Articole

Expresia to cut to the chase (literalmente  a trece la urmărire) cu sensul de a trece la subiect  își are orgininea pe platourile hollywoodiene pe vremea filmelor mute, când regizorii credeau că, în pricipiu, nu exista lucru mai potrivit pentru punctul culminant al unei comedii decât alergătura. Până la Charlie Chaplin.

Din păcate, o încercare atât de ambițioasă precum transpunerea biografiei lui Charlie Chaplin în film va duce cu gândul mai degrabă la un carusel amețitor decât la o urmărire sau alergătură dacă viziunea regizorală este aceea de a surprinde cât mai mult din viața subiectului. Este și cazul filmului Chaplin de Richard Attenborough (Jurassic Park, Miracle on the 34th Street) din 1992, bazat pe autobiografia lui Charlie Chaplin, care încearcă să cuprindă opera, relațiile și filozofia de viață a acestuia. Cu toate acestea, filmul se bucură de o distribuție foarte bună și are destule momente de broderie artistică pe marginea poveștii vieții artistului.

Unul dintre acestea ar fi introducerea personajului lui Anthony Hopkins, George Hayden, biograful lui Chaplin (Robert Downey Jr.), care nu are corespondență în realitate și care îl îndeamnă, în film, pe bătrânul Chaplin de la reședința sa din Elveția, unde a locuit în ultima parte a vieții, să dezvăluie mai multe despre el sau, câteodată, să termine cu prostiile și să nu înflorească poveștile prea mult (îi spune chiar That’s shit- How did it really happen? când Chaplin pune într-o lumină prea romantică momentul în care și-a ales costumația de vagabond, care avea să devină semnătura lui). Unul dintre personajele episodice conturate foarte bine este mama lui Charlie, Hannah (interpretată în film de Geraldine Chaplin, care este, de fapt, fiica artistului în realitate – o idee care ar putea să fie inclusă în sketch-ul Am ajuns nebun cu nervii  de Mălăele!), care evoluează de la actrița slabă de vodevil căreia i se fură lumina reflectoarelor chiar de către fiul ei de numai cinci ani, la mama care se sacrifică pentru cei doi fii ai săi, la bătrâna care chiar și după succesul lui Charlie continuă să fărâmițeze biscuiți și să pună deoparte firimiturile pentru zilele când vor fi săraci și flămânzi.  

Totuși, o alegere care putea să lipsească este distribuirea rolurilor de Hetty Kelly -iubirea platonică a lui Charles din tinerețe- și Oona O’Neil Chaplin -marea și ultima iubire a acestuia- aceleiași actrițe (Moira Kelly), poate pentru că devine un spoiler prea siropos pentru poveste: Charlie Chaplin, deși nu trăiește o poveste de dragoste cu draga lui Hetty care rămâne în Londra când el pleacă în SUA, atinge idealul în iubire alături de Oona.

Robert Downey Jr.  este un Chaplin foarte convingător și execută la perfecție numerele comice cu care acesta îl convinge pe Mack Sennett (Dan Aykroyd) să îi dea prima slujbă atunci când acesta îl consideră prea tânăr. În viața personală, Chaplin este foarte serios și responsabil: se căsătorește cu Mildred Harris (Milla Jovovich), o minoră, după ce ea îl anunță că este însărcinată. O mare parte din film se concentrează pe latura sa politică: J. Edgar Hoover are ochii pe el crezând că este un simpatizant nazist. După ce face The Great Dictator, primul său talkie (film vorbit) în care îl ironizează pe Hitler, FBI-ul îl suspectează că ar fi comunist.

Momentele în care spectatorul se simte cel mai aproape de mintea lui Chaplin sunt ilustrate prin firea lui înclinată spre meditație: după ce face dragoste cu femeile frumoase ale Hollywood-ului, se gândește la impactul mesajelor filmelor lui de care pare constant nemulțumit, pentru ca la final, să fie el însuși emoționat de trecerea în revistă a muncii sale de o viață. Scenariul este însă construit așa încât dă senzația că nu prea avea momente de răgaz, că  lucrurile i s-au întâmplat ele mai degrabă lui Chaplin decât a avut el puterea să și le atragă, lucru care se datorează încercării de a spune prea multe despre el. Personajul principal este buricul unei lumi în care mai toate femeile intră în cnflict cu munca sa, iar mediul politic și schimbările din industria filmului sunt și antagoniști, dar și forțe care conturează și dau putere mesajelor sale.  

Filmat în IMAX și prelucrat apoi în format 3D, Star Trek în întuneric este în același timp un sequel (al lui Star Trek din 2009), un al doilea prequel (la Star Trek: The Original Series), un SF și un film de acțiune, ceea ce face ca toată lumea (cei cărora le-a plăcut precedentul film Star Trek, admiratorii seriei TV, fanii SF, dar și cei care vor să vadă un film, nu contează care, la mall) să fie destul de greu de mulțumit. Abrams reușește să împace și capra, și varza apelând la ceea ce în snooker se numește safety shot: filmul său arată respectul cuvenit unui trecut imposibil de ignorat (serialul lui Gene Roddenberry), proiectând în același timp în viitor unele din principalele caracteristici și spaime ale prezentului.

In Darknessnu are product placement (în intervalul care s-a scurs de la precedentul Star Trek, căpitanul Kirk s-a lăsat de Budweiser și a decis să renunțe la serviciile companiei Nokia), iar momentele de slapstick lipsesc. Altfel, atât Star Trek 11, cât și Star Trek 12 sunt situate în timp înaintea începutului seriei originale și au drept scop competarea spațiilor goale din biografiile personajelor-cheie. E un proces de consolidare a unei mitologii (dar și de exploatare a unei posibilități de business, prin aceea că furnizează un mod acceptabil de a continua o franciză) care se înscrie într-o tendință deja consacrată (noile episoade Star Wars, Batman Begins, Casino Royale).

Aflăm, așadar, cum s-au format căpitanul Kirk și Spock, dar mai ales cum s-a legat prietenia dintre cei doi. În ambele filme, un act de rebeliune din partea căpitanului Kirk duce la căderea acestuia în dizgrație. Aceasta se produce cu concursul lui Spock, ale cărui origini vulcaniene îl obligă să spună întotdeauna adevărul și să-și denunțe colegul. La final, Spock își depășește limitele, comițând el însuși o transgresiune similară de care s-a făcut vinovat Kirk, ceea ce duce la un deznodământ în care lumea e salvată, iar prestigiul lui Kirk e restabilit. Poate cel mai semnificativ aspect în ceea ce privește similitudinile dintre cele două filme rămâne, însă, următorul: eroul negativ e, în ambele cazuri, un terorist.

Romulan venit din viitor (Star Trek) sau supraom al trecutului (Star Trek In Darkness), acesta este diferit atât ideologic, cât și fizic față de o majoritate a anilor 2200 surprinzător de asemănătoare cu cea din ziua de azi. În ambele cazuri, villain-ul detestă însăși esența acestei civilizații predominante ale viitorului, pe care își propune să o distrugă, planetă cu planetă și oraș cu oraș. Khan, un personaj clasic a cărui scoatere de la naftalină va face probabil deliciul trekkies-ilor, organizează și pune în aplicare, folosindu-se de un aliat-kamikaze, un atentat în inima Londrei, atacă și distruge parțial sediul central al puterii militare a confederației, pentru ca, spre final, nava spațială pe care acesta o pilotează să pună la pământ mai mulți zgârie-nori într-o metropolă americană (San Francisco). Dacă, în anii care urmează, lumea va începe, dintr-un motiv sau altul, să se teamă de hipsteri, următorii eroi negativi vor fi probabil nevoiți să poarte ochelari de vedere fără dioptrie și eșarfă tot anul și să asculte dubstep și în somn.

În sfârșit, ceea ce Batman & Robin face prin raport cu serialul TV Batman, In Darkness reușește pentru seria veche Star Trek, și anume să păstreze una din principalele caracteristici ale originalului: camp-ul. Problema unei relații homoerotice între căpitanul Kirk și Spock a fost intens dezbătută, de fani, dar și în mediul academic. În ceea ce mă privește, în scena în care Kirk se sacrifică de dragul navei sale, Spock îl privește cu ochii în lacrimi și mâinile lor încearcă să se atingă, dar sunt despărțite de un geam, dacă unul din ei ar fi spus „Te iubesc”, iar celălalt ar fi răspuns „Și eu”, nu cred că aș fi căzut de pe scaun de stupefacție.

Doi bărbați în costume mulate înfrâng un bin Laden al viitorului, stimulați de prietenia ce și-o poartă, iată o premisă care n-ar trebui să-i zică prea multe unui spectator pentru care există și alte forme de salut, în afară de „Live long and prosper”. Meritul lui Abrams e acela de a fi demonstrat că se poate.