Articole

Te uiți în jur și totul este confuz, în ceață. Auzi ce spun ceilalți, dar nu procesezi. Vezi oameni, locuri, dar nu conștientizezi. Ca un robot teleghidat te lupți să faci față realitaților cotidiene, însă nimic mai mult. Nu știi încotro te îndrepți, te lași pur și simplu pradă acestui cerc vicios. Acestea au fost sentimentele pe care mi le-a transmis povestea lui Dan Dunno (Ryan Gosling).

Într-o lume a pierzaniei cauzată de droguril, Dan (Ryan Gosling) se luptă cu această dependență care îl împinge adesea către o limită periculoasă. E profesor de istorie și predă la o școală de negri din Brooklyn. Contrar așteptărilor mele, subiectul filmului ocolește acel clișeu al profesorului alb care încearcă să aducă pe calea cea bună o clasă de copii negri ce provin din familii dezorganizate. Acesta este doar un pretext pe fundalul căruia se construiește o poveste diferită: o perspectivă concentrată pe analiza trăirilor interioare și efectele unei dependențe greu de depășit.

Dan se agață cu toate puterile de pasiunea lui de a preda și simte că acesta este singurul lucru care îl ajută să stea pe linia de plutire. La un moment dat chiar afirmă că elevii săi sunt singurii care îl țin concentrat. Starea în care se află zi de zi, la granița dintre inconștiență și realitate îl împiedică să își depășească această condiție.

Toată această analiză interioară este prezentată pe fundalul unei relații de prietenie ce se dezvoltă între Dan (Ryan Gosling) și Drey (Shareeka Epps), una dintre elevele sale, atunci când aceasta îl găsește aproape leșinat în toaleta școlii, după ce consumase o doză de cocaină. În mod neașteptat, întâmplarea îl transformă pe Dan într-un fel de centru de interes pentru copilă, care îl urmărește în afara orelor, apropiindu-se din ce în ce mai mult de el.

Dar dincolo de toate, personajul interpretat de Ryan Gosling (Blue Valentine, The Believer, The Notebook ) este carismatic, un bun profesor, pasionat de meseria sa, iar copiii îl plac pentru metodele sale nonconformiste de predare și nonșalanța firii lui. Există o scenă, la banchetul școlii, când acesta o invită la dans pe Drey (Shareeka Epps), care stătea stingherită pe margine. Grija paternă pe care o manifestă față de fata este înduioșătoare. Este ca un tată care se bucură de momentele petrecute cu fiica sa, învățând-o să danseze.

La sfârșit rămâi cu impresia că nu prea ai habar ce s-a întâmplat efectiv în film. Accentul pe acțiune este slab, se desfășoară în linie dreaptă, lipsesc acele sclipiri care să te dezmorțească și să te facă să te concentrezi pe întâmplări – de aceea filmul poate părea haotic. Dar, poate că tocmai acest lucru face povestea credibilă, iar stilul unul realist. Îți va rămâne însă bine întipărită în minte tragedia unui om care se luptă, până la urmă, cu el însuși. Filmul are o mare încărcătură emoțională, trăirile sunt puternic transmise, fiind aproape imposibil ca sentimentul de compătimire să nu te încerce.

Se poate spune că pentru Ryan Gosling acest rol este unul de referință, prin care se remarcă și se impune, de aceea Half Nelson / Singurătate în doi merită văzut, fie doar pentru a admira interpretarea lui.

Luna mai vine cu multe premiere de film, mai ales în al doilea și al treilea weekend al lunii. În sfârșit, noua ecranizare a lui The Great Gatsby, pe care o așteptăm de la începutul anului intră în cinematografe pe 17 mai.

Primul weekend din mai ne aduce o poveste mai puțin obișnuită despre un adolescent îndrăzneț cu talent de scriitor – în ultimul film semnat François Ozon – Dans la maison, dar și o poveste pe gustul fanilor Michael Bay. Succesorul seriei Transformers este un film de amploare mai redusă, prezentând povestea inspirată din fapte reale a planurilor ratate de îmbogățire a unui trio de culturiști – Pain & Gain.

În următoarea săptămână vine în cinematografe un film a cărei premieră întârzie de luni bune, datele lansării fiind schimbate în repetate rânduri; așadar, din 10 mai vei putea să îi vezi pe Diane Keaton, Robert De Niro și Susan Sarandon în comedia The Big Wedding.

În aceleași zile vor avea premiera încă patru filme, marcând weekendul 10-12 mai ca unul foarte ofertant la capitolul filme noi: noul film al regizorului britanic Danny Boyle (Slumdog Millionaire, Trainspotting), un thriller cu Vincent Cassel și James McAvoy – Trance, drama unui bărbat care află pe neașteptate că nu mai are mult de trăit – Halt auf freier Strecke/Stopped on Track și o producție ce se anunță promițătoare în ciuda statutului de remake – Evil Dead care reproduce originalul lui Sam Raimi din 1981.

Vedeta weekendului 17–19 mai va fi cu siguranță premiera celei mai recente versiuni acordată romanului lui F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby. Regizat de Baz Luhrmann (Romeo & Juliet, Moulin Rouge!, Australia), filmul și-a construit deja o aură de fast, sclipici și grandoare. Rămâne de văzut în ce măsură The Great Gatsby se va raporta la povestea romanului.

Dacă nu te atrage însă cuplul Leonardo Di Caprio – Carey Mulligan, poți merge în aceeași săptămână la ultima producție Star Trek, regizată de J.J. Abrams (Mission: Impossible 3, producător al serialelor Lost, Fringe, Person of Interest).

Una dintre cele mai așteptate premiere din următoarea perioadă ajunge în cinematografe în penultima săptămână a lunii mai. E vorba de Hannah Arendt, film semnat de regizoarea germană Margarethe von Trotta care prezintă un episod major din viața cunoscutei teoreticiene și filozoafe – procesul comandantului nazist Alfred Eichmann.

În final, pe 31 mai are premiera în România partea a treia din seria Hangover, care îi readuce pe ecrane pe Zach Galifianakis și Bradley Cooper.

Premiat la San Sebastián și la Toronto, Dans la maison urmărește relația dintre un profesor de literatură franceză, interpretat de Fabrice Luchini, și un elev promițător care își transformă lucrările de control într-o nuvelă autobiografică. În realitate, profesor este și regizorul François Ozon, iar reușita lecției pe care acesta o predă depinde de cât de cuminte stăm noi, spectatorii, în bancă noastră.

Domnul Germain (Luchini) se găsește și el de două ori în postura de elev, mai întâi al directorului, care își impune fără probleme propria viziune asupra direcției pe care trebuie să o ia școala (rezistența protagonistului se limitează la refuzul de a-i aplauda un discurs), apoi al lui Claude (Ernst Umhauer). Ciocnirile sale cu directorul continuă de-a lungul filmului și se soldează cu o înfrângere indiscutabilă, propria sa concediere. Aceste conflicte și deznodământul lor urmăresc îndeaproape și prefigurează finalul relației sale cu Claude.

Deloc întâmplător, filmul lui Ozon tratează din nou polemic chestiunea normalității. În genericul filmului, elevii instituției la care predă domnul Germain (pe care, în mod semnificativ, Ozon nu găsește necesar să-l cadorisească cu un prenume) sunt filmați pe repede înainte cum intră în școală și îi invadează, ca niște furnici, băncile și culoarele. Între ei nu pare să fie nicio diferență. Germain însuși perorează pesimist pe marginea lipsei de personalitate a elevilor săi, și tocmai de aceea Claude îi atrage atenția.

Claude, pe de altă parte, cultivă prietenia cu Rapha Artole tocmai pentru că vrea să știe cum trăiește o familie normală (ceea ce familia Artole cu siguranță este, cu pasiunea doamnei Artole pentru design interior și obsesia lui Rapha-tatăl și Rapha-fiul pentru sporturile de echipă). În sfârșit, domnul Germain tratează în cheie morală încercările literare ale lui Claude și afișează o poziție cât se poate de convențională față de orice formă de artă modernă: o respinge in corpore, atitudine care revine de-a lungul filmului (doar că, de data aceasta, privirea ironică nu mai e cea a lui Claude, manipulatorul ripleyan, ci îi aparține lui Ozon). În strânsă legătură cu opiniile sale, încă din primul sfert de oră este introdus un deadline: dacă nu reușește să crească rentabilitatea galeriei de artă în care lucrează, Jeanne Germain urmează să își pierdă slujba. Acest termen-limită nu prezintă prea mare importanță pentru domnul Germain; drept urmare, când își pierde postul, soția sa renunță în același timp și la partenerul ei de viață.

Una din cele două ieșiri în societate ale cuplului Germain este dedicată filmului „Match Point” al lui Woody Allen, pe care cei doi îl văd la cinema. De dragul primului film londonez al lui Allen (dar poate că joacă un rol și satisfacția de a vedea ordinea socială inversată și acea normalitate învinsă), eroul devine un miel care așteaptă cuminte ziua tăierii. Cineastul francez insistă să copieze îndeaproape structura lui „Match Point”, ceea ce presupune două lucruri: ca negativul să reușească în ceea ce și-a propus și ca el să scape basma curată. De aceea, domnul Germain suferă înfrângere după înfrângere. Îl vedem în genunchi, iar Claude își savurează victoria, pentru că, și de această dată, mingea cade peste fileu (doar că, acum, e teleghidată, iar traseul ei sfidează fizica).

Nimic de zis, „Dans la maison” nu e și nici nu vrea să fie verosimil. Trucurile sale sunt cât se poate de la vedere, o admit chiar Germain și Claude: relația dintre cei doi este asemeni celei dintre sultan și Șeherezada (în consecință, plauzibilul contează prea puțin prin raport cu poveștile pe care Claude le spune). Atunci când domnul Germain îi explică lui Claude că are nevoie să îi stabilească protagonistului său un obiectiv clar și că, în drumul spre acel obiectiv, eroul trebuie să depășească o serie de obstacole, filmul riscă să devină la fel de stătut precum nuvela la care cei doi lucrează. Nu doar Claude, ci și Ozon are nevoie de un obstacol în calea eroilor săi. Obstacolul pe care îl inventează Claude-naratorul pentru Claude personajul este un test de matematică pe care Rapha riscă să îl pice. Domnul Germain se execută fără să crâcnească, iar dacă acceptă să își riște postul furând subiectele testului, aceasta se întâmplă deoarece Ozon nu se sfiește să ni-l arate ca pe ceea ce este: un personaj, al cărui rol nu poate fi altul, în narațiunea clasică, decât să ducă povestea mai departe.

Doar că, de la un punct încolo, obstacolele sunt cam prea multe și nu neapărat inspirate, iar Germain ajunge să fie el însuși un personaj în povestea în cadru, aparând acolo unde te aștepți mai puțin (în casa familiei Artole, comentând ironic, discutând cu Claude fără ca ceilalți să-l audă). E drept, Claude are ceva din Humbert Humbert, dar Ozon și Nabokov sunt departe de a fi ca două picături de apă.