La Bucharest International Experimental Film Festival e nevoie să vii cu mintea deschisă şi să accepţi provocări vizuale şi auditive. Nici la ediţia 2013, BIEFF nu ne-a îngăduit să rămânem în zona noastră de comfort, expresiile faciale provocate de cele 5 filmuleţe participante la Competiţia Internaţională de Scurtmetraj Experimental din seara de joi variind de la nedumerire şi epatare la zâmbete şi chicoteli.
Seria de 5 scurtmetraje a fost deschisă de 37º4 S de regizorul Adriano Valerio care a fost premiat cu Menţiunea Specială a Juriului la Cannes 2013. Filmul este prezentat simplist de vocea unuia dintre cei 270 de locuitori ai unei insule din Oceanul Atlantic. Aşa facem cunoştinţă cu Nick, un simpatic adolescent. Filmul îl prezintă ori în compania prietenei lui, Anne, ori singur mergând pe unicul drum al insulei, gândindu-se la plecarea lui Anne. Fiind o insulă atât de mică, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, aşa că pentru Nick şi Anne insula reprezintă familia lor, dar şi singura lor lume. Universul lui Nick îşi pierde din claritate când Anne decide să plece la Londra pentru 2 ani la internat. Pentru prima dată în viaţa sa, Nick este pus faţă în faţă cu o deviere de la cursul anost, dar atât de familiar, al insulei şi nu ştie ce să facă. Deşi este invitat să meargă cu ea, Nick preferă să rămână în urmă, alături de insulă. Evenimentul este prezentat pe un ton calm, care încearcă să găsească o rezolvare la răsturnarea de situaţie şi să îşi regăsească ordinea de odinioară. Râsetele publicului sunt câştigate cu uşurinţă de raţionamentele cu grijă făcute de Nick, dar totoată naive şi inocente. O scenă în care Nick şi Anne dansează fără griji într-o piscină goală pe ritmul libertăţii lor autentifică relaţia lor ca una puternică. Bunicul lui Nick îşi linişteşte nepotul asigurându-l că toţi se întorc pe insulă. Nick ne părăseşte lăsându-ne cu gândul că totul va fi în regulă.
Brusc suntem introduşi într-un univers organic. Predomină o linişte sedativă, în fundal auzindu-se cum organul uman pulsează ritmic şi hipnotizant. Până când această armonie viscerală este întreruptă de pătrunderea unui ac prin penetrarea membranei ce pare că studiază organul. Apoi totul începe să ia forme hidoase şi anormale în efortul a două cleme de a pătrunde cu totul în camera organului. Şi astfel începe să se deruleze mesajul celui de al doilea scurtmetraj. Cum BIEFF doreşte şi promovarea filmelor educaţionale, a fost ales şi scurtmetrajul Da Vinci, de Zuri Ancarani, care îmbină ştiinţa cu arta vizuală. Camera de filmat este suptă apoi ca într-o gaură de vierme din universul organic şi apare într-o sală chirurgicală. Dar această sală chirurgicală este una specială. Nu se aud cerinţele chirurgilor către asistente cu privire la ustensile. Şi aici este linişte, iar doctorii se uită la un ecran pe când pacientul este lăsat în grija unui păianjen din metal care îl şi operează. Chirurgii schimbă din când în când ustensilele maşinii pentru ca aceasta să performeze tăieturi de precizie milimetrică în zone total inaccesibile până atunci pentru chirurgi. În ultima parte a filmului este prezentată o coregrafie graţioasă a mai multor asemenea aparate şi vedem şi chirurgul care manevrează maşinăria dintr-o altă cameră decât sala de operaţie. Totul este filmat într-o manieră suprarealistă iar muzica intervine pe alocuri pentru a da amploare evenimentului revoluţionar din lumea medicinii.
Al treilea film al serii a fost Forst de regizorul Ulu Braun. Scurtmetrajul foloseşte concepte psihedelice având ca decor principal pădurea. O serie de personaje rupte din lumea oniricului umplu cadrul prin efecte de suprapunere a două imagini una peste alta. O temă principală este ocupată de alergare, atât a atleţilor pe pistele de alergat în mijlocul pădurii cât şi a animalelor ce traversează fulgerător strada pentru a ajunge în pădure. Tot în natură apar şi ştirile de la ora 5, majorete ce dansează pe un pod, papagal fosforescent pe fundalul unui cer însângerat. Paleta de culori fluctuează între verdele crud al pădurii şi roşul nenatural care parcă vine dintr-un delir. Toate acestea culminează cu o scenă în mijlocul naturii care îi are ca spectatori pe parlamentari ce ovaţionează la o fetiţă care doarme.
Următorul scurtmetraj se petrece într-un râu din Africa şi are ca titlu River Rites. Regizorul Ben Russel surprinde efervescenţa băştinaşilor care se bucură de încă o zi de libertate. Băieţii petrec fiecare clipă într-o nesfârşită petrecere. Fac tumbe în apă, sar, se împroaşcă unul pe altul, înoată, se scufundă, dansează cu tot corpul, râd, toate acestea traversând râul dintr-o parte într-alta. Pescarii şi femeile care spală rufe sau cratiţe în apa râului nu se pot abţine de la a zâmbi, iar fetele care le ajută sunt furate de euforia băieţilor şi se strecoară şi ele pentru puţin timp în joaca lor. Tot acest haos dansant şi captivant este intensificat prin faptul că totul se întâmplă backwards ceea ce creează mişcări neobişnuite.
Ultimul film pătrunde în traumele psihologice provocate de război, soldate prin moarte şi doliu. Modul ales de regizorul Omer Fast de a tramsite publicului un mesaj atât de delicat a fost unul suprarealist. Scurmetrajul numit Continuity începe cu atmosfera tensionantă între un el şi o ea aflaţi într-o casă modernă. Între ei se află un tort, dar nu există niciun alt semn care să demascheze un eveniment fericit. Doar când ajung în maşină încep să afişeze zâmbete şi să îşi vorbească. La gară îi aşteaptă fiul întors din război. Urmează îmbrăţişări lungi şi afectuoase şi foarte puţine cuvinte. Ceea ce se petrece apoi acasă ar fi mai bine schiţat dacă ne gândim la un album de familie cu o copertă ce arată familia perfectă. Însă odată ce coperta este dată la o parte, vedem poze cu aceeaşi familie, însă în ipostaze ciudate, chiar sexuale.
Lucrurile devin şi mai ciudate când a doua zi acelaşi cuplu ia de la gară un alt Daniel, pe care îl tratează ca pe fiul lor. Din acest punct, nu mai există cale de întoarcere, anormalul devenind piesa principală a peliculei. Sexualitatea dintre aşa zisul fiu şi mamă sau dintre fiu şi tată este şi mai accentuată. Irealul dă frâu liber halucinaţiilor şi alungă normalitatea.
Intensitatea durerii provocate de moartea fiului lor în război îi împiedică pe cei doi să admită crudul adevăr. Astfel, zilnic pun în scenă acelaşi eveniment, sosirea fiului lor acasă, diferenţiându-se de la o zi la alta printr-un alt băiat în rolul fiului lor şi prin abordarea diferită a aceloraşi situaţii. Nu contează dacă toate astea se întâmplă în imaginaţia lor sau au ajuns să plătească băieţi pentru a se pune pentru o zi în pielea lui Daniel. Durerea şi anormalităţile provocate de aceasta sunt prea mari pentru a le mai găsi o scuză.
Scena finală se petrece în a patra zi când cei doi sunt în maşină în drum spre gară. Însă dinspre gară apare o cămilă. Ea se dă jos din maşină în ciuda rugăminţilor lui de a rămâne la planul iniţial şi urmăreşte cămila în pădure. Cămila dispare, însă cei doi se trezesc la buza unei prăpastii. Pe fundul prăpastiei se derulează un episod de război. Tineri soldaţi zac sfârtecaţi în timp ce un arab le smulge din mâini mitralierele.
