Articole

Mulţi dintre cei care au văzut prima parte din Nymphomaniac s-au întrebat: Unde-i Lars? A fost un film bun, care-ţi punea mintea la contribuţie, demonstrând că sexualitatea nu poate fi înţeleasă fără cultură şi umor. Totuşi, cam potolit pentru a fi regizat de Lars von Trier, acelaşi vinovat de Antichrist sau Dogville. În schimb, al doilea volum din Nymphomaniac, aminteşte mai mult de voluptatea regizorului când reuşeşte să te şocheze, dorind să-ţi scoată certitudinile din cap. Vei avea parte şi de câteva scene viscerale, specialitatea lui Lars, pe măsură ce tânăra Joe, interpretată de Stacy Martin renunţă la erotismul suav şi devine Charlotte Gainsbourg, cinică, ermetică, nihilistă, dar la fel de fragilă.

Dacă primul volum putea fi asociat unei prăjituri franţuzeşti cu foietaj moale, degustată de unul dintre amanţii lui Joe, ce se vrea deservit de gingaşa adolescentă sub care zace o avidă căutătoare de plăceri, în al doilea volum trebuie să ai grijă când te ispiteşte această prăjitură, s-ar putea să găseşti o sârmă ghimpată sub textura molatecă. Varianta matură a lui Joe alege calea experienţelor extreme, de parc-ar înlocui şoaptele cu hard rock-ul. Nicio scenă inutilă, de umplutură, efectul vizual fiind mereu dublat de interpretările răbdătorului Seligman, confesorul protagonistei.

Von Trier continuă seria trimiterilor culturale, demne de-un veritabil bookaholic, imprimându-le o notă (neaşteptată) de umor. Pur şi simplu Lars von Trier continuă să te uimească prin talentul de-a răsturna tot ce-au literatura, psihologia şi muzica mai fertil, pentru a demitiza sensurile facile şi prăfuite, înlocuindu-le cu semnificaţiile ce duc spre catacombele inconştientului, devenite uterul artistului în viziunea psihanaliştilor. De la icoanele lui Andrei Rubliov la soţia lui Caligula, de la muzica lui Beethoven la Freud, regizorul îți foloseşte arsenalul pentru a transpune în lumea cărţilor fanteziile şi evenimentele nefaste din viaţa lui Joe, care ţi se dezvăluie şi-n varianta masochistă.

De fapt, în a doua parte a filmului, von Trier o vrea pe Joe în postura nimfomanei crucificate de partener, de ea însăşi, de gardienii societăţii care-i oferă variante obtuze pentru vindecarea unei deviaţii sexuale, deşi în spatele “problemei” se află o lume afectivă sofisticată. Această Joe se înăspreşte, îşi apără mai cu foc pornirile în faţa unor acuzatori, bântuie printre amanţii ocazionali, se apucă de meserii dubioase şi-şi face veacul printre borfaşii ce se dau recuperatori, apoi se lasă trasă pe sfoară de un alter-ego feminin surprinzător, bine interpretat de Mia Goth. În a doua parte a filmului, pare mai hotărâtă ca niciodată să nu-şi epuizeze confesiunile pregătite spectatorului cu una, cu două.

Charlotte Gainsbourga reuşit să redea îmbinarea dintre umanitate şi decădere prin ochii expresivi ce luminează un corp trecut prin multe. Lars von Trierse foloseşte de nuditatea nefiltrată pentru a transforma epiderma în cea mai bună anticameră a psihicului. De fapt, nimfomania lui Joe maschează temeri şi aşteptări puternice de la viaţă, şi nu este decât un pretext folosit de regizor pentru a te duce înapoi în timp, când sexualitatea feminină a-nceput să fie ţapul ispăşitor flagelat, atat de folositor unui sistem de norme rigide. Pentru spectatorul experimentat într-ale simbolurilor, Joe poate fi un arhetip readus în prezent. Erotismul ei nu cunoaşte oprelişti, este năvalnic, dar inofensiv în comparaţie cu ipocrizia vanitoasă a celorlalte personaje.

Iconoclast şi blasfemic în trimterile biblice, Lars von Trier înalţă feminitatea până la dreapta Creatorului, sfidează orice morală de amorul artei și leagă imaginaţia de subversivul eros inteligent.

You don't get it, do you? You don't get it! I am running things now! Replica îi aparține Barbarei (Julia Roberts) după ce o pune la pământ pe Meryl Streep. Nu este cel mai important moment din August: Osage County, nu este o scenă surprinzătoare – am văzut-o în trailer, pe afiș – dar este ceea ce publicul abia așteaptă să vadă. Partea neașteptată e că restul filmului e chiar mai bun.

Adaptare a piesei lui Tracy Letts, semnată chiar de autor și regizată de John Wells (Company Men), August: Osage County este genul de film care atrage nominalizări și premii, cu o distribuție inteligentă (prea inteligentă, poate: Ewan McGregor și Benedict Cumberbatch par momeli pentru publicul britanic) și o regie care nu-și asumă riscuri.  Violet (Meryl Streep) și Beverly (Sam Shepherd – Mud, Out of the Furnace), cele trei fiice ale acestora: Barbara, Ivy (Julianne Niholson – Boardwalk Empire) și Karen (Juliette Lewis – Cape Fear), unchii Mattie Rae (Margo Martindale – The Hours, Million Dollar Baby) și Charlie (Chris Cooper – Adaptation.) și fiul acestora Little Charles (Cumberbatch) reprezintă datele de intrare. Ce rezultă când toate aceste personaje se adună pentru înmormântarea lui Beverly este o demonstrație de măiestrie în ale umilinței.

Proțăpită în capul mesei stă Violet (Meryl Streep), cu peruca neagră bine așezată pe cap, țigara în mână, ușor aplecată, nu din interes pentru comeseni, ci la pândă, gata să vâneze slăbiciuni, secrete, chiar simple cuvinte, pe care să le întoarcă împotriva posesorilor. În celălalt capăt al mesei, unchiul Charlie, deși decent, iese din pânza de păianjen a lui Violet printr-un truc ieftin: își bate joc de Jean (Abigail Breslin), fiica Barbarei. Nimeni nu scapă neatins de săgeți otrăvite și nimeni nu pierde ocazia de a arunca la rându-i câteva. Este relevant faptul că singurii care se iubesc în această familie sunt Ivy și Little Charles și nu în mod platonic. Deasupra tuturor se ridică o Julia Roberts cu zâmbetul de preferată a Americii bine dozat, singura care îi ține piept lui Violet.

Beverly ne anunța la începutul filmului, citându-l pe T.S. Eliott: Life is very long. Așa se simte și August: Osage County. 130 de minute claustrofobice umplute cu personaje care trăiesc într-un glob de sticlă, înconjurate de o atmosferă toxică – faptul că Violet suferă de cancer al gurii este o metaforă deloc subtilă. Regizorul John Wells merge la sigur, umple fiecare spațiu cu actori interesanți, pe care îi filmează apoi ca pentru un curs de actorie – rezultatul este o lipsă de naturalețe care dă bine.

August:Osage County nu este, în ciuda părerii generale, un film care să te facă să-ți apreciezi propria familie sau să te gândești că există lucruri mai rele decât cinele tale de Crăciun. Din contră, filmul îți dovedește exact de ce acestea sunt atât de groaznice: sunt inevitabile. Când, într-un moment de neatenție, Violet coboară din mașină și o ia la fugă pe câmpiile nesfârșite din Oklahoma, Barbara o prinde din urmă și îi spune: There's nowhere to run to. Nu ai unde să te ascunzi de propria persoană.

Filmul regizat de Bruno Dumont, Camille Claudel 1915, cu siguranță nu este unul pentru oricine. Lipsa muzicii lasă scenele filmate cât mai sobre posibl, iar corpul spectacorilor nu este injectat cu adrenalina indusă de suspans sau situații limită. Sentimentul dominant este cel de angoasă hrănită cu nebunie, claustrofobie, așteptare și speranțe deșarte. Dialogul minimal face loc scenelor ce surprind gesturi, sclipiri de ochi sau, din contră, lipsa lor, consecințe vizibile ale privării de libertate. Așteptați-vă la o oră și jumătate de intruziune într-o lumea lineară, ale cărei personaje au avut o viață prea tumultuoasă pentru a suporta atâta pasivitate.

Emisfera dreaptă este însăși Camille Claudel (Juliette Binoche) cu care începe și filmul. Focusul e reprezentat de cele 3 zile anterioare vizitei din 1915 a fratelui sculptoriței Camille, Paul Claudel, interpretat de Jean-Luc Vincent. În aceste trei zile, viața sculptoriței la azilul de lângă Avignon este surprinsă în toată duritarea sa. Deși este cuprinsă de o permanentă teroare de a fi otrăvită, diferența dintre Camille și ceilalți internați ai ospiciului este frapantă. Camera de filmat surprinde o reținere ce necesită forțe inumane și o căutare disperată a normalității din partea lui Camille într-o închisoare unde urletele sunt cele ce au inspirat filmele horror, iar corpurile ce au formă de om sunt încovrigate în unghiuri macabre. Acolo, fericirea este exprimată prin zâmbete strâmbe, prin care se scurge saliva, tristețea se manifestă prin țipete stridente, iar plictiseala prin nevroze. În acest mediu veninos pentru natura umană, Camille Claudel încearcă să își păstreze fărâma de umanitate rămasă în ea datorită speranței că într-o zi va fi salvată. Camille este ca o piesă de puzzle ce nu se potrivește în tabloul de groază a azilului. De aici se formează și întrebarea de ce familia ei a închis-o în ospiciu, însă nu vom primi un răspuns clar.

Emisfera stângă se bucură de libertate. Jean-Luc Vincent își interpretează personajul în drum spre sora acestuia. Paul Claudel este un bărbat îngrijit, ce vorbește într-un lirism rece și se încrede în dreptatea unui Dumnezeu nemilos. Însă în solitudinea unei modeste camere, Paul Claudel trădează prin gesturi un comportament ce s-ar potrivi mai bine în azilul unde și-a închis sora mai mare. În timp ce compune o scrisoare către un prieten, recunoaște asemănarea psihică dintre el și sora sa, singura diferență fiind voința Dumnezeului său care nu l-a lăsat sa fie un captiv. Continuă prin a defini boala lui Camille ca fiind plata corectă pentru genialitatea ei.

Momentul mult așteptat al filmului, întâlnirea dintre Claudel-el și Claudel-ea, este una între doi egali. Într-o cameră elegantă din azilul de lângă provincia Avignon, se descarcă energii negative printr-un dialog gândit ca un joc de șah. Ciocnirea dintre cele două firi mândre nu se soldează până la urmă cu niciun rezultat. Speranțele lui Camille se topesc într-un calm ce îi iluminează privirea.

Scena ce urmează după întâlnirea celor doi frați inversează rolurile celor două personaje fiind folosit simbolismul. Camille iese din institut și se îndreaptă spre lumina de afară, singura ei sursă de calmitate în acea lume a angoasei, pe când Paul rămâne privind-o în umbra azilului, lângă o femeie strâmbată de un râs inuman. Camille va fi mereu liberă prin detașarea de acel azil, datorită mândriei sale, pe când Paul va fi limitat de gândurile sale extremiste.

Ultima scenă se desfășoară între Paul Claudel și doctorul surorii sale. Părerea doctorului este aceea că venise timpul ca familia lui Camille să se gândească serios să o externeze și să o lase să se odihnească în liniștea unei căsuțe la țară. Însă sfatul doctorului nu a fost suficient pentru a îl face pe Paul Claudel sa se răzgândească.

Interpretarea actriței Juliette Binoche este una remarcabilă, ce te va convinge de veridicitatea momentului din istoria familiei Claudel într-un mod pur, neapelându-se la artificii cinematografice.  Scena în care Binoche se roagă la capelă fără o secundă de întrerupere, expirându-și și inspirându-si cuvintele pline de speranță, renunțând pentru acele clipe la mândria personajului ei, este una construită cu mare migală.

Creat pe baza scrisorilor lui Camille Claudel și ale lui Paul Claudel, filmul Camille Claudel 1915 nu are ca scop cantitatea de fani, ci calitatea unor momente în care oamenii de geniu au rămas fără Zeul Norocului.

The Wolf of Wall Street este cel mai controversat film al anilor 2013 și 2014. Sau cel puțin asta reiese din interminabilele conversații de sub la fel de lungile recenzii care împânzesc Internetul. Concluziile sunt două: filmul este excelent sau filmul e extrem de prost. Sub luciul costumelor la comandă, prostituatelor, drogurilor care devin mai bune cu timpul și al unui Leonardo DiCaprio care în sfârșit arată ce poate, The Wolf of Wall Street este, din păcate, doar bun.

Pentru cine a început anul cu The Great Gatsby, The Wolf of Wall Street poate părea un sequel: Gatsby n-a murit, iar trădarea lui Daisy l-a trezit la realitățile unei lumi mult mai puțin romantice – un Gatsby deziluzionat. Jordan Belfort nu are însă nimic de-a face cu personajul lui Fitzgerald: un broker de pe Wall Street care ajunge să trăiască mai mult decât visul american pe spinarea unor oameni dispuși să fie fraieriți cu oportunități de investiții improbabile. După câțiva ani la închisoare, „lupul” se reinventează, scrie două romane autobiografice piperate, Leonardo DiCaprio pune ochii pe ele și, visând la rolul care să-l pună în sfârșit în valoare, luptă vreo cinci ani să transforme visul în film; cu nimeni altul decât Martin Scorsese pe scaunul regizorului.

„Dispus să fii fraierit” – pare cinic, dar aceasta este pregătirea psihică de care ai nevoie pentru cele trei ore de destrăbălare cum numai James Franco ar putea pune la cale în pragul sfârșitului lumii. The Wolf of Wall Street se deschide cu o reclamă a firmei Stratton Oakmont care arată ca o autentică reclamă. Lasă-te păcălit. Următoarele trei ore îl prezintă pe Belfort trăindu-și viața la maxim, cu toate femeile frumoase, drogurile maturate bine, prietenii destrăbălați (mai ales Donnie Azoff, un Jonah Hill excelent), yachtul, vila, piscina, angajații plini de admirație. Lasă-te păcălit, chiar dacă Belfort paralizat de droguri se târăște până la mașină, râzi! Omul are tot ce-și dorește. Iar la final revoltă-te: Martin Scorsese și Leonardo DiCaprio nu îi pedepsesc pe băieții răi, promovează imoralitatea!

Aceasta este problema din centrul filmului: este atât de inteligent realizat încât îți descoperă de ce băieții răi nu au fost pedepsiți în realitate tocmai prin acele scene care îi arată pe Belfort și compania „la înalțime”: orgii în avion, petreceri la birou cu pitici folosiți pe post de proiectile într-un joc de darts… Publicul nu-i judecă, râde, nu-i condamnă, îi invidiază.

Nu trebuie, însă, să-i recunoaștem lui Scorsese o subtilitate exagerată. Două sunt scenele care arată exact ce părere are Scorsese despre personajul său. Belfort povestește cu ușurință cum o angajată se culcă cu întreg biroul, iar apoi se căsătorește cu un coleg de muncă. Soarta acestuia este expediată cu fraza: He got depressed and killed himself three years later, în timp ce pe ecran apare pentru o fracțiune de secundă o mână sângerândă. Apoi, spre final, agentul FBI care l-a prins pe Belfort se duce spre casă cu metroul și uitându-se la oamenii din jurul lui nu observă nicio schimbare. Arestarea lui Belfort nu a însemnat nimic. Aceste două scene sunt întunecate, extrem de diferite stilistic de restul filmului și de aceea rămân întipărite pe retină mult după ce șocul nudității frontale abundente dispare.

De subtilitate nu poate fi acuzat nici DiCaprio – The Wolf of Wall Street este un  (mult prea evident pe alocuri) vehicul de Oscar. Filmul excelează la capitolul joc actoricesc; se simte însă un „dar” și aici. Cele mai bine jucate minute apar la început, când Matthew McConaughey intră în pielea șefului lui Belfort pentru a-i spune cu ce se mănâncă Wall Street-ul:  Nobody knows if a stock is going to go up, down, sideways or in circles. You know what a Fugazi is? Fugazi, Fugazi. It's a wazy. It's a woozie. It's fairy dust. Această declarație este urmată de un imn sălbatic punctat cu pumni în piept. Limpede precum cristalul: lumea e o junglă, Belfort nu este un lup, ci un șarpe, iar noi ne-am lăsat hipnotizați de el.

Nu are a face cu filmul, nici cu boxul, ci cu Photoshop-ul: o primă funcție a lui Grudge Match e aceea de tutorial. Pasul unu: colajul. Se ia o poză oarecare cu Liz Taylor, se taie tărtăcuța partenerului divei, se lipește capul lui De Niro relativ tânăr deasupra. Pasul doi: se iau pozele cu De Niro sau cu Stallone și se aruncă pe coperta Rolling Stone sau Sports Illustrated. Nici nu trebuie să fie neaparat de acolo: dacă arată ca scăpate din elicopter, cu atât mai bine, așa era în anii ’70. Pentru orice anonimă cu cont de Facebook care se visează vedetă încă de pe băncile școlii, iată un exercițiu inspirațional! La fel ca în cazul oricărui alt film al cărui generic depinde de talentul unui tehnoredactor de a prelucra fotografii de familie vechi, dacă Grudge Match poate provoca admirație sau măcar mirare, acesta e unul din puținele motive.

Și în 2014, Stallone e nominalizat la Zmeura de Aur pentru cel mai bun actor, nu doar pentru acest film, ci și pentru Bullet to the Head și Escape Plan. De-a lungul anilor, creatorul lui Rocky a mai fost nominalizat de 24 ori și a câștigat premiul în 8 rânduri. Dacă în 2000, acesta a primit Zmeura de Aur pentru cel mai prost actor al secolului, Faceți pariurile (Grudge Match) e o bornă în cariera lui care ar trebui să-i dea speranțe că și-ar putea păstra titlul și în veacul următor.

Finalul lui Raging Bull, pe care Grudge Match îl citează, te îndemna să-i plângi de milă lui Jake La Motta. Ajuns stand up comedian, eroul din 1980 al lui Paul Schrader și Scorsese devine umbra celui care a fost. De la a-ți fi milă de personajul lui De Niro la a-ți fi milă de De Niro însuși nu e cale lungă: 34 de ani și multe, foarte multe comedii.

O scenă mai interesantă e cea în care Razor (Stallone) și Billy (De Niro) sunt îmbrăcați în costume sensibile la mișcare pentru un joc video. Salariul lor: în jur de 10.000 de dolari. Atunci când în cameră intră Billy, Razor dă să plece. Billy i se pune în cale, iar cei doi schimbă câteva replici care, ca mai toate replicile filmului, par să fi fost scrise de un figurant pentru un sandviș în plus. Înfuriați, se iau la bătaie, scena fiind înregistrată de senzori și redată pe un ecran aflat în spatele lor în timp real. Nu știu care vor fi fost intențiile regizorului Peter Segal (Get Smart, Anger Management), dar, într-un fel, Stallone și De Niro chiar sunt un fel de marionete, care dacă se bat, în acest film, în timp ce spun poante răsuflate, chiar o fac pentru bani. Singura diferență între ei și personajele lor: un onorariu mai mare.

Când Dante (Kevin Hart), promotorul luptei, încheie conferința de presă cu Respect, bitches!, Sally (Kim Basinger) răspunde cu o mutriță amuzată. E prima scenă în care o vedem, iar reaction shot-urile sunt specialitatea actriței în filmul ăsta. Dat fiind că mare lucru nu face, îi rămâne să răspundă cumva la ceea ce fac cei din jurul ei (Dante, Razor, Billy, fiul sau nepotul ei). Avem de-a face, totuși, cu un film testosterono-nostalgic, în care actori de pe vremuri fac lucrurile ca pe vremuri, deci nici nu e de mirare: decorative erau rolurile lui Basinger atunci, decorative sunt și acum.

De fapt, toate personajele au o particularitate și atât. Dincolo de ceea ce trebuie să facă pentru a evidenția acele calități sau defecte principale, nimeni nu mișcă niciun pai. Billy e un fustangiu pe care nu se poate pune bază. În trecut, s-a culcat cu Sally pe vremea când aceasta era prietena lui Razor, acum, nu e în stare să aibă grijă de nepotul lui nici câteva minute. Razor, pe de altă parte, e om cu toată lumea și are un suflet atât de mare, încât e loc în el și pentru artă. Mai mult, acțiunile lui sunt caracteristice atât pentru el, Razor, cât și pentru Rocky Balboa.

Stallone bea din nou mai multe ouă crude sparte într-un pahar, apoi aleargă în sus și-n jos, dă și primește o grămadă de pumni, dar jos tot nu cade (sau cade greu), pe scurt, face ce știe el mai bine. Ideea în sine de a aduce mai mulți actori bătrâni și de a-i pune în situații nespecifice vârstei lor e din capul locului interesantă, indiferent de execuție, Stallone știe asta prea bine, după trei serii Expendables. Fără să fie din cale afară de originală, nici situația în care două personaje care nu se suportă, dar sunt obligate să lucreze la un proiect comun nu e rea deloc. Având în vedere că e vorba de un film care se încheie cu o Mare Confruntare, nu e nimic în neregulă nici cu faptul că, la început, concurenții nu sunt din cale afară de performanți, dar după ce pun osul la treabă și se antrenează, ajung la final să impună respect. Doar că acești bătrâni morocănoși și semiramoliți care trebuie să lucreze în echipă chiar sunt din filme diferite. În ciuda comediilor recente ale lui De Niro, care mai echilibrează balanța, e ca și cum ar face un duet Robert Plant cu Pitbull. Doar unul merită să i se zică artist, dar amândoi se fac de râs.