Cele şase scurtmetraje portugheze incluse în cadrul Bucharest International Experimental Film Festival marchează un punct de cotitură în cinematografia lusitană după criza bugetelor alocate culturii. Sub umbrela The Portuguese Cinematic Miracle, aceste filme par mai degrabă un tribut adus picturii. Contrastul dintre culorile tari şi gesturile timide ale personajelor alcătuiesc o lume stranie, unde te aştepţi să apară din senin tocmai acel detaliu menit să-ţi lipească de retină ultima scenă. Este o aşteptare prelungită, în care amănuntele deţin rolul principal, aşadar numai un spectator capabil să transforme răbdarea în voluptatea imaginii poate aprecia peliculele devenite un striptease făcut de obiectele (aparent) nesemnificative.
The Gravediggereste singurul film întunecat din această selecţie, dar te va încânta mai ales dacă ai nostalgii stârnite de începuturile cinematografiei. Regizorul Andre Gil Mata îmbină imaginile ce amintesc de Nosferatu cu atmosfera unei poveşti scrise de Poe. La final îi iese un basm gothic suprarealist, cu iz vintage. În ciuda decorului lugubru care le învăluie, personajele ascund o mare sete de lumină, deşi au fost obligate să traiască dincolo de porţile cimitirului, fiind nişte marginali deformaţi. Un gropar hidos, un pitic dotat de mama-natură cu o foarfecă bună să decupeze orice cap şi o frumoasă adormită, vrajită de mirosul emanat de gropar, ar fi putut forma un trio horror clişeistic dacă n-ar fi avut parte de un regizor capabil să adauge un element secret prin care aşteptările virează spre imprevizibil. Andre Gil Mata readuce în prezent farmecul începuturilor, când unele filme noir semănau cu basmele puse în scenă la un bâlci suprarealist.
To The Wolf Of Madragoaeste o pictură vie, în care anumite cadre amintesc de tablouri renumite. Filmul celebrează două simboluri ale Portugaliei: oraşul Guimaraes, ales capitală europeană a culturii, şi pe unul dintre faimoşii cetăţeni ai urbei. Este vorba despre Antonio Lobo de Carvalho (Lupul din Madragoa), un poet care a scandalizat lumea secolului al XVIII-lea prin lirismul său ce mustea de un erotism incandescent, sfidător de îndrăzneţ şi pentru zilele noastre. Regizorul Pedro Bastos alege câteva momente din viaţa unei calugăriţe tinere, care îşi îmbracă tacticos hainele monahale. Imaginile cu trupul ei dezgolit reproduc nudurile pictate de Courbet (Originea lumii) şi de Balthus. Aceste nuduri sunt înconjurate de culorile dezinhibate ale lui Warhol şi Matisse. Pentru a-l readuce în prim-plan pe versificatorul desfrânat, filmul devine o poezie senzuală-n care singurul lucru sfânt este preaslăvirea carnaţiei feminine chiar în templul dogmei austere.
Pentru a face o declaraţie de iubire n-ai nevoie decât de acoperişurile din Lisabona şi de lumina ce străbate oraşul, din zori până la apus. Printre acoperişuri aduci chipul unui băiat ajuns la graniţa dintre visul amorului adolescentin şi dorul de ducă spre alte zări. Când a vrut să exprime fiorii şi nostalgia primelor faze ale îndrăgostirii, lui Francois Bonenfant i-au fost de ajuns un decor sumar şi un cantec de inimă albastră, în acel grai făcut celebru de Amalia Rodrigues. Chipul expresiv al tânărului se modifică subtil, de la mimica indiferenţei, la cutele înamoratului care tânjeşte, ademeneşte, seduce apoi se îndepărtează în căutarea noului. Stările interioare sunt dublate de melodia îngânată, apoi preluată de radioul uitat la una dintre ferestrele deschise. What My Love Must Seeare sensibilitatea volatilă a unei poezii naive şi culoarea Lisabonei melancolice.
LandOf My Dreams explorează misterul universului feminin prin imaginile pop-art cu accente burleşti, ce trimit spre zona bine stăpânită de Almodovar. Filmul pe scurt: o mamă-i propune fiicei să pună în scenă un spectacol de striptease pentru masculii săraci de la marginea oraşului Porto. Yann Gonzalez topeşte culorile vulgare în reveriile hipnotice şi în iluziile de îndrăgostită ale unei copile rătăcite prin rulotele unei trupe ambulante. Undeva, la graniţa dintre sordid şi diafan, se văd urmele senzualităţii angelice a fiicei care aminteşte de acea Brigitte Bardot la început de drum, în contrast cu imaginea mamei, devenită un hibrid între matroana obosită şi acel stăpân cinic al unei trupe de circari.
Cum ar fi ca obiectele banalităţii domestice să fie mărite până se vede şi linia greu de observat cu ochiul liber, sau porii unui fruct? Toate ar deveni fotografii ce-ar putea alcătui o expoziţie. Fundalul sonor ar fi asigurat de zgomotul mecanismelor electrice ale menajului contemporan sau de sunetul amplificat al unui deget adâncit în moliciunea smântânoasă a cremei de zi. În Within Walls, Tania S. Fereira şi Goncalo Robalo jonglează cu limitele senzaţiilor umane, prelungindu-le dincolo de pragul care le face sesizabile. Fără ajutorul regizorului nu ai distinge simfoniile avangardiste ale obiectelor ce însufleţesc spaţiul unei case. Acestea prind viaţă, dar este vorba despre o viaţă independentă de a oamenilor care le-au cumpărat şi le-au stabilit un loc fix în lumea vie. Fundalurile devin sfidătoare şi chiar gălăgioase, iar obiectele decorative pot exista fără privirea unui posesor, într-o complicitate vizual-auditivă demnă de artiştii japonezi, că doar ei au mania detaliilor fetişizate.
Apocalipsa vine într-o după-amiază din Barcelona toropită de arşiţă. Plaja e pustie, clădirile de birouri s-au golit, casele de pe dealuri sunt părăsite, iar lângă Sagrada Familia nici un picior de turist. Atunci, o locuitoare îşi ia camera de filmat şi începe să imortalizeze oraşul căzut într-o tăcere delirantă sub lumina dogoritoare. Siesta regizorilor Hugo Furtado şi David Krems este un colaj de imagini având fie claritatea unui jurnal video, fie artificialul asumat al unei vederi turistice. Vocea care îţi descrie o Barcelona pustie ar putea fi însăşi memoria oraşului ce-şi arată cel mai bine formele spectaculoase abia când este depopulat, aşa cum relieful de pe fundul oceanului devine impresionant numai când ai în faţă o hartă golită de albastrul apei.
