Articole

Girls, varianta mai tânără şi realistă a celebrului Sex And The City, debutează cu al treilea sezon in State pe 12 ianuarie 2014 la HBO.  Niciuna din cele patru fete nu pare să se dezmintă, dacă ar fi să ne luăm după replicile din trailerul noii serii:

Hannh cea rotunjoară și fără complexe: I'm really, really not hungry, so maybe you can just order me pancakes, and uhh turkey bacon, and I guess if they don't have turkey bacon, I'll have regular bacon. And a milkshake, thank you.

Frumoasa și responsabila Marnie o comite și ea: You can't break up with me. I wouldn't be eating pizza in front of you if I actually LIKED you.

Naiva Shoshanna care nu e chiar așa naivă până la urmă: It's really amazing that all three of you have accomplished so little in the four years since college.

În acest nou sezon, Lena Dunham a vrut să le ofere protagonistelor ocazia de-a se înțelege mai bine și de a-şi da seama de ce au ales un anumit drum. Apar detalii referitoare la istoria lor de viaţă pentru a-ţi arăta de ce au ajuns într-o anumită situaţie şi nu în alta. Am vrut să-i acord mai mult timp fiecărui personaj în parte a zis Dunham, care o interpretează pe Hannah.

Cele patru prietene: Hannah (Lena Dunham), Marnie (Allison Williams), Shoshanna (Zosia Mamet) şi Jessa (Jemima Kirke) au parte de schimbări care le permit să-şi  găsească drumul. Se pare că noul sezon urmăreşte, pe lângă provocările vieţii personale, şi evoluţia în carieră a celor patru, care nu va fi deloc una clasică, distribuită în clişee bune de arătat pe coperţile business, pentru că personajele rămân aceleaşi nonconformiste. Se pare că Hannah se poate apuca serios de scris, fiind curtată de mai multi redactori-şefi, iar Marnie ia calea muzicii, la care visa de ceva timp. Cursul urmat de celelalte două fete din gaşcă este, deocamdată, învăluit în mister.

Pentru cei fără prea multă răbdare şi care ştiu pe de rost primele două sezoane, Dunham a mai dat puţin din casa fetelor, doar atât cât să prelungească tachinarea până la premieră: Adam încă îi mai dă târcoale  Hannei, Ray o vrea pe Shoshanna înapoi şi gaşca va petrece într-o casă din afara oraşului. În rest, nimic uşor de anticipat pentru că, nu-i aşa, Happily Whatever After li se potriveşte doar fetelor deştepte.

Cele şase scurtmetraje portugheze incluse în cadrul Bucharest International Experimental Film Festival marchează un punct de cotitură în cinematografia lusitană după criza bugetelor alocate culturii. Sub umbrela The Portuguese Cinematic Miracle, aceste filme par mai degrabă un tribut adus picturii. Contrastul dintre culorile tari şi gesturile timide ale personajelor alcătuiesc o lume stranie, unde te aştepţi să apară din senin tocmai acel detaliu menit să-ţi lipească de retină ultima scenă. Este o aşteptare prelungită, în care amănuntele deţin rolul principal, aşadar numai un spectator capabil să transforme răbdarea în voluptatea imaginii poate aprecia peliculele devenite un striptease făcut de obiectele (aparent) nesemnificative.

The Gravediggereste singurul film întunecat din această selecţie, dar te va încânta mai ales dacă ai nostalgii stârnite de începuturile cinematografiei. Regizorul Andre Gil Mata îmbină imaginile ce amintesc de Nosferatu cu atmosfera unei poveşti scrise de Poe. La final îi iese un basm gothic suprarealist, cu iz vintage. În ciuda decorului lugubru care le învăluie, personajele ascund o mare sete de lumină, deşi au fost obligate să traiască dincolo de porţile cimitirului, fiind nişte marginali deformaţi. Un gropar hidos, un pitic dotat de mama-natură cu o foarfecă bună să decupeze orice cap şi o frumoasă adormită, vrajită de mirosul emanat de gropar, ar fi putut forma un trio horror clişeistic dacă n-ar fi avut parte de un regizor capabil să adauge un element secret prin care aşteptările virează spre imprevizibil. Andre Gil Mata readuce în prezent farmecul începuturilor, când unele filme noir semănau cu basmele puse în scenă la un bâlci suprarealist.

To The Wolf Of Madragoaeste o pictură vie, în care anumite cadre amintesc de tablouri renumite. Filmul celebrează două simboluri ale Portugaliei: oraşul Guimaraes, ales capitală europeană a culturii, şi pe unul dintre faimoşii cetăţeni ai urbei. Este vorba despre Antonio Lobo de Carvalho (Lupul din Madragoa), un poet care a scandalizat lumea secolului al XVIII-lea prin lirismul său ce mustea de un erotism incandescent, sfidător de îndrăzneţ şi pentru zilele noastre. Regizorul Pedro Bastos alege câteva momente din viaţa unei calugăriţe tinere, care îşi îmbracă tacticos hainele monahale. Imaginile cu trupul ei dezgolit reproduc nudurile pictate de Courbet (Originea lumii) şi de Balthus. Aceste nuduri sunt înconjurate de culorile dezinhibate ale lui Warhol şi Matisse. Pentru a-l readuce în prim-plan pe versificatorul desfrânat, filmul devine o poezie senzuală-n care singurul lucru sfânt este preaslăvirea carnaţiei feminine chiar în templul dogmei austere.

Pentru a face o declaraţie de iubire n-ai nevoie decât de acoperişurile din Lisabona şi de lumina ce străbate oraşul, din zori până la apus. Printre acoperişuri aduci chipul unui băiat ajuns la graniţa dintre visul amorului adolescentin şi dorul de ducă spre alte zări. Când a vrut să exprime fiorii şi nostalgia primelor faze ale îndrăgostirii, lui Francois Bonenfant i-au fost de ajuns un decor sumar şi un cantec de inimă albastră, în acel grai făcut celebru de Amalia Rodrigues. Chipul expresiv al tânărului se modifică subtil, de la mimica indiferenţei, la cutele înamoratului care tânjeşte, ademeneşte, seduce apoi se îndepărtează în căutarea noului. Stările interioare sunt dublate de melodia îngânată, apoi preluată de radioul uitat la una dintre ferestrele deschise. What My Love Must Seeare sensibilitatea volatilă a unei poezii naive şi culoarea Lisabonei melancolice.

LandOf My Dreams explorează misterul universului feminin prin imaginile pop-art cu accente burleşti, ce trimit spre zona bine stăpânită de Almodovar. Filmul pe scurt: o mamă-i propune fiicei să pună în scenă un spectacol de striptease pentru masculii săraci de la marginea oraşului Porto. Yann Gonzalez topeşte culorile vulgare în reveriile hipnotice şi în iluziile de îndrăgostită ale unei copile rătăcite prin rulotele unei trupe ambulante. Undeva, la graniţa dintre sordid şi diafan, se văd urmele senzualităţii angelice a fiicei care aminteşte de acea Brigitte Bardot la început de drum, în contrast cu imaginea mamei, devenită un hibrid între matroana obosită şi acel stăpân cinic al unei trupe de circari.

Cum ar fi ca obiectele banalităţii domestice să fie mărite până se vede şi linia greu de observat cu ochiul liber, sau porii unui fruct? Toate ar deveni fotografii ce-ar putea alcătui o expoziţie. Fundalul sonor ar fi asigurat de zgomotul mecanismelor electrice ale menajului contemporan sau de sunetul amplificat al unui deget adâncit în moliciunea smântânoasă a cremei de zi. În Within Walls, Tania S. Fereira şi Goncalo Robalo jonglează cu limitele senzaţiilor umane, prelungindu-le dincolo de pragul care le face sesizabile. Fără ajutorul regizorului nu ai distinge simfoniile avangardiste ale obiectelor ce însufleţesc spaţiul unei case. Acestea prind viaţă, dar este vorba despre o viaţă independentă de a oamenilor care le-au cumpărat şi le-au stabilit un loc fix în lumea vie. Fundalurile devin sfidătoare şi chiar gălăgioase, iar obiectele decorative pot exista fără privirea unui posesor, într-o complicitate vizual-auditivă demnă de artiştii japonezi, că doar ei au mania detaliilor fetişizate.

Apocalipsa vine într-o după-amiază din Barcelona toropită de arşiţă. Plaja e pustie, clădirile de birouri s-au golit, casele de pe dealuri sunt părăsite, iar lângă Sagrada Familia nici un picior de turist. Atunci, o locuitoare îşi ia camera de filmat şi începe să imortalizeze oraşul căzut într-o tăcere delirantă sub lumina dogoritoare. Siesta regizorilor Hugo Furtado şi David Krems este un colaj de imagini având fie claritatea unui jurnal video, fie artificialul asumat al unei vederi turistice. Vocea care îţi descrie o Barcelona pustie ar putea fi însăşi memoria oraşului ce-şi arată cel mai bine formele spectaculoase abia când este depopulat, aşa cum relieful de pe fundul oceanului devine impresionant numai când ai în faţă o hartă golită de albastrul apei.

Anul 2014 vine cu filme care promit să merite atenția. Indiferent dacă e vorba de filme subestimate din 2013 care câștigă tracțiune – The Immigrant sau All is Lost, de favoriții la Oscar – 12 Years A Slave, Her, American Hustle sau de propuneri cel puțin interesante din partea unor regizori precum Alejandro González Iñárritu (Biutiful, Babel), David Croneneberg (A Dangerous Method, Crash), Lars von Trier (Melancholia, Antichrist) – 2014 e extrem de ofertant. 

12 Years A Slave deschide lista premierelor lui 2014. Filmul reprezintă cea de-a treia colaborare între regizorul Steve McQueen și actorul Michael Fassbender și, în același timp, cea mai ambițioasă producție a cineastului britanic. Dacă în Hunger sau Shame estetica lui McQueen distrăgea atenția de la dimensiunea umană a filmului, în 12 Years A Slave viziunea regizorului servește mai bine povestea lui Solomon Northup, un negru liber vândut ca sclav. Distribuția este și ea excelentă: Chiwetel Ejiofor (Dancing on the Edge), Brad Pitt, Benedict Cumberbatch (Sherlock), Afre Woodard (Cross Creek), debutanta Lupita Nyong'o.

Cronologic, urmează premiera The Wolf Of Wall Street. Adaptare a romanului omonim al lui Jordan Belfort, filmul lui Martin Scorsese prezintă cele două fețe ale monedei: cum să o câștigi și cum să o pierzi. Leonardo DiCaprio apare în rolul pricipal, după ce Scorsese l-a mai distribuit de-a lungul anilor în alte patru filme – pe principiul if it ain't broke, don't fix it. 

Scorsese este cuvântul de ordine și pentru American Hustle. Nu fiindcă l-ar regiza el, ci fiindcă filmul lui David O. Russel pare o versiune light a lui Goodfellas. Russel își iubește actorii – distribuția lui nu surprinde niciodată: Amy Adams și Christian Bale din The Fighter, Jennifer Lawrence și Bradley Cooper din Silver Linings Playbook și, în plus, Jeremy Renner.

Pe Jeremy Renner îl vedem și în The Immigrant, lansat în 2013 la Cannes. Filmul lui James Gray sondează urmările mizeriei în triunghiul amoros dintre o imigrantă ilegală (Marion Cotillard), un proprietar de teatru de varietăți (Joaquin Phoenix) și un iluzionist (Renner). Joaquin Phoenix apare și în Her, regizat de Spike Jonze – un rol diametral opus celui din The Immigrant: un om care se îndrăgostește de o aplicație pe calculator, o oglindă a unei societăți alienate. 

Tot despre alienare este vorba și în August: Osage County. Un film despre familii disfuncționale, August poate părea o nouă scuză pentru a-i înmâna un Oscar lui Meryl Streep. Din cum arată trailerul, însă, Julia Roberts o bate pe Meryl – și la propriu și la figurat. 

Tot la început de an apare și Nymphomaniac, un film cu o campanie de promovare neobișnuită chiar și pentru Lars von Trier și cu o temă surprinzător de în ton cu „tendințele”, urmând în linia dictată de Shame, Don Jon, Thanks for Sharing, dar cu personaj feminin (Charlotte Gainsburg – preferata lui Trier): adicția de sex.

Vorbind de preferați, Wes Anderson reunește grupul obișnuit de actori atipici într-o comedie dramatică, sensibilă în frivolitatea ei. The Grand Budapest Hotel se anunță a fi o experiență bipolară, ca toate filmele lui Anderson. 

Începutul lui 2014 stă sub semnul filmelor de tip ensemble cast: American Hustle, August: Osage County și The Monuments Men – cel mai nou film regizat de George Clooney. Trupa recuperatorilor de artă din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial este întregită de Matt Damon, Cate Blanchett, Bill Murray, John Goodman și Jean Dujardin.

O parte din filmele de la Cannes 2013 vin la noi pe ecrane în 2014: pe lângă The Immigrant, La Grande Belleza al regizorului Paolo Sorrentino (cunoscut pentru This Must Be The Place), fabula sumbră a lui Alex van Warmerdam, Borgman, și Jeune & Jolie al lui François Ozon. De o parte degradarea fizică și cinismul bătrâneții în interpretarea lui Toni Servillo, la polul opus inocența coruptă și curiozitatea tinereții în persoana actriței Marine Vacht.

Propuneri complet noi ne vin din partea regizorilor Darren Aronofsky – Noah, Christopher Nolan – Interstellar, David Cronenberg – Maps To The Stars și Alejandro González Iñárritu – Birdman.

Noah se prefigurează ca fiind o călătorie epică spre un nou început. Rămâne de văzut dacă actorii (excelenți de altfel) vor putea duce greutatea episodului biblic cu naturalețe. Interstellar a primit de curând un teaser trailer care face exact ce promite. It teases you. În film joacă Matthew McConaughey (o veste bună orientându-ne după ultimele lui roluri), Anne Hathaway și Jessica Chastain. 

Birdman și  Maps To The Stars au și ele puncte comune: industria filmului și actorii: o sondare a sistemului hollywoodian pentru Cronenberg și încercarea unui actor decăzut de a-și recăpăta gloria, în viziunea lui Iñárritu. 

Deși lipsa de finanțări publice o afectează până la stagnare, cinematografia portugheză continuă să existe. Și, mai mult decât atât, continuă să producă filme care ajung să fie recunoscute și premiate la nivel internațional. Cu toate că la mijloc există o serie de investiții europene sau private, acest miracol nu ar fi posibil fără ambiția de a rezista – și eventual a răzbate – a cineaștilor portughezi.

BIEFF 2013 a acordat un spațiu semnificativ cinematografiei portugheze a ultimilor ani. Pe lângă includerea unor scurtmetraje în Competiția Internațională sau în Quinzaine des Réalisateurs Cannes, miracolului portughez i-a fost dedicat un program special. Cele șase scurtmetraje curate de BIEFF te trec prin groază, erotism, religie și intimitate, folosind abordări estetice originale care te hipnotizează de-a dreptul.

Așadar, cele șase sunt:

1.     The Gravedigger (Portugalia, 2013, R: André Gil Mata)

Primul scurtmetraj proiectat în cadrul programului este un amestec de animație stop-motion și live action, un basm în alb și negru cu tente horror. Ca în orice basm, personajele reunesc caracteristici fabuloase, dar și bizare de data aceasta: un gropar cu o figură monstruoasă, dar cu o inimă de aur, un pitic care îi decapitează involuntar pe cei care îi ies în cale și o prințesă – frumoasa adormită – care se îndrăgostește de groparul fără cap. Oricât de macabri ar părea, se construiește o poveste care conduce la un final fericit. Toate acestea narate din voice-over, ca pentru a anima și mai mult impresia de basm.

2.     To the wolf of Madragoa (Portugalia, 2012, R: Pedro Bastos)

Regizorul Pedro Bastos s-a inspirat pentru acest film după António Lobo de Carvalho, un poet din secolul al XVIII-lea, gonit și trecut sub tăcere din cauza creației sale prea îndrăznețe. Poezia sa avea un conținut explicit sexual, considerat necuviincios din perspectiva moralei catolice. În film, trupul dezgolit al călugăriței este contrapus în mod aluziv imaginilor cu icoane. Textul unei poezii de-al lui de Carvalho curge pe fundalul acestor imagini, sugerând existența unor relații sexuale între călugăriță și figurile masculine religioase. Un film contemplativ, non-narativ, compus dintr-o serie de tableaux-vivants și filmat pe peliculă. O ironie la adresa normelor catolicismului, dar și o revenire la începuturile cinema-ului.

3.     What my love must see (Portugalia/Franța, 2013, R: François Bonenfant)  

Dacă nu credeai că se poate face un film din trei cadre statice, What my love must see (Ce que mon amour doit voir) te contrazice. Filmul ni-l pune în față pe un actor în trei momente diferite ale zilei. De pe un acoperiș din Lisabona, actorul privește drept în cameră, stabilindu-se astfel o relație specială între noi – spectatori – și el. În prima parte – dimineața – melodia-cheie a scurt-metrajului se aude în surdină de la un radio. Mai târziu, după-amiaza, bărbatul este scăldat într-o suprasaturație de culori și începe să fredoneze cântecul auzit mai devreme. La sfârșit, înspre apus, melodia ne înconjoară din toate părțile, luându-ne captivi în universul filmului. What my love must see este o poveste subtilă și senzuală de dragoste și totodată o reflecție asupra cinema-ului însuși.

4.     Land of my dreams (Portugalia, 2012, R: Yann Gonzalez)    

Filmul ia forma unui road-movie în care protagonistele – Bianca și mama sa – conduc un show burlesc de striptease ambulant. Prima oprire: Porto. Bianca este o blondă frumoasă și senzuală, obiect al dorinței masculine. Recurentul și hipnotizantul Land of my dreams al cântăreței Anna Domino este o sursă complementară de fantezie și senzualitate. Mișcările languroase ale Biancăi, decorul tulburător naște fantezii sexuale și trezește în mama sa dorințe bizare. În final, nu știm unde se plasează cele două – în tărâmul viselor lor sau în realitate.

5.     Within Walls (Portugalia, 2013, R: Tânia S. Ferreira, Gonçalo Robalo)      

Within Walls recreează intimitatea unui cuplu în existența sa zilnică. Camera de filmat este închisă în apartamentul celor doi, exteriorul fiind filmat tot din interior. Fiecare cadru este focalizat pe detaliu, niciodată nu vedem întregul, ci doar părți. Rămâne la latitudinea spectatorului de a reconstitui. Chipul celor doi nu ne este dezvăluit – vedem o jumătate de profil, un ochi, însă nu mai mult de atât. Within Walls ne introduce unei realități, ne face martorii unor existențe și ajungem, gradual, să luăm parte la acestea. Nicicând nu au fost tabieturile cotidiene mai plăcute vizual.

6.     Siesta (Portugalia/Austria, 2012, R: David Krems & Hugo Furtado)        

Siesta este construit sub forma unui jurnal vizual al unei localnice din Barcelona, aparent singura supraviețuitoare în urma unei calamități. Filmul are patru capitole, fiecare conținând incursiunea femeii în locuri diferite ale Barcelonei – pe plajă, pe deal, în oraș și pe mare. Concluzia este aceeași peste tot: nicio urmă de alți supraviețuitori. Relatările localnicei sunt acompaniate de suport video, semănând cu filmări de vacanță ale unor turiști. Perspectiva unei Barcelone fără turiști este sumbră, dar și mai sumbră este privarea spectatorului de informații cu privire la calamitate: nu știm ce s-a întâmplat, când sau de ce. Tot ce vedem și auzim este post-calamitate. Care? Poate nici nu e nevoie să știm.

Pe lângă aceste șase scurt-metraje, BIEFF a inclus în Competiția Internațională alte două scurt-metraje portugheze: The King’s Body și As the flame rose, cel din urmă primind premiul pentru cea mai bună regie (João Rui Guerra da Mata). Câștigător al premiului pentru cel mai bun scurtmetraj în cadrul Quinzaine des Réalisateurs Cannes 2013, Wild Haggis a fost inclus în programul special Quinzaine des Réalisateurs. 

Frumoasa poveste a unui soldat croat având o iubită sârboaică, spusă de un lăutar, ar fi fost un bun titlu pentru filmul Will Not End Here. Acest lăutar ciudat are grijă ca pe tot parcursul filmului să fii adus pe calea balcanică a dramelor sentimentale, oferindu-ţi un recital de gypsy jazz.  Se pricepe să îmbine comicul şi tragicul, devenite coloana sonoră a ciudatei poveşti de iubire dintre văduva distribuită în rolul Scufiţei Roşii într-un film porno şi un soldat croat, ajuns detectiv, ce-o va cumpăra de la peştele ei cu 35.000 de euro. Cum face rost de atâţia bani? Vinde hărţile cu locurile secrete unde au fost îngropaţi soldaţii omorâţi în războiul din fosta Iugoslavie.

Când Martin era soldat şi lupta împotriva sârbilor, era una cu arma lui. Întreaga lume îi zbura de sub ochi precum gloanţele trase de camarazii săi mai aprigi, într-un ritm ameţitor, încât să nu mai poţi distinge ţintele de chipurile inocente, binele de rău. Norocul lui Martin a fost luneta prin care tot încerca să ochească un inamic, dar nu-l prea găsea acasă. În locul duşmanului său, la fereastră apărea frumoasa consoartă. Războiul continua, iar soldatul croat devenea un sentimental în timp ce asista la scenele din viaţa cotidiană a femeii, care frământa aluatul îmbrăcată cu bluze decoltate, îşi acoperea corpul dezgolit folosind uniforma soţului ei şi, din când în când, mai ieşea pe terasa casei.

Dintr-un luptător, Martin ajunge un adolescent ezitant, amintindu-ţi de puştiul vrăjit de Monica Bellucci în rolul Malenei. La finalul războiului ştie un singur lucru. Trebuie să o găsească pe această femeie ajunsă o prostituată alcoolică după moartea soţului. Este marea lui dragoste şi pentru ea cutreieră toate acele talciocuri mizere, unde se vând filmele deocheate de mâna a doua, numai să-i dea de urmă.

Pentru a spune o astfel de poveste, îţi trebuie perspectiva unui personaj din afara celor două lumi aflate în conflict. Acest gen de personaj trebuie să fie un element local pitoresc, dar străin în acelaşi timp. Zis şi găsit! Este vorba despre un fals lăutar, care-şi minte soţia că pleacă în turneu cu violoncelul când, de fapt, el face bani din filme porno, sperând că-ntr-o zi va avea suficienţi bani pentru a-şi creşte cei şapte copii, încât să nu mai aibă de-a face şi cu alte femei decât nevasta lui. Un sâmbure de adevăr există în minciuna lui. Ştie să cânte, nu la un intrsument clasic, doar la nas, iar prin melodia născocită vrea să te cutremure…de râs şi de tristeţe, pe măsură ce acţiunea o ia la vale într-o succesiune de scene.

Povestea de iubire se îmbină cu aluziile referitoare la conflictele din fosta Iugoslavie, unde neamurile au fost învrăjbite şi vecinii s-au împărţit în etnii rivale. Tot acest lăutar ciudat rămâne singurul în stare să pună cap la cap povestea cuplului, dar nu într-o manieră narativă, ci într-o înşiruire de tâlcuri atemporale despre femei şi bărbaţi, fără a cădea-n butoiul clişeelor. 

Regizorul Vinko Bresan transformă recenta istorie sârbo-croată într-o degringoladă emoţională asumată. Vrea neapărat să dai din râs în plâns, ca la un film realizat de acel Fellini al Balcanilor- Emir Kusturica. Această degringoladă în care umorul şi dramele se amestecă poate fi considerată suprarealistă, dar în spaţiul nostru cultural este cât se poate de firească, dezirabilă chiar.

Will Not End Hereface parte din categoria filmelor care te ţin în priză până la final, obligându-te să treci printr-o gamă de trăiri contradictorii, asemenea unui cocktail afectiv în care nu mai poţi distinge graniţele dintre stări. 

Will Not End Here a făcut parte din seria filmelor selectate pentru Zilele Filmului Croat, ediţia 2013.