The Light Cinema a transmis live Timon din Atena, tragedia lui Shakespeare mai puțin cunoscută, jucată pe scena Teatrului Național din Londra. Piesa urmăreşte decăderea unui atenian bogat care, risipindu-și toată averea, sfârșește în ruină și părăsit de toți cei pe care cândva îi considerase prieteni. Regizorul Nicholas Hytner translatează această tema recurentă a literaturii în plin secol 21, într-un decor tipic City-ului londonez, cu white collars avizi precum șacalii după lucruri scumpe si mese bogate, în timp ce protestarii gen Occupy Wall-Street îmbrăcați prost și vocali împotriva acestor realități de abia așteaptă o șansă de a intra în lumea bogaților.
Deși legătura piesei lui Shakespeare, despre dezamăgirea și vremelnicia banilor, cu timpurile contemporane era ușor de făcut, punerea ei cu succes în scenă nu era o sarcină ușoară. Totuși Hytner reușește o montare spectaculoasă. Pe textul extrem de dificil, care te solicită la maxim pentru a accesa pe cât posibil straturile de sensuri, Hytner proiectează imagini ale birourilor ultra moderne și pictura lui El Greco Christos alungând trădătorii din templu. E suficient ca realitatea piesei să te izbească – o realitate în care prieteniile se tranzacționează, iar banul este valoarea supremă.
Timon (Simon Russell Beale) îşi copleșește prietenii cu daruri, organizează banchete fastuoase, cheltuindu-și banii cu ostentaţie. E filantop, dar într-o manieră aproape teatrală. Cina pe care o dă la început pare o adevărată punere în scenă, din care momentul artistic nu poate lipsi: un episod de balet cu iz de cabaret. Singurul care își dă seama de anomalia situațiilor este cinicul Apemantus (interpretat fără cusur de Hilton McRae), un fel de voce a conștiintei lui Timon.
Cheltuitul fără limite îl aduce însă pe Timon în faliment şi, cum era de așteptat, ceilalți îi întorc spatele, afundându-l şi mai mult în datorii. Pentru a se răzbuna, personajul dă un ultim banchet unde își oripilează invitații, servindu-le excremente.
În cea de-a doua parte a piesei se produce o mutaţie radicală în conștiința lui Timon: viziunii aproape utopice (Toți oamenii sunt în mod esențial buni) îi ia locul o atitudine pesimistă, mizantropică. Decide să se izoleze, devine un proscris, deplângând stadiul în care a ajuns omenirea. Monologul-invectivă al lui Simon Russell Beale la adresa societății degradate reuşește să te atingă. Cu toate acestea, există ceva în interpretare care nu convinge și care cred că ține de o anumită tendință a regizorului de a forța convenția teatrală. Trecerea de la imaginea nobilului atenian la cea de cerșetor este atât de abruptă, încât cu greu ți-l poți reprezenta pe Timon scormonind prin gunoaie.
Spre final, nu îți rămâne decât să ţi-l imaginezi pe Timon atingând ultimul stadiu al dezagregării fizice și morale, pentru că vestea sinuciderii lui ne parvine pur și simplu printr-o scrisoare.
