Articole

Când ne amintim de un film care ne-a plăcut, ne gândim în special la scenele care au avut cel mai puternic impact asupra noastră. Fie că se remarcă prin dialog, impactul asupra poveştii sau, pur şi simplu, prin stil, topul de mai jos este o dovadă clară că fără scene puternice, nu poţi avea un film memorabil:

Heat (1995) – “Don’t let yourself get attached to anything you are not willing to walk out in 30 seconds flat if you feel the heat around the corner.”

Heat, filmul lui Michael Mann, intră în top şi nu este surprinzător având în vedere capacitatea lui fantastică de a crea momente memorabile pe ecran.

Filmul abordează legătura obsesivă dintre vânător şi pradă – Neil (Robert De Niro) şi gaşca sa de criminali vânează  bănci pentru bani, căutând cel mai vulnerabil ‘exemplar din turmă’ şi sunt, la rândul lor, vânaţi de Vincet Hanna (Al Pacino) şi echipa sa de detectivi.

Heat nu este un film perfect, poate prea lung şi confuz dar scena în care Neil şi Vincent se întâlnesc pentru prima şi singură dată, te face să te întorci la acest film de câte ori ai ocazia. Puterea scenei nu este dată doar de întâlnirea de gradul zero dintre cei doi titani de la Hollywood (Pacino şi De Niro), ci de importanţa sa în economia filmului. Filmată de Mann într-un stil minimalist, scena îi stabileşte pe Neil şi Vincent ca părţi opuse ale aceleaşi monede şi dialogul aduce aminte de vânătoarea obsesivă a lui Moby Dick de către Căpitanul Ahab, astfel setând restul filmului ca o cursă frenetică între cei doi.

Other People’s Money (1991) – “We’re dead, alright. We’re just not broke.”

Other People’s Money este un produs clar al începutului anilor ‘90. Venit pe valul anti-Regan şi deziluzia faţă de stilul de viaţă exuberant al anilor ’80, filmul spune povestea lui Larry “The Liquidator” Garfield (Danny DeVito), un afacerist ce vrea să dezmembreze o fabrică de tradiţie din miticul small town America. Patronul companiei, Andrew Jorgenson (Gregory Peck), cere ajutorul fiicei sale, Kate (Penelope Ann Miller), avocat de profesie, pentru a reuşi să salveze compania.

Cu o poveste confuză ce oscilează constant între lupta dintre capitalism şi tradiţionalism şi comedia romantică ce se creează în jurul lui Larry şi Kate, filmul este, în mare parte, mediocru.

Însă lucrurile se schimbă complet spre sfârşitul filmului când Larry şi Andrew, în lupta lor pentru  fabrică, trebuie să se adreseze acţionarilor înainte ca aceştia să voteze pentru sau împotriva vânzării fabricii. Lecţii de retorică pură, discursurile celor doi îi plasează de părţi opuse ale dilemei americane de la începutul anilor ’90: ar trebui să renunţăm la tradiţie şi loialitatea faţă de comunitate pentru capitalism şi banii ce ni-i promite? Şi ce spune alegerea noastră despre noi?

Wag the Dog  (1997) – “If there’s no war, what good are you?”

Wag the Dog, ecranizarea cărţii American Hero a lui Larry Beinhart, este unul dintre cele mai ingenioase şi interesante filme politice pe care le poţi vedea. Lansat în perioada premergătoare scandalului sexual în care a fost implicat Preşedintele Bill Clinton, filmul îi prezintă pe Conrad Brean (Robert De Niro), consilier politic, şi Stanley Motss (Dustin Hoffman), producător la Hollywood, în încercarea lor de a fabrica un război pentru a acoperi indiscreţiile sexuale ale unui preşedinte aflat în perioada alegerilor.

Filmul dispune de un dialog extrem de inteligent şi de situaţii unde ironia şi comicul se confundă şi astfel nu duce lipsă de scene memorabile. Însă, probabil cea mai interesantă este scena în care Conrad Brean trebuie să negocieze cu Agentul CIA Charles Young (William H. Macy), ce vrea să dea în vileag planul lui Conrad de a crea o criză nucleară falsă. Agentul, ce pare să lucreze pentru partea opusă în cursa prezidenţială, este, în final, convins că un război fals este benefic sistemului.

Chicago (2002) – “They had it comin’! It was a murder but not a crime.”

Criminalele Velma Kelly (Catherine Zeta-Jones) – cântăreaţă şi femme fatale prin excelenţă, ce şi-a omorât soţul şi sora după ce a descoperit că este înşelată – şi Roxie Hart (Renee Zellweger) – în închisoare după ce şi-a ucis prietenul care a refuzat să o transforme într-un star al scenei de vodeville, trebuie să lucreze împreună pentru faima care le va salva de la moarte. Ca subiect de musical, Chicago are unul  dintre cele mai interesante şi complexe.

Musicalul, în general, este un gen greu de adaptat, dar regizorul Rob Marshall se foloseşte de marele avantaj al cinematografiei faţă de scenă: abilitatea de a monta şi prezenta poveşti în paralel. Şi nici o scenă nu prezintă asta mai bine decât numărul muzical în care ucigaşele de la închisoarea Cook County povestesc/cântă pe ritmuri de tango cum şi, mai ales, de ce şi-au omorât consorţii. Muzica este fantastică, poveştile sunt interesante, iar coregrafia este o combinaţie perfectă între agresivitate şi senzualitate. Indiferent de câte ori ai văzut Chicago, este imposibil să te plictiseşti de această scenă.

The Last of the Mohicans (1992) – “Ask death for speed. For they are all there but one. I, Chingachgook, the last of the Mohicans.”

The Last of the Mohicans îşi găseşte eroul în Hawkeye (Daniel Day-Lewis), un hibrid al culturilor indiene şi engleze, ce se îndrăgosteşte de frumoasa Cora Munro (Madeleine Stowe) şi, împreună cu tatăl său adoptiv Chingachgook (Russell Means) şi fratele său Uncas (Eric Schweig), trebuie să o protejeze pe ea şi pe sora sa în timpul războiului dintre Franţa şi Marea Britanie pentru controlul asupra coloniilor americane.

În parte poveste de dragoste şi în parte film de aventură, The Last of the Mohicans este, vizual vorbind, unul dintre cele mai frumoase filme realizate de Michael Mann.

Ultimele 9 minute din film sunt, probabil, una dintre cele mai intense experienţe cinematografice la care poţi lua parte. Scena este un carusel de emoţii ce culminează cu momentul tulburător în care Alice (Jodhi May), sora mai mică a lui Cora şi unul dintre personajele neglijate pe parcursul filmului, decide să se omoare, privirea sa spunând mai multe decât nenumărate scene de dialog ar putea să o facă. În mod surprinzător conflictul principal este rezolvat aici nu de eroul alb, Hawkeye, ci de Chingachgook însuşi, ultimul mohican, într-unul dintre momentele iconice ale filmului.

Atât pentru Matilda (Natalie Portman) , cât și pentru Léon (Jean Reno), motivul pentru care au vrut să devină asasini profesioniști a fost unul personal. Diferența dintre ei este că Matilda este încă în perioada de antrenament și trage cu bile cu cerneală colorată, iar Léon „curăță” traficanți de droguri. 

Lui Luc Besson (La Femme Nikita, The Sixth Element), care semnează regia lui Leon: The Professional, îi place la nebunie să se joace cu aparențele. Într-un interviu despre realizarea acestui film, a declarat că proiectele sale urmăresc ca spectatorului să i se pară alb la sfârșit ceea ce inițial percepuse ca negru. Ai crede, după câteva minute din Léon, că el, asasinul de 30 și ceva de ani, o va adopta pe ea, fetița speriată, de 12 ani, atunci când familia îi este asasinată. Pe parcurs însă, avem din ce în ce mai mult impresia că este, de fapt, invers: Matilda îl adoptă pe Léon cu aceeași hotărâre cu care îi spune, într-o dimineață: „M-am hotărât ce vreau să fac cu viața mea: vreau să fiu curățătoare ca tine.”

De altfel, scenariul are câteva astfel de supape bune prin care personajele își emană adevărata natură. Într-un dialog, Matilda îi spune lui Léon că s-a maturizat, însă nu este destul de în vârstă pentru anumite lucruri, în timp ce asasinul crede despre el că este destul de mare, dar nu a crescut destul.

După ce îl vedem, în deschidere, executând cu sânge rece o trupă de dealeri de droguri, Léon surprinde prin tabieturile sale domestice: are grijă din singura sa prietenă, o plantă într-un ghiveci, care îi seamănă pentru că nu are rădăcini, se bucură cu o fascinație de copil la musical-uri cu Gene Kelly și nu face rabat de la a bea lapte la micul dejun. Ca să nu mai vorbim că, atunci când ucide, poartă o tichiuță, pentru că „nu își poate permite să răcească”.

Între cei doi protagoniști se leagă o chimie greu de definit, dar credibilă și ușor de înțeles și simțit. Matilda bravează de cele mai multe ori, încearcă să îl seducă pe Léon și câteodată lasă garda jos și se comportă ca un copil, țopăie și joacă șarade. De fapt, motivul pentru care își face un scop din a se răzbuna pe cei care i-au ucis familia este frățiorul său vitreg, de patru ani, care murise și el în asaltul armat.

Cel care i se opune Matildei este Stansfield (interpretat remarcabil de Gary Oldman), un ofițer corupt de la Parchetul Antidrog care îi măcelărește fetei toată familia pentru că tatăl ei se atinsese de drogurile pe care acesta i le încredințase. Dacă asasinul romantic și sensibil sau fetița determinată și hotărâtă sunt deja prezențe vibrante în film, ofițerul Stansfield este cireașa de pe tort. El însuși dependent de droguri și psihopat, adoră să ucidă în timp ce își derulează în cap simfoniile lui Beethoven. Înainte de asemenea episoade, ia un drog neidentificat și se contorsionează și trosnește din toate încheieturile de plăcere când și-l administrează.

Atmosfera este la fel de versatilă ca personajele: Besson nu ocolește scenele de acțiune intensă, însă acestea nu sunt decât un prilej de a varia dinamica din secvențe și de a crea presiune psihologică mai mult prin sugestie. Schimbările de perspectivă și lumină bine alese potențează unele momente-cheie ale filmului, precum „momentul adopției” Matildei, când aceasta este salvată de  Léon și pare că înseși porțile raiului i s-au deschis.

Versiunea americană este curățată de anumite scene în care sexualitatea dintre cei doi era exploatată mai mult, însă cred că aceasta a fost o alegere fericită a regizorului. În orice caz, jocul lui Natalie Portman de acum douăzeci de ani este destul de bun, încât Besson nu trebuie să își facă deloc griji că acest aspect al relației dintre cei doi nu a fost transmis.