Articole

Gustav Deutsch a îndeplinit fantezia multor cinefili pasionaţi de pictură când a regizat Shirley: Visions Of Reality. A pus cap la cap mai multe compoziţii emblematice ale pictorului Edward Hopper pentru a reda jurnalul afectiv al unei americance, din anii 40 până la mijlocul anilor ’60. Rezultatul? O experienţă hipnotică oferită de o  succesiune de picturi minimaliste, alese pentru a-ţi limpezi retina.

Regizorul austriac a vrut să-i ofere personajului său feminin posibilitatea de a recompune o realitate postbelică după propriile-i viziuni artistice şi politice asupra vieţii. Filmul este de fapt întâlnirea dintre percepţia individuală a evenimentelor cotidiene şi realitatea oficială prezentată la ştiri, din ce în ce mai impersonală. Această realitate este reprodusă de Gustav Deutsch sub forma unui buletin informativ citit de vocea autoritară, fără inflexiuni, a prezentatorului anonim, când radioul era un rege în America. Urmărind impresiile protagonistei, spectatorul îşi poate imagina un dialog între pictorul Edward Hopper şi un Marcel Proust la feminin, care derulează propria realitate cu încetinitorul.

Pelicula poate fi considerată şi o critică subtilă a modului în care viaţa şi credinţele unui om sunt fabricate de curentul social reprezentativ pentru o anumită epocă. Personajul feminin ar vrea să-i reziste acestei realităţi colective politizate, opunându-se prin construcţia unei identităţi personale. Nu vrea să capituleze ideologic în faţa crizelor internaţionale, a ştirilor ameninţătoare despre Cuba sau a greutăţilor abătute asupra teatrelor în perioada recesiunii. Vrea să decidă asupra veridicităţii unor informaţii pe care alţii le iau de-a gata când vine vorba de istoria contemporană şi noul statut al femeii în societate (prinde şi anii ’60, ai marii emancipări).     

Shirley: Visions Of Reality este compus dintr-o serie de picturi ce-au fost reproduse prin decorurile retro. Statice la început, sunt apoi însufleţite de mişcările protagonistei. Ea se aşează mereu în colţul inundat de lumină al camerei-tablou, adoptând mişcările visătoarei meditative. Se uită lung pe fereastra de unde vine zgomotul sălbatic al unei metropole şi începe să-şi deruleze amintirile şi concepţiile despre umanitate. O singură zi (28 august) revine obsesiv în fiecare tablou reprezentând câte un an din viaţa personajului feminin aflat la intersecţia istoriei cu autobiografia.

Monologul protagonistei care imită postura femeilor din picturile lui Edward Hopper sunt precedate în fiecare scenă de vocea masculină fermă, care prezintă un buletin de ştiri la radio. Al Doilea Război Mondial, tensiunile dintre Statele Unite şi Cuba, întâlnirile lui Tito, marşul pentru drepturile omului şi discursul lui Martin Luther King pe muzica lui Joan Baez sunt întâmpinate de monologurile personajului feminin referitoare la criza existenţială a unui artist din perioada recesiunii sau la plictisul cotidian. Deşi traversează deceniile tensionate, care au dus la schimbarea stilului de viaţă al femeilor din lumea occidentală, personajul interpretat de actriţa Stephanie Cumming îţi lasă impresia că trăieşte desprinsă de lume. Nu vrea să preia un rol impus de societate şi devine un observator detaşat, care priveşte marile schimbări de la fereastră, deşi gândurile îi sunt mai lucide ca niciodată.

Angoasele omului contemporan sunt redate în culori puternice. Temerile protagonistei se proiectează asupra unui decor inundat de cromatica dominantă a pictorului Edward Hopper, formată din verde, galben şi rosu. Shirley: Visions Of Reality este un colaj nostalgic de instantenee legate de memorie, alegerile diferite şi asumate, relaţiile de cuplu, visurile artistice şi curgerea timpului între graniţele personale şi ritmul impus de modificările sociale.

Gustav Deutsch a optat pentru suprimarea mişcării. Nu te aştepta la intrigă sau răsturnări de situaţie. Majoritatea scenelor amintesc de un spectacol teatral de tipul one-woman show, deşi protagonista abia dacă se întoarce spre tine, preferând să-şi expună fiecare gând printr-o voce venită din spatele camerei. Jocul actriţei se bazează pe aşezarea corecta în spatiul tabloului reprodus, aproape mereu din profil, uitându-se, spre sursa de lumină. Joacă mai mult din ochi şi din priviri, captivându-te prin francheţea remarcilor despre omul surprins de istorie.

Shirley: Visions Of Realityrămâne un manifest vizual împotriva topirii propriei conştiinte într-o memorie colectivă din ce în ce mai uniformiza(n)tă. Filmul regizat de Gustav Deutsch a închis ediţia din 2013 a Bucharest International Experimental Film Festival. 

La Bucharest International Experimental Film Festival e nevoie să vii cu mintea deschisă şi să accepţi provocări vizuale şi auditive. Nici la ediţia 2013, BIEFF nu ne-a îngăduit să rămânem în zona noastră de comfort, expresiile faciale provocate de cele 5 filmuleţe participante la Competiţia Internaţională de Scurtmetraj Experimental din seara de joi variind de la nedumerire şi epatare la zâmbete şi chicoteli.

Seria de 5 scurtmetraje a fost deschisă de 37º4 S de regizorul Adriano Valerio care a fost premiat cu Menţiunea Specială a Juriului la Cannes 2013. Filmul este prezentat simplist de vocea unuia dintre cei 270 de locuitori ai unei insule din Oceanul Atlantic. Aşa facem cunoştinţă cu Nick, un simpatic adolescent. Filmul îl prezintă ori în compania prietenei lui, Anne, ori singur mergând pe unicul drum al insulei, gândindu-se la plecarea lui Anne. Fiind o insulă atât de mică, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, aşa că pentru Nick şi Anne insula reprezintă familia lor, dar şi singura lor lume. Universul lui Nick îşi pierde din claritate când Anne decide să plece la Londra pentru 2 ani la internat. Pentru prima dată în viaţa sa, Nick este pus faţă în faţă cu o deviere de la cursul anost, dar atât de familiar, al insulei şi nu ştie ce să facă. Deşi este invitat să meargă cu ea, Nick preferă să rămână în urmă, alături de insulă. Evenimentul este prezentat pe un ton calm, care încearcă să găsească o rezolvare la răsturnarea de situaţie şi să îşi regăsească ordinea de odinioară. Râsetele publicului sunt câştigate cu uşurinţă de raţionamentele cu grijă făcute de Nick, dar totoată naive şi inocente. O scenă în care Nick şi Anne dansează fără griji într-o piscină goală pe ritmul libertăţii lor autentifică relaţia lor ca una puternică. Bunicul lui Nick îşi linişteşte nepotul asigurându-l că toţi se întorc pe insulă. Nick ne părăseşte lăsându-ne cu gândul că totul va fi în regulă.

Brusc suntem introduşi într-un univers organic. Predomină o linişte sedativă, în fundal auzindu-se cum organul uman pulsează ritmic şi hipnotizant. Până când această armonie viscerală este întreruptă de pătrunderea unui ac prin penetrarea membranei ce pare că studiază organul. Apoi totul începe să ia forme hidoase şi anormale în efortul a două cleme de a pătrunde cu totul în camera organului. Şi astfel începe să se deruleze mesajul celui de al doilea scurtmetraj. Cum BIEFF doreşte şi promovarea filmelor educaţionale, a fost ales şi scurtmetrajul Da Vinci, de Zuri Ancarani, care îmbină ştiinţa cu arta vizuală. Camera  de filmat este suptă apoi ca într-o gaură de vierme din universul organic şi apare într-o sală chirurgicală. Dar această sală chirurgicală este una specială. Nu se aud cerinţele chirurgilor către asistente cu privire la ustensile. Şi aici este linişte, iar doctorii se uită la un ecran pe când pacientul este lăsat în grija unui păianjen din metal care îl şi operează. Chirurgii schimbă din când în când ustensilele maşinii pentru ca aceasta să performeze tăieturi de precizie milimetrică în zone total inaccesibile până atunci pentru chirurgi. În ultima parte a filmului este prezentată o coregrafie graţioasă a mai multor asemenea aparate şi vedem şi chirurgul care manevrează maşinăria dintr-o altă cameră decât sala de operaţie. Totul este filmat într-o manieră suprarealistă iar muzica intervine pe alocuri pentru a da amploare evenimentului revoluţionar din lumea medicinii.

Al treilea film al serii a fost Forst de regizorul Ulu Braun. Scurtmetrajul foloseşte concepte psihedelice având ca decor principal pădurea. O serie de personaje rupte din lumea oniricului umplu cadrul prin efecte de suprapunere a două imagini una peste alta. O temă principală este ocupată de alergare, atât a atleţilor pe pistele de alergat în mijlocul pădurii cât şi a animalelor ce traversează fulgerător strada pentru a ajunge în pădure. Tot în natură apar şi ştirile de la ora 5, majorete ce dansează pe un pod, papagal fosforescent pe fundalul unui cer însângerat. Paleta de culori fluctuează între verdele crud al pădurii şi roşul nenatural care parcă vine dintr-un delir. Toate acestea culminează cu o scenă în mijlocul naturii care îi are ca spectatori pe parlamentari ce ovaţionează la o fetiţă care doarme.

Următorul scurtmetraj se petrece într-un râu din Africa şi are ca titlu River Rites. Regizorul Ben Russel surprinde efervescenţa băştinaşilor care se bucură de încă o zi de libertate. Băieţii petrec fiecare clipă într-o nesfârşită petrecere. Fac tumbe în apă, sar, se împroaşcă unul pe altul, înoată, se scufundă, dansează cu tot corpul, râd, toate acestea traversând râul dintr-o parte într-alta.  Pescarii şi femeile care spală rufe sau cratiţe în apa râului nu se pot abţine de la a zâmbi, iar fetele care le ajută sunt furate de euforia băieţilor şi se strecoară şi ele pentru puţin timp în joaca lor. Tot acest haos dansant şi captivant este intensificat prin faptul că totul se întâmplă backwards ceea ce creează mişcări neobişnuite.

Ultimul film pătrunde în traumele psihologice provocate de război, soldate prin moarte şi doliu. Modul ales de regizorul Omer Fast de a tramsite publicului un mesaj atât de delicat a fost unul suprarealist. Scurmetrajul numit Continuity începe cu atmosfera tensionantă între un el şi o ea aflaţi într-o casă modernă. Între ei se află un tort, dar nu există niciun alt semn care să demascheze un eveniment fericit. Doar când ajung în maşină încep să afişeze zâmbete şi să îşi vorbească. La gară îi aşteaptă fiul întors din război. Urmează îmbrăţişări lungi şi afectuoase şi foarte puţine cuvinte. Ceea ce se petrece apoi acasă ar fi mai bine schiţat dacă ne gândim la un album de familie cu o copertă ce arată familia perfectă. Însă odată ce coperta este dată la o parte, vedem poze cu aceeaşi familie, însă în ipostaze ciudate, chiar sexuale.

Lucrurile devin şi mai ciudate când a doua zi acelaşi cuplu ia de la gară un alt Daniel, pe care îl tratează ca pe fiul lor. Din acest punct, nu mai există cale de întoarcere, anormalul devenind piesa principală a peliculei. Sexualitatea dintre aşa zisul fiu şi mamă sau dintre fiu şi tată este şi mai accentuată. Irealul dă frâu liber halucinaţiilor şi alungă normalitatea.

Intensitatea durerii provocate de moartea fiului lor în război îi împiedică pe cei doi să admită crudul adevăr. Astfel, zilnic pun în scenă acelaşi eveniment, sosirea fiului lor acasă, diferenţiându-se de la o zi la alta printr-un alt băiat în rolul fiului lor  şi prin abordarea diferită a aceloraşi situaţii. Nu contează dacă toate astea se întâmplă în imaginaţia lor sau au ajuns să plătească băieţi pentru a se pune pentru o zi în pielea lui Daniel. Durerea şi anormalităţile provocate de aceasta sunt prea mari pentru a le mai găsi o scuză.

Scena finală se petrece în a patra zi când cei doi sunt în maşină în drum spre gară. Însă dinspre gară apare o cămilă. Ea se dă jos din maşină în ciuda rugăminţilor lui de a rămâne la planul iniţial şi urmăreşte cămila în pădure. Cămila dispare, însă cei doi se trezesc la buza unei prăpastii. Pe fundul prăpastiei se derulează un episod de război. Tineri soldaţi zac sfârtecaţi în timp ce un arab le smulge din mâini mitralierele.

Fanilor care au plecat dezamăgiți de lipsa de acțiune si numărul redus de orci omorâți în The Hobbit: An Unexpected Jouney, am un singur lucru să le spun: Fiți pe pace! Oamenilor  mari de la Hollywood chiar le pasă! Dacă primul film al trilogiei folosea secvențe narative și de dialog lungi pentru a-și reacomoda spectatorii cu universul Middle Earth, pentru The Hobbit: The Desolation of Smaug trebuie să ai rucsacul deja pregătit și bocancii în picioare pentru că timp de 3 ore Peter Jackson și actorii săi galopează într-un ritm frenetic sărind dintr-o secvență de acțiune în alta, rareori dându-ți ocazia să tragi aer în piept.

A doua parte a trilogiei The Hobbit este o poveste greu de parcurs. Cu peste 12 actori principali și cel puțin 3 fire narative diferite, mai mult sau mai puțin legate între ele, de la The Desolation of Smaug cei mai satisfăcuți vor ieși fanii dedicați ai trilogiei Lord of the Rings pentru că o mare parte din film este dedicată referințelor și aluziilor poveștii ce a început această întreagă nebunie.  

Potențialilor neavizați le este oferită doar o scenă, cea de început, care a fost mai mult ca sigur scoasă de pe lista de impuse ale casei de producție, fiind salvată însă de cameo-ul regizorului Peter Jackson, o apariție parcă adusă direct via Looney Tunes.

Odată depășită, ești aruncat direct în povestea lui Bilbo (Martin Freeman), aflat acum în posesia inelului ce îi servește pe post de salvator dar și călău, ce se vede nevoit să își salveze prietenii gnomi, în frunte cu Thorin (Richard Armitage), din încurcăturile în care doar ei, cu încăpățânarea specifică acestor bizoni umanoizi, se puteau băga.

În cursa lor contracronometru spre muntele Erebor, căminul ancestral al gnomilor, gașca trebuie să se confrunte cu un stup de păianjeni imenși, un regat de elfi neiertători, un oraș pustiit de foamete și condus de un stăpân lacom și grobian (un cameo senzațional realizat de Steven Fry) precum și cu nelipsita haită de orci care ating un nou nivel de ineficiență, fiind incapabili să răpună măcar una dintre cele 13 ținte pe care le au. Asta neluând în calcul faptul că odată ajunși la muntele ce străjuiește întregul Pământ de Mijloc, vor trebui să se confrunte cu un dragon ce, din auzite, nu pare a fi cea mai generoasă gazdă din lume.

Gandalf (Ian McKellen), în stilul caracteristic, dispare în primele minute ale filmului, fiind transportat în propria misiune ce îl duce la bine cunoscutul Dol Guldur de unde apar semnalele răspândirii unor forțe ale răului ce îl înfricoșează chiar și pe bătrânul vrăjitor.

Acestor două povești principale li se adaugă și un triunghi amoros format din Legolas (Orlando Bloom), transformat aici într-o mașină, ispititoare ce-i drept, de masacrat orci, noua venită Tauriel (Evangeline Lilly), singura prezență feminină din film ce amintește prin construcție de Katniss Everdeen din The Hunger Games și gnomul Kili (Aidan Turner), ce compensează avantajul fizic al rivalului său prin discursul poetic care o vrăjește pe frumoasa elfină (?).

Cea mai mare problemă a filmului este faptul că Peter Jackson nu poate spune mai multe povești în paralel și rezultatul este că pe măsură ce urgența misiunii eroilor crește, povestea devine din ce în ce mai întortocheată și mai greu de urmărit, multe personaje fiind uitate doar pentru a fi readuse în poveste când ți-o dorești mai puțin. În plus, The Desolation of Smaug renunță aproape complet la umorul ce a dominat prima parte a trilogiei și acest lucru se simte mai ales când vine vorba de eroul principal, Bilbo, care lăsat fără stilul sarcastic pe care Martin Freeman l-a adus la nivel de artă, pare de-a dreptul descărnat și se bazează cam mult pe inocența ghidușă specifică rasei hobbiților.

În schimb, este de notat evoluția personajului lui Thorin pe care Richard Armitage îl duce pe noi culmi, modelându-l într-un erou din ce în ce mai aspru și obsedat de recuperarea regatului asupra căruia simte că are un drept suprem dar și de răzbunarea ce pare să îl conducă spre căi din ce în ce mai întunecate și iraționale.

Dar filmul nu ar fi nimic fără cel al cărui nume se află în titlu și este aici unde Peter Jackson împreună cu Benedict Cumberbatch, ce îi oferă fiorosului dragon vocea impozantă și mișcările impunătoare, dă lovitura. Smaug, dragonul cu piele impenetrabilă, ego supradimensional si o lăcomie fără limite este o prezență terifiantă și totodată familiară, al cărui trup colosal se plimbă prin încăperile Ereborului ca o fantomă, apărându-și comoara ce îi satisface dorința de putere dar care , în mod ironic, îl ține prizonier.

The Hobbit: The Desolation of Smaug nu este un film perfect din multe privințe însă lucrurile la care se pricepe, le face mai bine decât orice alt blockbuster de la ora actuală și asta pentru că, în ciuda utilizării 3D-ului și a celei mai noi tehnologi vizuale, este la bază o poveste tradițională și romantică în care eroii, cu toate defectele lor, merită să câștige. Așa că dacă vrei ca timp de 3 ore să te rupi de lumea cotidiană pentru a te pierde într-o lume fantastică în care acțiunea, călătoriile inițiatice și luptele între bine și rău sunt la tot pasul, atunci trebuie să faci o călătorie în Middle Earth cât de curând.