capata astfel note burlesti care dubleaza registrul grav al interpretarii Monicai Ristea. Prin versurile rostite in latina, aceasta ofera textului o dimensiune aproape incantatorie, mistica.

  

Desi nu vorbim decat in parte de dansatori profesionisti, trupa din Tirgu Mures a reusit sa transforme spectacolul intr-o adevarata desfasurare de forte. Tensiunea degajata isi atinge crescendo-ul in final, care nu poate fi decat unul singur: omul ramane prizonierul Fortunei, condamnat fiind sa se invarteasca sisific intr-o cusca circulara.

FNT: Calatoriile lui Gulliver in viziunea lui Purcarete

0

 

Colectia de exercitii scenice realizate sub indrumarea lui Silviu Purcărete constituie o abordare inedita a romanului lui Jonathan Swift, Calatoriile lui Gulliver, propunand o serie de reflectii în imagini asupra lumilor prin care calatoreste eroul. Spectacolul are sens si coerenta, dar este mult mai mult decat o dramatizare a textului lui Swift, este cadrul propice in care fantezia se impleteste cu satira politica, reuneste aspecte sociale si culturale ale lumii din jurul nostru si exploreaza teme precum visul, calatoria, exilul, emigrarea, singuratatea sau apartenenta. 

Purcărete se joaca cu imagini, simboluri si metafore vizuale inedite, uneori socante, si da viata povestii lui Gulliver, care reuseste sa fie pe placul tuturor, desi este inteleasa diferit in functie de varsta: copilul este fascinat de poveste, adolescentul o percepe ca pe o revelatie a momentelor inevitabile ale vietii, iar adultul este gata sa aprobe acida satira la adresa lumii. Regizorul se axeaza mai mult pe perspectiva adultului asupra povestii si reuseste sa portretizeze conditia umana, aratand toate partile ei negative, de la lacomie la meschinarie, stupiditate, insignifianta sau morbiditate. Purcărete se foloseste mai mult de mijloacele cinematografice decat de cele teatrale, pentru ca desfasurarea scenica implica foarte multe actiuni simultane, imagini suprapuse si taieturi de montaj care bulverseaza spectatorul, nu stii pe ce sa-ti concentrezi atentia pentru ca totul e intrigant si important.

Calatoriile lui Gulliver este un spectacol complet care se remarca printr-o interpretare excelenta a actorilor, prin costume si machiaj perfecte, printr-o muzica originala compusa de irlandezul Shaun Davey si prin utilizarea foarte creativa a teatrului de papusi si a celui de umbre. Spectacolul se deschide si se bazeaza in mare masura pe scenele cu puternic impact vizual, pe decorul si lumile inspirate, semnate de Dragoş Buhagiar. Jocurile de proiectii sunt accentuate de fiintele imaginare de pe scena, de femeile cu cozi de cal sau de calul in carne si oase de pe scena plina de fan. Toate aceste elemente scenografice creeaza senzatia unei calatorii cat se poate de swiftiene.

Spectacolul este prima productie romaneasca comisionata de Edinburgh si pusa in scena la Teatrul National Radu Stanca din Sibiu, iar acest lucru se vede in combinarea originala a textului in romana si in engleza folosit in vocea din off  pe tot parcusul piesei.  Calatoriile lui Gulliver continua seria de abordari a unor texte fundamentale mai putin dramatizabile pe care a initiat-o regizorul si din care fac parte spectacole precum Cumnata lui Pantagruel – dupa Rabelais, Metamorfoze – dupa Ovidiu, sau Pilafuri si parfum de magar – pornind de la 1001 de nopti. La editia din acest an a Festivalului International de la Edinburgh, cel mai important eveniment al artelor spectacolului din lume, Purcărete a fost distins cu premiul Herald Angel pentru acest spectacol, asta dupa ce in 2009, dupa reprezentatia spectacolului Faust, a fost numit cel mai ofertant si interesant regizor din Romania. 

Top 5 filme horror pentru un weekend inspaimantator

0

Daca vrei un weekend creepy, in care sa te ascunzi sub patura si in care sa iti fie frica sa mergi pana la bucatarie, avem cinci filme pentru tine:

1. The Shining (1980)

Capodopera lui Stanley Kubrik se afla undeva intre thriller psihologic si ghost story, dar e mult deasupra cliseelor poltergeistice cu fantome care creeaza porti de trecere si cadavre care ies din gradina din spatele casei. La Kubrik totul are o baza solida de psihologie, abordand in special tema izolarii si alcoolismului. Spre deosebire de alte filme inspirate din carti, The Shining reuseste sa cuprinda esenta cartii omonime a lui Stephen King si reda, pe muzica nelinistitoare a lui Bela Bartok, o poveste infioratoare despre o familie care ingrijeste hotelul Overlook, inchis pe timp de iarna, si aproape complet izolat. Jack Nicholson interpreteaza intr-un mod genial rolul tatalui cu psihopatologie.

2. Rosemary’s Baby (1968)

  

Ca de obicei, Roman Polanski te face sa cauti propriile temeri ascunse in inconstient. Ca orice horror care se respecta, Rosemary's Baby face apel la jocul psihologic de du-te-vino intre actiunea propriu-zisa si proiectiile noastre. Astfel, Rosemary (Mia Farrow foarte tanara si in apogeul frumusetii) ramane insarcinata dupa un vis foarte straniu in care e molestata de un demon.

3. [REC] (2007)

      

Filmul spaniol duce conceptul de zombie la un cu totul alt nivel. In primul rand filmarea in stil documentar ii da un aer realist atat de infricosator, incat te face sa verifici daca ai incuiat usa. Practic filmul urmareste o reportera TV (Manuela Velasco) ce prezinta o emisiune fictiva despre activitatea pompierilor noaptea. Unele scene sunt destul de gore, iar sentimentul de panica ramane activat cam pe tot parcusul filmului.

4. Paranormal Activity (2007)

        

Aici e  destul de usor sa empatizezi cu personajele – un cuplu proaspat casatorit care se muta intr-o casa noua – realismul fiind nota principala a filmului. Dar nu este vorba de o casa bantuita, pentru ca demonul care apare in diverse forme are o legatura directa cu familia sotiei (Katie Featherson). Pentru un film indie cu buget redus, Paranormal Activity a inregistrat un succes neasteptat, insa continuarea (Paranormal Activity 2) nu a fost la fel de promitatoare.

5. Rose Red (2002)

            

Stilul lui Stephen King se simte mai pronuntat aici, el semnand si scenariul. Spre deosebire de The Shining, Rose Red ramane la povestea clasica despre fantomele-proprietari din locuintele bantuite. O cercetatoare (Nancy Travis) profita de locuitorii neoficiali ai casei Rimbauer ca sa isi sporeasca faima: aduna o echipa de oameni dotati cu puteri paranormale si impreuna inregistreaza activitatea neobisnuita din aceasta casa. Ceea ce il face destul de reusit e aerul jazzy pe care il respira familia nou creata, penduland intre seri dansante si clipe terifiante in incaperi excentrice si gradini somptuoase.

Love Is All You Need – un film romantic inteligent

1

Daca vorbim de comedie/drama romantica, stim la ce sa ne gandim in termeni de personaje, poveste si, mai ales, clisee. Totusi, reprezentantul genului Den skaldede frisør/ Love Is All You Need aduce prospetime  scheletului intuit, prin cateva personaje bine construite, o actrita carismatica (una din cele mai bune actrite daneze Trine Dyrholm) si o abordare inteligenta a subiectului.

Love is All You Needsurprinde inceputul unei relatii mai mult sau mai putin asteptate: suntem introdusi in viata Idei, o sotie si mama confruntata cu probleme pe mai toate planurile – victima a cancerului de san, ea trebuie sa faca fata si infidelitatii sotului, care prefera legatura cu o tanara si aeriana colega de munca.

Cu toate ca situatia e tratata cu amuzament – atat prin ridicolul generat de reactiile acestuia, cat si prin personalitatea caricaturala a amantei – gravitatea evenimentelor se poate resimti. Intr-un plan paralel, fiica celor doi, Astrid, urmeaza sa se casatoreasca la numai trei luni dupa ce si-a cunoscut viitorul sot, pe Patrick. Aici intra in scena si cel mai cunoscut dintre numele trecute in distributie – Pierce Brosnan, in rolul tatalui instrainat al lui Patrick, inconsolabil dupa moartea sotiei in ciuda trecerii timpului si petit cu insistenta de o alta figura caricaturala, fosta sa cumnata Benedikte.

Toti acestia se vor intalni in Italia, la nunta intima planuita de tineri, unde lucrurile vor deraia complet.

De remarcat este interpretarea excelenta a actritei Trine Dyrholm in rolul protagonistei, o femeie care la inceput pare naiva, lipsita de expresivitate si refuzand constientizarea realitatii sumbre. In curand, insa, personajul capata nuantele unei intelepciuni greu de intalnit, inocenta de mai devreme transformandu-se intr-o demonstratie de echilibru interior. Ida e cel mai simpatic personaj al filmului, imbinand cu succes o alura de copil cu una de maturitate inspre formarea unei atitudini ideale in fata dificultatilor.

O scena aparte este cea in care Ida este surprinsa inotand dezbracata, dezvaluind semnele lasate de boala asupra fizicului ei. O situatie dificila, dar care releva un plan psihic la fel de natural si nealterat ca si pana atunci.

    

Pe de alta parte, Pierce Brosnan isi joaca destul de cuminte rolul median, plasat intre doua femei caracterial opuse  – Ida si Benedikte, femeia care il „haituieste” intr-o maniera deloc subtila, personaj exagerat care va smulge cu siguranta o reactie din partea spectatorului. Profunzimea statutului de vaduv al personajului ramane foarte succint explorata.

Acelasi lucru se intampla si cu povestea celor doi tineri, separati de o incompatibilitate de neocolit, anuntata pe parcursul filmului. Relatiile dintre personaje nu sunt prea aprofundate, fluiditatea evenimentelor lasa si ea de dorit, iar concluziile sunt usor de anticipat.

Regizoarea Susanne Bier, responsabila pentru Things We Lost in The Fire, originalul Brothers sau In a Better World, revine la genul comediei romantice (dupa Den eneste ene/1999) si reuseste sa intretina publicul cu un rezultat usor „indragibil”, in care isi trateaza cu caldura personajele, dar departe de ceea ce poate face Bier cu un alt tip de poveste. Dincolo de un asemenea etalon, Love is All You Need intra in topul Postmodern al comediilor romantice.

Ultimele articole