Articole

Bazat pe romanul omonim al lui Gillian Flynn, filmul Gone Girl prezintă povestea unui cuplu aparent fericit (Ben Affleck şi Rosamund Pike), care, în realitate, ascunde o mulţime de secrete. Totul începe chiar în dimineaţa aniversării celui de-al cincilea an de căsătorie, când Amy, soţia lui Nick Dunne, dispare din locuinţa lor.

Încet, încet, minciunile şi înşelătoriile celor doi soţi vor ieşi la iveală. Toate acuzaţiile converg în direcţia lui Nick, iar acesta, având-o ca unic aliat pe sora lui vitregă, Margo, încearcă să îşi dovedească nevinovăţia.

Cu un buget de 50 de milioane de dolari şi cu o distribuţie din care fac parte Ben Affleck (Good Will Hunting, Pearl Harbor, Argo) şi Rosamund Pike (Pride & Prejudice, Die Another Day) filmul Gone Girl se numără printre cele mai aşteptate filme ale anului 2014. Dintre producătorii lungmetrajului face parte şi actriţa Reese Witherspoon.

Filmul va avea premiera în 3 octombrie 2014. 

Anul 2014 va readuce pe micile ecrane serialul House of Cards cu o a doua serie. Faptul că reţeaua Netflix a dat lovitura (și nu folosim cuvinte mari) cu acest serial este confirmat de recentele sale nominalizări la premiile Golden Globes, la categoriile Cel mai bun serial dramă, Cel mai bun actor în rol principal dramă – Kevin Spaceyşi Cea mai buna actriţă în rol principal dramă – Robin Wright. Premiile vor fi decernate pe 12 ianuarie 2014.

House of Cards s-a numărat şi printre serialele favorite la premiile scenariștilor americani – Writers Guild Awards 2014, la categoria dramă, alături de Breaking Bad, The Good Wife, Homeland şi Mad Men şi la categoria cel mai bun scenariu, unde s-au calificat şi The Americans, Masters of Sex, Orange Is the New Black și Ray Donovan.

În ceea ce priveşte spoilerele pentru sezonul 2 al seriei House of cards,  producătorii nu au fost foarte darnici cu detaliile:  ascensiunea rapidă a lui Frank Underwood (Kevin Spacey) va avea de înfruntat ameninţări de pe toate fronturile, reporterul de investigaţii  Zoe Barnes (Kate Mara) e tot mai aproape de aflarea adevărului despre Frank şi Peter Russo (Corey Stoll), iar soţia lui Frank, Claire (Robin Wright), va trebui să se acomodeze cu atenţia permanentă a presei şi cu pierderea intimităţii. Restul rămâne de descoperit sau vorba trailerului Let the butchery begin…

Filmările la cel de-al doilea sezon au început pe 29 aprilie 2013 şi s-au încheiat pe 8 noiembrie 2013. Potrivit unui articol publicat pe 10 octombrie 2013 de The Huffington Post, producătorul executiv al show-ului, Rick Cleveland, a făcut câteva afirmaţii care au lăsat să se înţeleagă că sezonul doi ar putea fi ultimul pentru  House of cards, deoarece atât  Spacey, cât şi Wright vor să se dedice marelui ecran pe viitor.

Data oficială pentru care a fost stabilită premiera celui de-al doilea sezon este 14 februarie 2014, când, potrivit Netflix , vor fi publicate integral toate cele 13 episoade.

Joi, 19 decembrie, Cinema City Cotroceni, avanpremiera filmului 47 Ronin. 119 minute cât durează proiecția, vecinul meu din stânga vorbește cu jumătatea lui. Priviri tăioase, interjecții de bibliotecă, rugăminți din ce în ce mai ferme – ritualul meu in crescendo nu dă roade, sunt invitat să aștept să apară filmul pe DVD și să-l văd din nou. Nici amenințarea unei săbii de samurai nu cred c-ar fi reușit să-l facă să tacă, așa că mă resemnez. Ce avea de comentat tipul? Nu mare lucru: înainte de fiecare plot point, simțea nevoia să îi explice domnișoarei, care pesemne că era din născare mai săracă cu duhul și nu pricepea singurică, ce urma să se întâmple. Iată adevărata funcție a lui 47 Ronin, un film care, dacă ai trecut de vârsta de 4-5 anișori, n-ar trebui să te surprindă foarte tare: consolidarea instantanee și de durată a stimei de sine.

A critica un film precum Ronin: 47 pentru răzbunare pentru că nu respectă realitatea istorică înseamnă să ai cam la fel de multă minte precum cetățeanul din paragraful anterior. Sigur că sunt șanse destul de mari ca Japonia secolului XVIII să nu fi colcăit de vrăjitoare și monștri, dar a vorbi despre veridicitate în cazul de față e ca și cum te-ai plânge că, deși ai văzut filmul 300, tot nu prea înțelegi mișcările de trupe din bătălia de la Termopile.

Dacă practicile oculte și monștrii din Japonia medievală stârnesc nedumerire, aceasta se întâmplă deoarece scenariștilor Chris Morgan și Hossein Amini le-au plăcut la fel de mult și genul literar-cinematografic fantasy, și valul de wuxia revival de la începutul anilor 2000 (Crouching Tiger, Hidden Dragon, House of Flying Daggers, Hero), și jocul video Mortal Kombat, și pe toate le pun să fiarbă în aceeași oală. Alături de ele, mai încap un personaj supraponderal (de care se poate face mișto după pofta inimii), o femeie care bagă zâzanie (că de aia e femeie), respectiv o femeie care stă cuminte pe tatami-ul ei și așteaptă să fie salvată (din nou, că de aia e femeie).

Condimente: un păianjen lăsat să alunece de-a lungul unui fir subțire direct pe buzele unui personaj, împrumutat din You Only Live Twice, Bond-ul din 1967 (care de asemenea preia scena din Shinobi no Mono, jidaigeki cu ninja din 1962), două discursuri mobilizatoare ținute de același orator, în fața acelorași spectatori (primul încheiat cu urale), o aplicare ca la carte a principiului pseudorealismului în film (din 47 de pozitivi, unii mai trebuie să și moară), un cal troian hamletian (cei 47 pășesc pe teritoriul inamic deghizați în actori), dar și jurăminte de dragoste spuse cu vocea stinsă sub fulgii de nea care cad artistic.

Cel mai interesant apendice e dat de protagonistul Kai (Keanu Reeves), plebeu și metis, deci dublu discriminat, și de idila acestuia cu Mika (Kou Shibasashi), fiica stăpânului său. Eroul are, deci, de luptat cu un negativ care îi ucide stăpânul și îi fură iubita, dar și cu Xenofobia (cu x mare) și cu Sistemul Claselor Sociale, ceea ce face ca izbânda lui finală să pară cu atât mai meritorie (și mai satisfăcătoare pentru spectatorul vestic). 

Ca în basme, eroul de origine umilă poate primi fata împăratului de soție dacă trece o probă: după ce tatăl lui Mika este obligat să-și facă seppuku, toți samuraii aflați în solda lui se transformă în ronini, devenindu-i egali, iar respectarea codului bushido, adică răzbunarea, devine modalitatea prin care Kai poate înfrânge barierele de castă și de rasă care îl separă de obiectul dorinței sale. De altfel, întreg filmul poate fi citit, de către admiratorii teoreticianului rus Vladimir Propp și nu numai, ca un basm: interdicțiile abundă, eroul le încalcă atunci când participă la un turnir, e surghiunit, însă trece un test de etapă și primește în dar o serie de obiecte cu proprietăți magice etc. Toate au loc sub imperiul unui ticking clock à la Robin Hood (dacă nu reușește  să-și îndeplinească misiunea la timp, Mika devine soția lui Kira/Tadanobu Asano), și deloc întâmplător, în Japonia, țară cu o cultură suficient de puternică încât să știe toată lumea ce-i acela un samurai, dar în același timp destul de exotică încât să facă acceptabilă orice gogomănie, oricât de mare.

Fiecare cadru din finalul acestui film 3D cu extrem de mult CGI ar fi o minunată ilustrată, sau imagine de calendar de perete, sau față de masă chinezească. În mijloc, eroina, așteptând pansivă următoarea viață. În spatele ei, văi și munți, cu stoluri kitschoase de păsărele gureșe care apar exact când trebuie. Pe calculator se poate orice, ceea ce face cu atât mai trist faptul că realizatorii lui 47 Ronin și-au dorit atât de puțin.

Girls, varianta mai tânără şi realistă a celebrului Sex And The City, debutează cu al treilea sezon in State pe 12 ianuarie 2014 la HBO.  Niciuna din cele patru fete nu pare să se dezmintă, dacă ar fi să ne luăm după replicile din trailerul noii serii:

Hannh cea rotunjoară și fără complexe: I'm really, really not hungry, so maybe you can just order me pancakes, and uhh turkey bacon, and I guess if they don't have turkey bacon, I'll have regular bacon. And a milkshake, thank you.

Frumoasa și responsabila Marnie o comite și ea: You can't break up with me. I wouldn't be eating pizza in front of you if I actually LIKED you.

Naiva Shoshanna care nu e chiar așa naivă până la urmă: It's really amazing that all three of you have accomplished so little in the four years since college.

În acest nou sezon, Lena Dunham a vrut să le ofere protagonistelor ocazia de-a se înțelege mai bine și de a-şi da seama de ce au ales un anumit drum. Apar detalii referitoare la istoria lor de viaţă pentru a-ţi arăta de ce au ajuns într-o anumită situaţie şi nu în alta. Am vrut să-i acord mai mult timp fiecărui personaj în parte a zis Dunham, care o interpretează pe Hannah.

Cele patru prietene: Hannah (Lena Dunham), Marnie (Allison Williams), Shoshanna (Zosia Mamet) şi Jessa (Jemima Kirke) au parte de schimbări care le permit să-şi  găsească drumul. Se pare că noul sezon urmăreşte, pe lângă provocările vieţii personale, şi evoluţia în carieră a celor patru, care nu va fi deloc una clasică, distribuită în clişee bune de arătat pe coperţile business, pentru că personajele rămân aceleaşi nonconformiste. Se pare că Hannah se poate apuca serios de scris, fiind curtată de mai multi redactori-şefi, iar Marnie ia calea muzicii, la care visa de ceva timp. Cursul urmat de celelalte două fete din gaşcă este, deocamdată, învăluit în mister.

Pentru cei fără prea multă răbdare şi care ştiu pe de rost primele două sezoane, Dunham a mai dat puţin din casa fetelor, doar atât cât să prelungească tachinarea până la premieră: Adam încă îi mai dă târcoale  Hannei, Ray o vrea pe Shoshanna înapoi şi gaşca va petrece într-o casă din afara oraşului. În rest, nimic uşor de anticipat pentru că, nu-i aşa, Happily Whatever After li se potriveşte doar fetelor deştepte.

Cele şase scurtmetraje portugheze incluse în cadrul Bucharest International Experimental Film Festival marchează un punct de cotitură în cinematografia lusitană după criza bugetelor alocate culturii. Sub umbrela The Portuguese Cinematic Miracle, aceste filme par mai degrabă un tribut adus picturii. Contrastul dintre culorile tari şi gesturile timide ale personajelor alcătuiesc o lume stranie, unde te aştepţi să apară din senin tocmai acel detaliu menit să-ţi lipească de retină ultima scenă. Este o aşteptare prelungită, în care amănuntele deţin rolul principal, aşadar numai un spectator capabil să transforme răbdarea în voluptatea imaginii poate aprecia peliculele devenite un striptease făcut de obiectele (aparent) nesemnificative.

The Gravediggereste singurul film întunecat din această selecţie, dar te va încânta mai ales dacă ai nostalgii stârnite de începuturile cinematografiei. Regizorul Andre Gil Mata îmbină imaginile ce amintesc de Nosferatu cu atmosfera unei poveşti scrise de Poe. La final îi iese un basm gothic suprarealist, cu iz vintage. În ciuda decorului lugubru care le învăluie, personajele ascund o mare sete de lumină, deşi au fost obligate să traiască dincolo de porţile cimitirului, fiind nişte marginali deformaţi. Un gropar hidos, un pitic dotat de mama-natură cu o foarfecă bună să decupeze orice cap şi o frumoasă adormită, vrajită de mirosul emanat de gropar, ar fi putut forma un trio horror clişeistic dacă n-ar fi avut parte de un regizor capabil să adauge un element secret prin care aşteptările virează spre imprevizibil. Andre Gil Mata readuce în prezent farmecul începuturilor, când unele filme noir semănau cu basmele puse în scenă la un bâlci suprarealist.

To The Wolf Of Madragoaeste o pictură vie, în care anumite cadre amintesc de tablouri renumite. Filmul celebrează două simboluri ale Portugaliei: oraşul Guimaraes, ales capitală europeană a culturii, şi pe unul dintre faimoşii cetăţeni ai urbei. Este vorba despre Antonio Lobo de Carvalho (Lupul din Madragoa), un poet care a scandalizat lumea secolului al XVIII-lea prin lirismul său ce mustea de un erotism incandescent, sfidător de îndrăzneţ şi pentru zilele noastre. Regizorul Pedro Bastos alege câteva momente din viaţa unei calugăriţe tinere, care îşi îmbracă tacticos hainele monahale. Imaginile cu trupul ei dezgolit reproduc nudurile pictate de Courbet (Originea lumii) şi de Balthus. Aceste nuduri sunt înconjurate de culorile dezinhibate ale lui Warhol şi Matisse. Pentru a-l readuce în prim-plan pe versificatorul desfrânat, filmul devine o poezie senzuală-n care singurul lucru sfânt este preaslăvirea carnaţiei feminine chiar în templul dogmei austere.

Pentru a face o declaraţie de iubire n-ai nevoie decât de acoperişurile din Lisabona şi de lumina ce străbate oraşul, din zori până la apus. Printre acoperişuri aduci chipul unui băiat ajuns la graniţa dintre visul amorului adolescentin şi dorul de ducă spre alte zări. Când a vrut să exprime fiorii şi nostalgia primelor faze ale îndrăgostirii, lui Francois Bonenfant i-au fost de ajuns un decor sumar şi un cantec de inimă albastră, în acel grai făcut celebru de Amalia Rodrigues. Chipul expresiv al tânărului se modifică subtil, de la mimica indiferenţei, la cutele înamoratului care tânjeşte, ademeneşte, seduce apoi se îndepărtează în căutarea noului. Stările interioare sunt dublate de melodia îngânată, apoi preluată de radioul uitat la una dintre ferestrele deschise. What My Love Must Seeare sensibilitatea volatilă a unei poezii naive şi culoarea Lisabonei melancolice.

LandOf My Dreams explorează misterul universului feminin prin imaginile pop-art cu accente burleşti, ce trimit spre zona bine stăpânită de Almodovar. Filmul pe scurt: o mamă-i propune fiicei să pună în scenă un spectacol de striptease pentru masculii săraci de la marginea oraşului Porto. Yann Gonzalez topeşte culorile vulgare în reveriile hipnotice şi în iluziile de îndrăgostită ale unei copile rătăcite prin rulotele unei trupe ambulante. Undeva, la graniţa dintre sordid şi diafan, se văd urmele senzualităţii angelice a fiicei care aminteşte de acea Brigitte Bardot la început de drum, în contrast cu imaginea mamei, devenită un hibrid între matroana obosită şi acel stăpân cinic al unei trupe de circari.

Cum ar fi ca obiectele banalităţii domestice să fie mărite până se vede şi linia greu de observat cu ochiul liber, sau porii unui fruct? Toate ar deveni fotografii ce-ar putea alcătui o expoziţie. Fundalul sonor ar fi asigurat de zgomotul mecanismelor electrice ale menajului contemporan sau de sunetul amplificat al unui deget adâncit în moliciunea smântânoasă a cremei de zi. În Within Walls, Tania S. Fereira şi Goncalo Robalo jonglează cu limitele senzaţiilor umane, prelungindu-le dincolo de pragul care le face sesizabile. Fără ajutorul regizorului nu ai distinge simfoniile avangardiste ale obiectelor ce însufleţesc spaţiul unei case. Acestea prind viaţă, dar este vorba despre o viaţă independentă de a oamenilor care le-au cumpărat şi le-au stabilit un loc fix în lumea vie. Fundalurile devin sfidătoare şi chiar gălăgioase, iar obiectele decorative pot exista fără privirea unui posesor, într-o complicitate vizual-auditivă demnă de artiştii japonezi, că doar ei au mania detaliilor fetişizate.

Apocalipsa vine într-o după-amiază din Barcelona toropită de arşiţă. Plaja e pustie, clădirile de birouri s-au golit, casele de pe dealuri sunt părăsite, iar lângă Sagrada Familia nici un picior de turist. Atunci, o locuitoare îşi ia camera de filmat şi începe să imortalizeze oraşul căzut într-o tăcere delirantă sub lumina dogoritoare. Siesta regizorilor Hugo Furtado şi David Krems este un colaj de imagini având fie claritatea unui jurnal video, fie artificialul asumat al unei vederi turistice. Vocea care îţi descrie o Barcelona pustie ar putea fi însăşi memoria oraşului ce-şi arată cel mai bine formele spectaculoase abia când este depopulat, aşa cum relieful de pe fundul oceanului devine impresionant numai când ai în faţă o hartă golită de albastrul apei.