Facebook
Acasă Articole Pagină 228

Articole

Ultimele

American Hustle – Si escrocii au suflet

Adriana Gionea
-
0

Cum să-ţi furi singur căciula în stil american, fără să te ştie nimeni? Trebuie să-ţi faci planuri din copilărie, începând să distrugi vitrinele prăvăliilor din cartier pentru a prospera micul business cu sticlă al tatălui tău.

Când mai creşti, preiei afacerea bătrânului şi apoi te dai drept proprietar de galerie prin lumea parveniţilor inculţi pentru a le vinde picturi falsificate. Secretul este să rămâi un peşte mic în acvariul şarlatanilor, să nu bată la ochi. Greu de respectat această regulă când apare în viaţa ta o femeie răvăşitoare, fostă stripteuză, ce poate schimba rolurile sociale aşa cum schimbă ţinutele provocatoare între două numere la bară. Din fiinţa pierdută, devine o jurnalistă la Cosmopolitan, apoi o lady aristocrată din Londra, credibilă atunci când susţine că poate ajunge la marii bancheri de la care poate obţine împrumuturi pentru milionarii de carton. Dacă vrei să-ţi meargă bine alături de această cucerire, trebuie mai întâi să-i faci rost de o garderobă pe măsura, formată din hainele uitate de bogătaşii aiuriţi la curăţătoria din cartierul imigranţilor. Şi ascensiunea este asigurată, până într-acolo încât eşti nevoit să faci rost de un şeic pentru a se întâlni cu politicienii băgaţi în mafia cazinourilor.

American Hustlete derutează. La început ai putea fi enervat de clişeele vintage forţate, ce imită stilul anilor ’70 (de la ţinute, la gesturi şi atitudini de gangsteri de mâna a doua), dar regizorul David O. Russell (Silver Lining Playbook) să facă un slalom printre toate acestea, până îi reuşeşte o comedie inteligentă sau, de ce nu, o parodie la adresa reţetelor clasice ale unei astfel de comedii în stil hollywoodian. Povestea se bazează pe rezultatele operaţiunii ABSCAM, întreprinsă de FBI pentru a demasca nişte afaceri dubioase ajunse la nivel înalt. Adaptarea cinematografică a faimosului caz a impresionat juriul de la Globurile de Aur, care a adăugat palmaresului filmului două premii pentru interpretare, adjudecate de actriţele Amy Adams şi Jennifer Lawrence.

Filmul spune povestea unui cuplu de şarlatani versaţi, care pretind că pot obţine împrumuturi pentru a le salva pielea disperaţilor fără prea multă credibilitate în faţa unor bancheri. Irving Rosenfeld (Christian Bale) se foloseşte de talentul actoricesc al  amantei sale pe nume Sydney (Amy Adams) pentru a le promite celor ajunşi în faţa lui nişte sume de bani obţinute prin relaţiile inexistente ale iubitei sale falite. Ghinionul escrocilor este ambiţia ce-i trimite în raza de acţiune a lui Richie DiMaso (Bradley Cooper), un agent FBI ce-şi doreşte momentul său de glorie în ziare.

Richie îi ameninţă cu puşcăria dacă nu-l ajută să prindă câţiva politicieni cu mâţa-n sacul de bani. Acum îşi face apariţia şi primarul Carmine Polito (Jeremy Renner), demagogul cu suflet mare, venit din lumea săracă a imigranţilor, ce vrea să încalce legea pentru a le oferi locuri de muncă tuturor oamenilor dornici să experimenteze visul american. Dar să prinzi nişte politicieni luând mită nu-i treabă uşoară, mai ales când îi promiţi unui primar că-i faci rost de împrumutul acordat de un şeic inexistent. Planul nu se poate încheia dacă n-ai parte şi de ameninţările unui găinar fără scrupule ce se dă Al Capone, interpretat de Robert de Niro.

Regizorul David O. Russell alege o secvenţă din istoria unei Americi situate la confluenţa dintre perioada hippie şi kitsch-glam-ul disco pentru a caricaturiza toate acele tipologii umane devenite o emblemă a stilului de viaţă strident, cu parveniţi ridicoli şi excese bazate pe câştiguri şubrede. Fiecare devine propriul său escroc în American Hustle, minţindu-se că poate fi, în sfârşit, ceea ce şi-a dorit de mic. Iluziile nu-i ocolesc nici pe angajaţii-model aflaţi în slujba cetăţeanului, dornici să joace roluri nepotrivite. Agentul FBI visează la peştele cel mare al corupţilor, dar ajunge să fie sedus de amanta şarlatanului pe care-l urmăreşte, în timp ce mama lui îl ţine sub papuc, iar primarul trăieşte fantezia populistă a conducătorului sacrificat pentru binele alegătorilor. Filmul devine un puzzle ţipător, precum societatea în acea perioadă, bine redată prin succesiunea unor scene în care omul FBI-ului dansează pe ritmurile Donnei Summer alături de Sydney, în timp ce Irving, escrocul escrocilor, se îmbată alături de primarul nostalgic, pregătit să ţină discursuri lacrimogene în faţa unei matroane. 

Luat ca un tot unitar, American Hustle poate fi plictisitor, dar îl salvează câteva scene memorabile.  

Nymphomaniac – Bovary devine Anais Nin

Adriana Gionea
-
0

În ciuda imaginilor-teaser irezistibile, Nymphomaniac Vol. I nu este un film pentru onanişti. Îţi trebuie ceva răbdare şi apetenţă pentru autoanaliză dacă vrei să înţelegi ce se ascunde în spatele apetitului sexual greu de potolit al protagonistei, ce-şi povesteşte viaţa într-un stil apropiat de Proust şi de varianta mai pe şleau a jurnalelor scrise de Casanova. Pentru a prevesti acel amestec ofertant dintre eros şi moarte (că doar e Lars von Trier), a fost adăugat şi un preludiu muzical asigurat de chitara întunecată a celor de la Rammstein. Iar dacă eşti un fan al psihanalizei, vei dori să descâlceşti dialogul surprinzător dintre nimfomana extrem de lucidă şi ascultătorul destăinuirilor sale.  

Nymphomaniac Vol. I a fost prezentat ca un film ce-ar fi trebuit să te şocheze mai ales prin imaginile pornografice, dar Lars nu se dezice şi punctează la fel de bine prin consistenţa interioară a personajelor sale, aşa cum a făcut-o până acum. În loc de un film hedonist, i-a reuşit o poezie a erotismului sumbru, la care se adăugă fiorii angoasei şi personajele care plonjează într-o apă neagră, apocaliptică, ce stă să iasă de oriunde şi de nicăieri. O aştepţi degeaba. În filmele regizate de Lars, apocalipsa vine din inconştientul personajelor, branşat la un nihilism puternic mascat de adicţia sexuală, în cazul acestui film.

Joe (Charlotte Gainsbourg), nimfomană care-şi destăinuie viaţa unui necunoscut aparent şters, ce-o duce în apartamentul său după ce-o găseşte abandonată după o aventură terminată cu vânătăi într-un labirint sinistru de străzi lăturalnice, se dovedeşte a fi o femeie cu capacitatea de a-şi analiza stările şi cauzele din trecut ce-au dus-o în prezentul devastat de prea multă dorinţă. Abilitatea ei de a conecta evenimentele şi emoţiile din copilărie şi adolescenţă pentru a găsi o explicaţie, fără justificarea unor aşa-zise păcate, seamănă cu demersul unui psihanalist, doar că-n locul domnului Freud găseşti o femeie de-o senzualitate fragilă, departe de fanteziile cu tigroice în haine mulate, ce-aşteaptă la cotitură pentru a devora prada masculină. Joe aduce prin aerul ezitant cu imaginea lui Anais Nin din filmul Henry and June. Întreţine acelaşi contrast dintre gândurile incandescente şi aparenţa sensibilă pe care o întâlneşti la scriitoarea ce l-a inspirat pe Miller. Doar că, spre deosebire de Anais Nin, protagonista filmului a fost lipsită de prezenţele masculine care s-o inspire. Văzută cu alţi ochi, Joe nu devorează bărbaţi, ci se autodevorează, într-un periplu din care lipseşte plăcerea, în schimb, anxietatea este prezentă aproape mereu în experienţele sale. 

După o călătorie infernală, ce-ar fi trebuit să fie un paradis al simţurilor, Joe găseşte un bărbat aparte, care nu o priveşte de parc-ar fi o fiinţă condamnată la dispreţ. Ascultătorul inteligent o ajută, prin analogiile ce-i includ unele trimiteri la Edgar Allan Poe şi la ideile lui Bach despre armonie, să-şi împartă memoria sexuală în capitole pentru a regăsi, la final, poarta spre afectivitatea reprimată.

Acolo unde alţii văd numai o bulimie sexuală, Lars reuşeşte să arate o altă faţă a nimfomanei, aceea a femeii care, în ciuda aparenţelor, simte mult prea intens emoţiile, de unde şi prăpastia între talentul ei de-a se conecta la fiecare tresărire interioară şi lumea celor care o înfierează, mult prea ocupaţi de şabloanele mic-burgheze.  

Folosind aceleaşi decoruri minimaliste rău-prevestitoare, Lars von Trier o coteşte spre o insulă halucinantă ivită-n mijlocul realităţii, unde nimfomana şi presupusul salvator deghizat în receptaculul destăinuirilor se adăpostesc. Scena în care o ridică de pe jos pare o scăpare din iad pentru Joe, dar nu te poţi abţine să te întrebi cât va sta în picioare acest refugiu unde şi-a găsit, în sfârşit, un om capabil să-i developeze experienţele catalogate drept vulgare. 

Personajul care îi ascultă confesiunile sexuale îi arată lui Joe de ce nu este cea mai rea urmaşă a Evei. Aceasta se crede varianta feminină a diavolului, dar Seligman (“Fericitul”), bărbatul aparent insipid, găseşte oglinda care poate reflecta nevoia de afecţiune ce-o umanizează pe Joe. Îi leagă fiecare amintire cu iz erotic de literatură, muzică sau armonia universului, de parc-ar vorbi despre facerea lumii şi a paradisului pierdut. Se poate abţine Lars de la o perpetuă alungare a personajelor din edenul tranzitoriu, încât să-l păstreze pe Seligman, ascultătorul umanizant, şi-n Nymphomaniac vol. II?  

Nymphomaniac – Charlotte, numele tău cu iz de șarlotă îmi stârnește mare poftă

Claudiu Nicolae Sfirschi-Laudat
-
0

Vreți să aflați all about sex? Luați din bibliotecă primul volum al filmului Nymphomaniac, vă așezați frumușel pe canapea, îl deschideți și vă treziți în cea mai autentică postură de voyeur. Asta fiindcă Lars von Trier și-a pus în minte să desfoaie ceapa carnalității și a sentimentelor invitând-o iarăși pe Charlotte Gainsbourg să-și dezvăluie… talentele. Cu aerul ei fragil și delicat francez, ca un croissant proaspăt, ronțăit graseiat, Charlotte o întruchipează pe Joe, care, dinaintea noastră, voyeuri fără inhibiții, își ridică poalele de nimfomană precoce și ne spune, în primul volum, pe capitole (așa cum deja von Trier ne-a obișnuit și în alte filme ale sale), povestea începutului ei într-ale amorului și sexului.

Intrarea în poveste este simplă, iar decorul, minimalist, claustrofob și angoasant: în plină ninsoare, Joe zace leșinată pe o stradă obscură, cu urme vizibile, pe trup, ale unei violențe suferite recent, și este recuperată de Seligman („Fericitul” – interpretat de Stellan Skarsgård), un bătrân singuratic și cultivat, nefericit în aparență și avid, nu după plăceri perverse (deocamdată, cel puțin), ci după povești.

În casa ternă și mohorâtă a acestuia, bând ceai, Joe deapănă ca o Șeherezadă istoria păcătoasă a trupului ei tânăr și lacom după plăceri, dezvelindu-și sufletul – e drept, mai greu decât și-ar fi dezgolit trupul.  Totul începe în fragedă pruncie, prin jocuri aparent inocente, sub privirile reci ale mamei, dar îngăduitoare ale tatălui – medic, deci obișnuit cu nuditatea trupului -, și continuă așa până la sfârșitul plăcerii și al primului volum.

Bărbații se perindă prin viața fetei ca fructele în dieta unui vegetarian. Îi consumă ca pe morcovi însă, fără pasiune, doar cantitativ, statistic, deci științific, ca un entomolog care colecționează insecte cu forme prelungi. Joe suferă de oroare de vid și nu face altceva decât să umple acest gol lăuntric printr-un frecuș de trupuri din care lipsește ingredientul secret, dragostea. De altfel, e un demers programatic în deschiderea porților trupului lui Joe: distrugerea sau deconstruirea mitului iubirii. Tendinței heterosexuale spre procreare Joe îi opune sterilitatea contactului sexual care are drept scop numai plăcerea și neimplicarea emoțională. Este o revoltă a cărnii împotriva afectului, a trupului împotriva sufletului, o anestezie a moralei în plină sinestezie a corporalului.

Dar orice revoltă are și un preț, pe care, cred, îl vom afla mai departe, deschizând următorul volum ale celor o mie și nu știu câte nopți și zile de amor. Cert este că, la încheierea primului volum, chiar și plăcerea dispare, făcând din sex un act mecanic, o simplă juxtapunere a epidermelor incapabile să comunice între ele. Dacă înainte lăuntrul este locul nimicului, acum acesta din urmă se expandează și învăluie trupul și sufletul ca într-o bulă, deschizând o paranteză în care Joe stă chircită în poziție fetală.

În acest pseudotratat despre sexualitate, Lars von Trier nu lasă să-i scape implicațiile psihologice și chiar filosofice ale poveștii țesute în jurul trupului lui Joe și al personajelor secundare. În plus, nu cedează cu totul în fața pericolului de a fi doar  voyeur. Recurgând la metafore – precum cele din domeniul pescuitului, muzicii (Bach, preludiul coral „Ich ruf zu Dir, Herr Jesu Christ”) sau al matematicii (numerele lui Fibonacci) -, Lars von Trier disecă firul în patru, dând curs, cu siguranță, propriilor interogații și obsesii.

Von Trier interoghează trupul pentru a afla mai multe despre suflet, entitate metafizică și obscură, și o face cum știe mai bine: pune întrebări, imaginând situații. Plăcerea are limite, există iubire, plăcere pur sexuală sau sex fără iubire, este trupul doar un recipient al sufletului, care sunt limitele moralității? Acestea sunt câteva dintre întrebările primului volum al tratatului „Nymphomaniac”. Dar, cum trupul suportă multe, povestea merge mai departe, deschizând astfel drumul către cel de-al doilea volum al operei larsvontrieriene. 

Ce zile frumoase! – Binecuvantarea nesfarsita a banalitatii

maria comandasu
-
0

Să descrii experiența piesei Ce zile frumoase! de Samuel Beckett semnată Sânziana Stoican de la Teatrul Unteatru aduce într-o oarecare măsură cu sarcina unui degustător – care este ingredientul cel mai amețitor? Pe seama cui să pui toate emoțiile? Să fie scenografia minimalistă a lui Valentin Vârlan, care lasă spațiul necesar între replici și detalii? Să fie jocul Sabrinei Iaşchevici, care trece prin toate nuanțele gândurilor prin versalitatea mimicii? Să fie textul lui Beckett, același năprasnic Beckett, care taie delicat pojghițele de la suprafața lucrurilor ? Concluzia, deși riscă să semene cu textul unui spot la ceva produs energizant, este că toate fac un mix bun. Și e greu de găsit un mix bun.

Cu replicile sale ca săgețile de darts și cu o gestică în contrapunct, piesa ar putea fi acuzată de elitism. Însă povestea lui Winnie, femeia înghițită treptat de pământ sub un soare puternic, ca o Ană pe un rug al frumuseții lucrurilor simple, este un exercițiu de finețe teatrală. Puseele de forță vin doar din schimbarea de ritm a sentimentelor eroinei, fără nicio implicare a lumii exterioare, simbol al trecerii de la existența concretă, la cea interioară.

Se creează o voluptate a scenelor cu care, ca spectator, e greu să nu rezonezi – în niște condiții în care alții și-ar fi pierdut mințile, Winnie construiește din gesturi, cochetării și ticuri un simulacru de banalitate  chiar pe mormântul în care e tot mai adânc absorbită: Începe, Winnie! Începe-ţi ziua, Winnie!Nu-i mai rău.Nu-i mai bine… dar nici mai rău… Asta… asta e minunat! Periuța de dinți, rujul, oglinda, pistolul – obiectele din geanta eroinei devin parte a poveștii, punctând prin apariția lor noi sensuri ale zilei.

Winnie (de la winning = câştigător) este prototipul omului care-și sfidează condiția și se concentrează mereu pe partea plină a paharului, spre deosebire de soțul ei, Willie (willing– doritor) care, deși liber să se miște, a ajuns o umbră. Materializând parcă vorbele lui Zaharia Stancu, potrivit cărora nimeni nu trăiește când vrea, ci când îi vine rândul , Winnie se agață de fiecare clipă, de fiecare obiect și urmă de familiar care o țin în contact cu realitatea.

Distanța dintre cele două personaje este evidentă încă de la începutul piesei: Bietul Willie… nicio atracţie… pentru nimic… niciun ţel… în viaţă… Bietul Willie, dragul de el… Nu-i bun decât să doarmă… Minunată capacitate. Cum nu se poate mai minunată… după părerea mea… am spus-o intodeauna… De ce n-am avut şi eu acest dar?

În rolul lui Willie cel blazat îl regăsim pe Ionuț Vișan, al cărui chip însângerat și descompus este întruchiparea înfrîngerii de propriul destin. Chiar și atunci când citește ziarul, simbolul contemporanului, el insistă pe aceleași articole, imun la repetiție și la efectul său. Comicul situației este implicit. Supraviețuind, fără să trăiască, el are înțelegerea soției sale, deși până și aceasta îi disprețuiește lâncezeala emoțională.

Într-o oră și jumătate, Sabrinei Iaşchevici scoate din poezia absurdului un personaj complex, autosuficient pentru situația sufocantă în care se găsește, capabil de vibrație și dorințe până la ultima suflare. Expresivitatea frazelor este la locului ei, cu atât mai mult în pasajele cu replici –cascadă, a căror reușită cere concentrare perfectă.  

Brand washed, de Martin Lindstrom – Cea mai buna recenzie din lume

A.Vlad
-
0

Brandwashed o să facă să te simți un idiot și să nu mai ai încredere în nimeni și nimic. O să retrăiești momentul când ai aflat că nu există Moș Crăciun. Logourile o să-ți sară în ochi la tot pasul, o să verifici fiecare site să afli dacă îți stochează datele pentru a le vinde companiilor de marketing, care o să-ți planteze în browser reclame perfect setate pentru interesele tale și o să începi să faci comentarii enervante când o să vezi pe cineva că bea Red Bull sau mănâncă Macdonald’s, de genul: Știi că acea cutie de energizant are 6 lingurițe de zahăr! sau hamburgerul ăla e făcut după o rețetă creată în laborator să-ți dea dependență, una chiar mai rea decât heroina, au demonstrat studiile ștințifice! Ce vreau să zic este citeşte cartea, dar taci din gură! Nu te da de gol, prefă-te că nu ştii, asta dacă nu vrei să devii nepopular.

O să mă folosesc de un clişeu obosit ca să introduc un mic rezumat al cărţii: în gura unui copil o să găseşti adevărul. Întrebat fiind în cadrul unui studiu realizat de revista Psychology and Marketing despre Lego, un preșcolar a răspuns: Este cu adevărat distractiv şi trebuie să-l am. Dacă îl am, toţi vor vrea să vină la mine acasă să ne jucăm. Dacă nu-l ai, s-ar putea să nu le placă de tine. Aşa că în gura puştiului consumerist nu vei găsi adevărul, doar îndoctrinare, sau, termenul profesionist folosit, „amorsare” – cedarea în fața presiunii sociale şi folosirea anumitor branduri pentru a fi plăcut şi acceptat. Amorsarea începe de foarte devreme şi nu este greu de înţeles de ce. Piaţa de produse pentru copii sub vârsta de 3 de ani este de 20 de miliarde de dolari. De asemenea, Lindstrom vorbește despre studii ce arată că 53% dintre adulţi utilizează branduri pe care şi le aduc aminte din copilărie. Ca să nu mai vorbim de scena pe care am văzut-o cu toţii: copilul răzgâiat care se tăvăleşte pe jos prin magazin pentru că vrea ceva. Funcţionează, 75% din achizițiile spontane de produse sunt făcute în urma sâcâielilor copiilor.

Martin Lindstrom este tipul pe care corporațiile îl cheamă să te păcălească în a le cumpăra produsele cu nimic speciale și în Brandwashed explică în detaliu tacticile și munca din spatele manipulării. Excluderea socială, teama, vinovăția și nostalgia, admirația pentru celebrități, dependența fizică și psihologică față de un anumit produs, sexul ca vehicul pentru vânzări, toate sunt butoane pe care companiile apasă constant în încercarea de a ne face să scoatem cât mai mulți bani din buzunar. Într-un fel cu toții bănuiam lucrurile astea, dar la fel ca în cazul dezvăluirilor facute de Edward Snowden despre amplitudinea spionajului NSA, pus în fața unui volum atât de mare de informații nu ai cum să nu fii șocat de lipsa oricărei reguli. Suntem o țintă în mișcare.

În discuția cu un director de la Philip Morris acesta îi mărturisește că au identificat două etape în procesul atașamentului față de un brand: faza rutinieră, cu referire la acele produse pe care le folosim periodic, de care avem nevoie și pe care în general nu le schimbăm (pasta de dinți, săpun) și faza de visare, atunci când lași semnalele emoționale să-ți afecteze rațiunea. Această fază se activează în mod special atunci când nu mai suntem în modulul de lucru, ci intrăm în cel de vacanță. De pildă, ați observat că la orice festival de muzică este plin de promoterițe îmbrăcate sumar ce te tentează cu țigări, băutură, gadgeturi? Atunci când lăsăm garda jos suntem cei mai susceptibili să cheltuim mai mult pe produse scumpe și să devenim atașați de branduri noi ce devin asociate ideii de timp liber și distracție, pe care mai apoi le integrăm în rutina zilnică în speranța că ne vor aduce de fiecare dată în gând ce am simțit prima oară.

Orice brand vrea să-și marcheze teritoriul în creierul tău prin legarea lui de o anumită senzație sau emoție. De exemplu, la parfumuri mai întâi există un montaj de clipuri, numit mood-edit, pe care firmele de cosmetice îl livrează parfumierilor, apoi o campanie de marketing și abia la sfârșit o zeamă, alintul din industrie pentru parfum. În cazul ăsta se merge pe erotic, pe pasiune, misterios, pe atracție și sex. Știți reclamele la Axe cu zecile de femei ce aleargă după un puști schilod? Sunt foarte eficiente – făcând din Axe numărul 1 mondial pe piața antiperspirantelor, iar pe utilizatorii prea entuziasmați pericolul numărul unu într-un lift aglomerat – și bazate pe un studiu ștințific. Întrebarea la care au încercat să răspundă cercetătorii: Care este cea mai mare fantezie masculină? Șocant, ea este aceea de a fi considerat irezistibil nu doar de una, ci de mai multe femei sexi. Sper că nu au cheltuit prea mult pe studiu. Alte firme caută să-ți inspire teamă. Gelurile antibacteriene, care deși ineficiente pentru că boala se transmitea pe cale aeriană, au fost promovate în perioada gripei porcine ca fiind prima linie de protecție împotriva extinderii pandemiei. Iar atunci când se vorbește de faptul că luăm prea multe medicamente, ar trebui să ne gândim că big pharma, numele generic dat celor mai mari corporații farmaceutice, investesc de două ori mai mult în promovare și publicitate decât în cercetare și dezvoltare.

După lectura asta, sper că o să fugiți de mall ca dracu‘ de tămâie și o să vă refugiați din calea valurilor de branduri în casa plină de mobilă de la Ikea, în timp ce ascultați muzică la Ipod, vă jucați Candy Crush pe Ipad și tresăriți la auzul vibrațiilor Iphone-ului.

                                                                          

Editura Publica, 2013

Citește și Exceptionalii, de Malcolm Gladwell – De ce nu suntem cu totii Steve Jobs?

Exceptionalii, de Malcolm Gladwell – De ce nu suntem cu totii Steve Jobs?

Retox – piesa despre realitati romanesti

Post Modern
-
0

Cu Retox, Compagnie 28 și Teatrul Unteatru aduc în fața publicului un spectacol-concert despre sine, despre zonele întunecate ale personalității, cele care iau naștere din traumele copilărilei sau din realitățile societății contemporane.

Regia piesei este semnată de Eugen Jebeleanu și din distribuție fac parte Emilia Dobrin, Conrad Mericoffer, Camelia Pintilie, Pompilius Onofrei și Yann Verburgh. Conceptul scenic îi aparține lui Yann Verburgh, sountrack-ul este asigurat de Alex Turcin-Halka, iar Cinty Ionescu  semnează video design-ul.

Replicile sunt juste și vin în avalanșă, multe din ele puse ca întrebări fără un răspuns universal valabil: De ce există Pro tv? De ce se construiește Catedrala Mântuirii Neamului? De ce românii au talent? De ce eu nu pot?

Punctul de plecare în realizarea spectacolului l-a constituit un videoclip, parte a unui serial web, Dire (enfin bon), realizat de Alexis Jacquet.

10 filme de Lars von Trier – recomandarile Postmodern

Post Modern
-
0

Cu siguranță filmele lui Lars von Trier nu sunt menite să ne binedispună. Lars von Trier ne seacă emoțional în fiecare film al său prin abordările neobișnuite, temele grele și viziunea aproape patologică asupra lumii și oamenilor.

Înainte de a fi din nou proiectați într-o lume lipsită de logică și sens (vezi Nymphomaniac), ne-am propus să reactualizăm zece titluri semnificative din filmografia lui von Trier.

În ordine invers cronologică:

1. Melancholia (2011)

 

Într-o perioadă în care mass-media era suprapopulată de superstiții apocaliptice și produse hollywoodiene convergente, Lars von Trier creează un film pe o tematică aparent asemănătoare, în realitate urmărind direcția opusă.
Melancholia este, în definitiv, un film despre depresie clinică și o incursiune în fondul psihologic al personajelor apăsate de ideea dispariției iminente. Dihotomia resemnare/revoltă se regăsește în cuplul de surori, ireproșabil jucat de Kirsten Dunst și Charlotte Gainsbourg. Filmul este tulburător și deprimant, însă poate cel mai accesibil și ușor de digerat al lui von Trier până în prezent.

2. Antichrist (2009)

 

În mod convențional, Antichrist este un film horror. Moartea copilului cuplului Charlotte Gainsbourg și Willem Dafoe (personajele nu au nume în film) provoacă depresie mamei. Părinții se mută într-o cabană îndepărtată din pădure, tatălui revenindu-i sarcina de a-și trata soția prin terapie. Terapia generează, însă, o luptă atavică, mama începând să manifeste comportamente sexuale violente și sadice.
Filmul este povestea căderii din Eden, reîntoarcerea într-un timp în care salvarea nu mai este posibilă (Ante-Christ). Având scene explicite de sex, mutilare genitală și tortură, dar și o multitudine de referințe cinematografice, Antichrist nu este un film ușor. Mulți îl consideră chiar cel mai greu de digerat film al lui von Trier.

3. Dogville (2003)

 

Dogville combină în mod fascinant trei mediumuri artistice: film, teatru și literatură. Cu un decor ce reconstituie intimitatea teatrului și un discurs literar ce ne acompaniază pe tot parcursul filmului – ca într-o poveste pentru copii – von Trier recreează o societate în care ospitalitatea se transformă în abuz, iar victima răspunde cu infinită iertare. Grace (Nicole Kidman) întruchipează, după cum sugerează și numele, necondiționatul și infinitul. Harul său nemărginit este cel care conduce, însă, la distrugerea orașului Dogville.
Decorul se constituie dintr-o singură scenă, casele și străzile fiind marcate prin linii trasate cu cretă. Nu există uși, pereți, doar piese de mobilier. Lars von Trier nu ne închide; dimpotrivă, nu există nicio distincție între public și privat, interior și exterior. Camera lui von Trier penetrează orice spațiu.
Vocea lui John Hurt (The Elephant Man, Lord of the Rings), naratorul filmului, ne conduce în basmul Dogville, un basm cu o morală aparte.

4. Dancer in the dark (2000)

 

Selma (Björk) trăiește în întuneric – la propriu și la figurat. Este aproape oarbă, însă continuă să muncească pentru a putea plăti operația de ochi a fiului său. E o ființă blândă și sensibilă, incapabilă de a face rău, însă von Trier o plasează în situația absurdă de a fi condamnată la moarte pentru crimă.
Pe tot parcursul poveștii, Selma se refugiază de realitatea ilogic de necruțătoare prin cântec. Muzica lui Björk este transpusă în coregrafii care amintesc de genul musical. Ultima parte a trilogiei „Golden Heart”, Dancer in the Dark este exemplul cel mai relevant al obsesiei lui von Trier pentru ceea ce unii numesc torturarea emoțională a publicului. La aceasta contribuie și folosirea preponderentă a planului-detaliu care redă în amănunt emoțiile și întunericul în care se află Selma. Ca public, solidarizăm într-un mod autentic cu protagonista, însă orice speranță de salvare ne este spulberată. Ultimul cadru al filmului este, cu siguranță, printre cele mai tulburătoare din întreaga cinematografie.

5. The Idiots (1998)

Idioterne este aportul lui Lars von Trier la mișcarea Dogma 95, care dorea întoarcerea cinema-ului la simplitate și veridicitate. În film, un grup de tineri își petrec timpul prefăcându-se retarzi, exteriorizându-și – ceea ce numesc ei – idiotul interior. Liderul lor, Stoffer, îi provoacă să simuleze retardul mintal în public și, mai mult decât acasă, la propriile lor familii. Karen este „the golden heart” a acestui film, iar izbucnirea acesteia în fața familiei într-un acces de retard reprezintă punctul culminant al filmului.

Filmul conține scene de sex nedisimulat – orgia din sufragerie – și are o formă aparentă de documentar. Idioterne este, de altfel, un produs artistic straniu, un experiment al lui Lars von Trier care a trecut aproape neobsevat.

6. Breaking the Waves (1996)

 

Breaking the Waves deschide trilogia Golden Heart care are în centru femei capabile de sacrificiu de sine, chiar de dobândirea calității de sfânt. De asemenea, Lars von Trier exploatează în mod explicit, pentru prima oară, tema religiei.

Bess este o fată tânără, simplă și naivă, care are două constante în viață: Dumnezeu și soțul său Jan. Când acesta suferă un accident care îl lasă paralizat, o roagă pe Bess să întrețină relații sexuale cu alți bărbați și să îi povestească ulterior. Din dragoste – necondiționată – pentru Jan, ea acceptă să se sacrifice, lucru care va duce la moartea ei în mod brutal.

Breaking the Waves este un film care violează sensibilitatea publicului pe toate planurile. Dar, fiind vorba de von Trier, s-ar presupune că ne-am obișnuit deja.

7. The Kingdom (1994)

 

The Kingdom este o mini-serie realizată pentru televiziune, formată din patru episoade. The Kingdom se referă de fapt la un spital danez – spațiul de descărcare a unor evenimente stranii. Lars von Trier satirizează hybrisul rațiunii, precum și refuzul spiritualului. Spre deosebire de filmele lui, The Kingdom are o poveste relativ directă, iar șocurile emoționale sunt mai puțin tulburătoare. Poate fi un start potrivit pentru novicii în materie de Lars von Trier.

 

8. Zentropa (1991)

 

Un narator ne hipnotizează și pătrundem în Europa. Un teritoriu răvășit de Al Doilea Război Mondial și de acte teroriste naziste. Un tânăr american se mută în Germania și se angajează drept conductor la un tren de noapte. Spiritul său pacifist nu reușește să împiedice, însă, crime ulterioare și nici nu scoate Europa din apatia și somnolența post-belică.

Filmul poate fi privit, de asemenea, ca un atac la adresa politicii externe S.U.A și la complicitatea Europei. Mai mult, juxtapunerile de cadre realiste și onirice ne trimit într-o lume kafkiană, absurdă și imposibil de părăsit.

Un film cu textură de coșmar pentru o Europă aflată în plin coșmar. Un von Trier ascuns, dar care merită încercat.

9. Epidemic (1987)

 

Epidemic este un film în film. Pe de o parte, avem povestea propriu-zisă care îi conține pe von Trier și un co-autor și povestea pe care aceștia o construiesc despre un doctor. Doctorul încearcă să găsească un leac pentru o epidemie, neconștiientizând că de fapt el este cel care o răspândește. În final, înșiși autorii cad victime epidemiei, prin intermediul unei fete hipnotizate care transmite boala – ficțiunea prinde viață și pătrunde în realitate.

Filmul propriu-zis – povestea celor doi scriitori care concep un scenariu – este ocazia publicului de a intra în contact cu fobiile, maniera de a scrie și crezurile estetice ale lui von Trier. Într-o oarecare măsură, Epidemic poate fi considerat un documentar despre el însuși.

10. The Element of Crime (1984)

 

Acest film deschide trilogia Europa. The Element of Crime ne transpune într-o lume labirintică, în care Fisher – un detectiv – este hipnotizat pentru a putea rememora – și înțelege – ce s-a întâmplat în Europa. Urmărindu-l pe criminalul în serie Harry Gray, Fisher devine însuși Harry Gray.

The Element of Crime împrumută influențe din filmul Noir și recreează o lume kafkiană. Deși nu portretizează concret violența, von Trier ne-o transmite prin decorurile apocaliptice folosite. Ca o critică la adresa fundamentalismului de orice tip, regizorul face din detectiv criminal.

Saving Mr. Banks – Pentru cine va canta Mary Poppins?

Adriana Gionea
-
0

Mulţi oameni în toată firea s-ar poza cu personajul favorit la Disneyland, chiar dac-au aflat de multă vreme că-i doar un student deghizat, care face rost de bani pentru studii sau pentru băuta cu prietenii.

La fel este şi filmul cu Mary Poppins interpretată de Julie Andrews, o prăjitură vizuală care te readuce în copilărie, pentru că prezentul se topeşte în iluzia vârstei de aur. Dar scriitoarea ce-a inventat-o pe năstruşnica dădacă, P.L. Travers (Emma Thompson), nu vede copilăria drept un paradis al dulciurilor în culori pastelate şi al jucăriilor ci, mai degrabă, ca pe un şir nesfârşit de zile înăbuşitoare sub toridul soare australian. Când un copil mare şi visător, precum Walt Disney (Tom Hanks), îi cere drepturile pentru a ecraniza povestea despre Mary Poppins ajunsă-n casa domnului Banks, ia naştere un parc de distracţii ciudat, unde flashback-urile din trecut se perindă haotic prin faţa ei, înlocuindu-i pe Mickey şi pe Minnie.

Mary Poppins îţi dă impresia unei fiinţe încântătoare şi lipsite de griji, dar munca pentru realizarea filmului a fost una greoaie, oamenilor din echipa lui Disney negociind din greu scenariul cu autoarea. Spre deosebire de personajul său, mereu cu zâmbetul pe buze, Travers era o femeie acră, genul englezoaicei rigide şi tipicare, mereu indignate de uşurinţa prin care Walt Disney, interpretat extraordinar de Tom Hanks, trece prin viaţă şi prin casa familiei imaginare, din care făcea parte Mary Poppins. Scriitoarea o vrea pe Mary Poppins ceva mai pragmatică (imaginile din trecutul ei dezvăluie de ce), iar nonşalantul Walt vrea o fabricantă de lumi paralele, unde oamenii nu au alte griji în afara cântecelor pline de cuvinte inventate şi a paşilor dansanţi. V-o mai amintiţi pe Julie Andrews, nu-i așa?

Pentru oamenii veseli din însorita Californie, Travers este o pacoste. Acidă, mereu nemulţumită şi pregătită să demoleze orice idee, aceasta devine o scorpie demodată printre simpaticele asistente din preajma lui Walt şi arătarea ponosită de la barul hotelului de lux înţesat de tinerele ce-o imită vestimentar pe soţia lui Kennedy. Walt îşi doreşte un musical, în care protagoniştii dansează cu pinguinii sub formă de animaţie, dar scriitoarea detestă animaţia şi cântecele, şi nici actorii distribuiţi nu-i sunt tocmai dragi. Totuși, părăseşte Londra la invitaţia lui Disney (ce-o tot curtează timp de aproape douăzeci de ani), pentru a nu-şi pierde casa, imitând scenariul tatălui ei falit şi alcoolic (adevăratul Mr. Banks), interpretat convingator de Colin Farrell.   

De fapt, în filmul regizat de John Lee Hancock se bat cap în cap două lumi, cea americană, după chipul şi asemănarea Hollywood-ului, şi cea de un rafinament conservator, din care vine inventatoarea lui Mary Poppins. La o a doua vedere, găseşti adevăratul contrast, legat de modul în care Walt şi faimoasa autoare decid să-şi rezolve traumele copilăriei. Ea creează un personaj vesel, aşa cum nu (mai) poate fi, el vrea un film pentru acest personaj, special pentru a-şi ţine promisiunea făcută celor două fiice devenite fanele celebrei Mary Poppins, că doar el nu este Mr. Banks încât să uite cuvântul dat. Travers a inventat o familie, Disney, o întreagă lume, din care lipseşte doar acel membru fabulos plăsmuit de scriitoarea încăpăţânată.

La final, Saving Mr. Banks poate fi luat drept o terapie originală. În loc de canapea, găseşti un roller-coaster, unde trebuie să înveţi cum să te bucuri de îngheţata roz fără să o verşi pe tine, asta în timp ce-ţi vin în cap nişte amintiri nu tocmai dulci. Tom Hanks şi Colin Farell au dat ce-a fost mai bun din ei pentru a-ţi arăta forţa visurilor şi a fanteziei, contracarând injecţiile cu pragmatism oferite de sarcastica Emma Thompson în rolul scriitoarei ce-şi contrazice mereu personajul iubit.

Pe cine nu vrem de fapt să părăsim când nu renunţăm la propriile idei?Una dintre întrebările care nasc reflecţii după ultima scenă. 

Filmele anului 2013 – recomandarile Postmodern

Post Modern
-
0

Luați o pungă de popcorn și apăsați play filmelor noastre preferate din 2013: 

1 La grande bellezza 

 

 

Claudiu Sfirschi-Laudat, redactor Postmodern.ro:

La Grande Bellezza este îmbinarea perfectă între scenariu, imagine, regie și muzică. Nimic prea mult, nimic prea puțin, totul într-o proporție desăvârșită, ca aceea pe care o descoperi în operele de artă care fac măreția Romei. De la delicatețea sufletului până la grotescul lui, totul capătă o formă – o formă sufletească care nu și-ar fi găsit alt cadru mai potrivit de manifestare decât acela al Cetății Eterne – tandră, decadentă, maiestuoasă, cinică, sensibilă, snoabă, melancolică sau pasională; într-un cuvânt: o frescă psihologică care tinde spre statutul de capodoperă.

Călătoria lui Jep Gambardella descrie un cerc perfect, deschis în tinerețe prin iubire, inocență și frumusețe, continuat apoi prin cinism, superficialitate, snobism și perversitate, pentru a ajunge să se închidă în punctul de unde pornise. Călătoria aceasta este o întoarcere la sine și o recuperare a frumuseții care rămâne neatinsă în fiecare dintre noi.

 

2 Inside Llewyn Davis

 

 

Cătălin Olaru, redactor Postmodern.ro:

După ce au încercat o rețetă nouă în care au scăpat prea mult zahăr (Gambit), frații Coen gătesc din nou după propria lor carte de bucate. De geniu sau nu, protagonistul are o lume întreagă, cu personajele interpretate de John Goodman cu tot, împotrivă. Inside Llewyn Davis încheie trilogia începută de Barton Fink și continuată de A Serious Man: din universul absurd pe care îl descriu frații Coen, nu există scăpare, ceea ce dă un film cât se poate de deprimant (cu atât mai deprimant cu cât e iarnă și nici tu nu deții o geacă groasă). Iar dacă toate astea nu v-au convins, aflați atunci că în film apar mai multe pisicuțe drăguțe.

 

3 La vie d'Adele / Blue is the warmest color

 

 

Oana Alexandrov, redactor si social media senior Postmodern.ro:

La Vie d’Adele nu este un film șocant și nu ar trebui să stârnească controverse într-un secol în care se presupune că fiecare are libertatea de a face ce vrea, atâta timp cât nu se răsfrânge asupra libertății celorlalți. E un film sincer despre monotonia vieții în care se mănâncă fără atenția de a se șterge la gură, în care se doarme profund cu o dâră de salivă prelingându-se din gura deschisă și în care personajele comunică mai mult prin gesturi, priviri, atingeri, decât prin cuvinte. E un film despre descoperirea sinelui, primul sărut adevărat, neliniștea lipsei unui scop concret al vieții și momente trăite simplist, însă fermecătoare prin naturalețea lor. Este mai mult decât orice un film despre dragostea fără clișee, dar și despre pierderea dragostei. Când m-am ridicat după cele 3 ore de film, nu am simțit că am învățat ceva nou și nici nu am avut acea senzație că o să uit tot ce s-a întâmplat în film a doua zi dimineață. Filmul mi-a făcut să îmi fie dor să surprind acele momente mărunte ale vieții și să le trăiesc la maximum.

 

4 The Spectacular Now

 

 

Alma Marhamati, redactor Postmodern.ro:

O poveste de dragoste din partea scenariștilor lui 500 Days of Summer regizată de James Ponsoldt (Smashed) pare o rețetă previzibilă pentru un film dulceag de vară. Ca în Smashed, protagoniștii lui Ponsoldt împart întâi băutura și apoi iubirea, însă jocul actorilor Miles Teller și Shailene Woodley este net superior materialului și îl ridică peste nivelul poveștii meet-cute with a twist. Poate că Teller este tipul șmecher din liceu, iar Woodley tocilara fără prieteni, dar împreună și cu alcoolul turnat discret în suc, sunt sensibili, veseli, triști, nebuni – reali. Dependența de alcool nu are nicio repercusiune asupra vieții celor doi – un plus, zic eu. Iar finalul nu surprinde deloc cu un strop de speranță pentru viitor, ce nu se regăsea în romanul omonim al lui Tim Tharp. The Spectacular Now dovedește că uneori nu te poți mulțumi cu nimic mai puțin decât previzibilul și că acum-ul este într-adevăr spectaculos. 

 

5 The Great Gatsby

 

 

Loredana Ghidarcea, redactor Postmodern.ro:

Pentru mine, 2013 a fost, fără îndoială, anul filmului spectacol. Cu cât muzica a fost dată mai tare, 3D-ul mai sclipitor și costumele mai spectaculoase, cu atât m-am îngrămădit mai cu poftă la cumpărat bilete. Și nu putem vorbi despre filme spectaculoase în 2013 fără să amintim de The Great Gatsby (r: Baz Luhrmann). Prins între musical și melodramă, The Great Gatsby a împărțit opiniile criticilor. Ce-i drept filmul lui Baz Luhrmann este multe lucruri (poate prea multe) însă, cu siguranță, nimeni nu îl poate acuza de subtilitatea ce stă la baza romanului. În stilul său caracteristic, regizorul creează un festin ce pendulează constat între vizualul tradițional, muzica perioadei și pop-ul contemporan, între seturi construite și peisaje de parcă pictate în acuarelă, între high-tech-ul cinematografiei moderne și cinematografia specifică începutului de secol 20. Deși stilul pare să primeze asupra substanței, The Great Gatsby nu este un film lipsit de suflet (gravitatea emoțională fiind în mare parte datorată prestației emotive a lui Leonardo Di Caprio) și este un proiect caracterizat, în principal, de aceeași ambiție cu care Jay Gatsby se luptă pentru dragostea fetei bogate, Daisy Buchanan, o utopie pe care lumea reală i-o refuză din start. În mod ironic, marele merit al filmului nu este critica acidă a societății americane a anilor ’20 ce a dus hedonismul la un nivel necunoscut până atunci fără să intuiască dezastrul pe care sfârșitul decadei îl va aduce sau transformarea ecranului de cinematograf intr-o explozie de stimuli vizuali și auditivi. Cumva uitându-mă la The Great Gatsby nu am putut să nu mă gândesc că atâta timp cât Beyonce cântă și Moet-ul curge în cupe sclipitoare de cristal, consecințele și tragediile sunt uitate și niciodată aduse în discuție, exact ca în lumea aparențelor în care Gatsby încearcă, și eșuează să își trăiască visul american până la capăt.

 

6 Rush

 

 

Miruna Spătaru, redactor și coordonator social media Postmodern:

Rushnu a primit prea multe urale când a apărut la noi in septembrie, titlul tradus în românește cu siguranță nu a ajutat – Rush: Rivalitate și adrenalină. Dar e un film închegat care mi-a ținut atenția prinsă pe parcurs, în special datorită personajelor. Nu am urmărit niciodată cursele de Formula 1, dar iată-mă după film căutând pe internet tot ce pot găsi despre realitatea din spatele filmului. Concurența – și prietenia – dintre două tipuri diametral opuse de personalități, piloții de curse Niki Lauda și James Hunt, sunt surprinse foarte bine, iar filmul ne face cunoștință cu ei de la prima întâlnire (sau chiar dinaintea ei) și ne conduce până la ultima. Aș spune că merită văzut, chiar dacă nu te pasionează cursele de Formula 1 sau dacă se întâmplă cumva să ai o aversiune față de Chris Hemsworth, ca mine.

 

7 Shirley: Visions Of Reality

 

 

Adriana Gionea, redactor Postmodern:

Dacă eşti pasionat de artă şi de romanele introspective, în care percepţia subiectivă devine adevărata realitate, sigur vei considera ultimul film regizat de Gustav Deutsch unul dintre succesele anului 2013. Poate nu a fost destinat unui public foarte mare, apropiindu-se mai mult de zona experimentală (a închis ediţia din 2013 a BIEFF), dar îţi oferă un amestec irezistibil între delectarea vizuală şi reflecţiile despre lume şi viaţă, pe timp de criză (socială şi personală). Filmul nu are scene de acţiune, fiind alcătuit în totalitate din compoziţiile artistului Edward Hopper, transformate în picturi vivante.

Sala de cinema devine o galerie unde personajele din tablouri încep să se mişte, iar protagonista, Shirley, va suprapune propriile gânduri peste ştirile angoasante de la radio, ce vor să reinterpreteze istoria mondială, de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial până la marşul pentru drepturile omului, la care Joan Baez acompania discursul despre libertate rostit de Martin Luther King. Culorile vii, decorul minimalist şi privirea meditativă a visătoarei, dar lucidei Shirley domină pelicula, având rolul de filtru pus între brutalitatea ştirilor despre invazii, crize din ţările sud-americane sau prăbuşiri ale bursei, şi lumea personajului feminin, care vrea un timp al răbdării. 

 

8 Gravity

 

 

Mihaela Matei, redactor șef Postmodern:

Thrillerele SF nu sunt genul meu preferat, dar Gravity, regizat de Alfonso Cuaron, cunoscut pentru Y Tu Mama Tambien și Childern of Men, este recomandarea mea dintre filmele anului 2013. Fără a fi eliberat în totalitate de clișee hollywoodiene, Gravity nu e doar un thriller care te face să te simți total pierdut în spațiu, la propriu, ci te duce cu gândirea și imaginația acolo unde poate n-ai mers niciodată. Cum este să te afli în spațiu, în afara conceptului obișnuit de gravitație, acolo unde nimic nu funcționează așa cum te-ai aștepta și, peste toate,  să "cazi" în spațiu și să te rostogolești în golul cosmic, vâzând în depărtare Pământul, dintr-un unghi pe care pământenii nu îl cunosc decât din poze. Tocmai de aceea Gravity te face să experimentezi mai mult decât orice alt film SF spațiul și experiența astronauților, dar și un gol existențial și metafizic. "Căzând în gol" nu te poți agăța de nimic pentru a te opri din cădere, nici de obiecte din jur, nici de concepte și noțiuni familiare nouă de când am intrat în lume. Pentru această dezrădăcinare ciudată și neașteptată Gravity merită văzut. 

Walt Disney – Personaje care ies din zona de confort

Post Modern
-
0

Fac parte din generaţia copiilor pe care părinţii îi “potoleau” închiriind casete video cu desene animate, imediat dupa Revoluţie. Preferatele au fost, bineînţeles, cele realizate de Walt Disney. Ce-i drept, acel amestec între culoare, replici amuzante şi personaje opuse ne stârneau imaginația. Ne disputam rolurile şi protagonistele favorite, iar în vacanţele petrecute la mare ne credeam fiecare o mică sirenă. Parcul din apropierea blocului era jungla lui Mowgly, iar maidanul plin de praf, savana din Regele Leu.

Fiecare personaj avea farmecul său, dar mi-au rămas în minte mai ales Belle din Frumoasa şi Bestia, Ariel din Mica sirenăşi Jasmine din Lampa lui Aladdin. Când spuneam faimoasa replică des folosită de copilul neînţeles, Las’că mă fac eu mare!, îmi doream de fapt inteligenţa şi răbdarea lui Belle, părul lui Ariel şi curajul ei de-a se duce într-o lume nouă, dar şi hotărârea lui Jasmine (cu tot cu şalvarii ei de mătase).

 

 

Ce aveau în comun aceste trei eroine, încât îmi era greu să decid pe care s-o interpretez în timpul jocurilor din copilărie? Toate aveau de înfruntat nişte părinţi protectori (că doar ăsta e rolul părinţilor), nu ascultau de sfaturile celor mari şi găseau lucruri frumoase acolo unde ar fi trebuit să fie doar pericole şi moarte. Mai târziu aveam să aflu că toate aceste calităţi îl pregătesc pe copil să se dea cu fruntea de pragul de sus când ajunge adolescent şi să părăsească zona de confort pentru a se maturiza, riscând să-şi  exaspereze părinţii.  

 

 

Pentru cei care vor doar o singură câștigătoare, voi alege să vorbesc despre Belle, fata pasionată de lectură, ce-şi lasă căsuţa liniştită pentru a-şi salva tatăl din ghearele unui bărbat care, din perfecţiunea întruchipată, ajunge o bestie hidoasă, drept pedeapsă pentru egoismul său. Cu alte cuvinte, Frumoasa şi bestiaeste întâlnirea dintre fata cuminte, silitoare şi devreme acasă şi un magnat playboy care pierde ce-avea mai de preţ: farmecul personal. Din călău psihologic şi victimă, devin prizonier şi salvator.

O dădeam din râs în plâns când se trecea brusc de la scena în care Belle mergea nepăsătoare, cu privirea hipnotizată de cartea mereu deschisă în faţa ei, în timp ce afemeiatul oraşului încerca să-i distragă atenţia, la scena în care traversa o pădure întunecată în plin viscol pentru a-şi găsi tatăl rătăcit. O invidiam pentru curajul de a trece dincolo de poarta sinistră a castelului în care zăcea un mare nefericit ajuns la capătul durerii sufleteşti.

Deşi în acea perioadă nu ştiam să citesc şi mă speriau volumele groase din bibliotecă, mi-a rămas în minte scena în care Belle citea din Romeo şi Julieta,în timpul cinei la care o invitase bestia îmbrăcată la patru ace de servitorii tranformaţi în ceainice, sfeşnice şi măturici. Chiar şi un monstru poate învaţă ce înseamnă mila când are cine să-l înveţe, mă gândeam eu, concluzie periculoasă, ar spune unii.     

Pe lângă povestea de iubire plină de mesaje umaniste, în care se amestecau urâtul şi frumosul, egoismul şi dăruirea de sine, Frumoasa şi bestiaoferea o lume plină de culori, mai ales în scenele în care obiectele însufleţite din castel puneau la cale un spectacol parizian ce amintea de gloria cabaretelor de altădată. Nu lipseau nici elementele pline de originalitate, cum ar trandafirul de sub clopotul de sticlă, devenit ceasornicul prin care orele ce despărţeau bestia captivă de revenirea la viaţă se măsurau în petale căzute.

Undeva, când rămâne fără busolă, copilul din noi mai caută liniştea din poveştile Disney, chiar dacă viaţa a cam dat de toţi pereţii cu inocentele tâlcuri lăsate în urma lor. 

1...227228229...306Pagina 228 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026