Ideea filmului The Giver – tradus în româneşte după nu-ştiu-ce-reguli-alandala Darul lui Jonas – este una deja consacrată în filmele SF. Adică se dă o societate ultra-utopică, condusă matriarhal de o atotputernică Chief Elder (Meryl Streep) şi de un sfat al bătrânilor (începând cu preistoria şi terminând cu Superman, acest grup select de elderly este unul din clişeele cele mai accesate) în care, pe modelul Ender’s game, un băiat induce anarhia cu dorinţele lui altruiste.

Scenariul are la bază cartea omonimă a lui Lois Lowry.

Filmul lui Phillip Noyce avea toate şansele să fie altfel: începe interesant, cu imaginea comunităţii omeneşti conturată în alb-negru şi cu un absurd care promite. E adevărat, arhitectură identică şi confuzantă avem şi în insulele artificiale ale Dubaiului, dar regulile societăţii sunt un flavour nou: războiul e abolit, oamenii sunt spălaţi pe creier şi controlaţi de la ora de trezire până la ora stingerii, mănâncă toţi la fel, cresc toţi la fel, durerea nu există nici ea graţie unei injecţii auto-administrate metodic de fiecare individ în parte iar dragostea, afecţiunea sau ura sunt concepte care nu au cum să se dezvolte.

Unde mai punem că familiile nu sunt familii ci „unităţi familiale”, închegate artificial pe baza algoritmului stabilit de conducere, iar copiii sunt născuţi de mame desemnate şi date apoi spre creştere acestor celule sociale bizare.

Toate bune şi frumoase, până îl cunoaştem pe Jonas (Brenton Thwaites), un adolescent în prag de absolvire care tânjeşte să fie ca toţi ceilalţi, dar, problemă, nu-l lasă poetul…scriitorul. Într-un mediu în care culorile nu există, ca nu cumva oamenii să fie invidioşi pe ochii sau culoarea părului vecinului, Jonas vede totul cum trebuie, adică, vorba celor de la Les Elephants Bizzares – în culori. El are doi prieteni din copilărie – pe Asher (Cameron Monaghan, cunoscut publicului din Shameless US) şi pe Fiona (Odeya Rush), de a cărei privire albastră şi bucle de foc Jonas se îndrăgosteşte fără scăpare.

La ceremonia de absolvire, un fel de ritual ciudat în care fiecărui tânăr i se desemnează un loc în societate, solemna Maryl Streep îi comunică lui Jonas pe sub solemnul său breton EBA-style, că el a fost desemnat să fie primitorul memoriei, adică un fel de creuzet al umanităţii care să cunoască adevărul adevărat.

Aici intră în scena Jeff Bridges,căruia rolul din Tron i-a servit drept încălzire pentru interpretarea dăruitorului – aţi ghicit, el este The Giver. Retras şi hăituit de povara tuturor lucrurilor pe care le cunoaşte (sooooo Tron), el are datoria de a-i transmite lui Jonas învăţăturile despre lume. Dar nu prin viu grai ci prin…aluniţe, sau nu ştiu cum să le spunem semnelor de la încheieturile mâinilor prin care cei doi fac transfuzie de înţelepciune.

Povestea este condimentată de apariţia în peisaj a unui bebeluş foarte plângăcios în care Jonas îşi recunoaşte viitorul ucenic şi pe care va încerca să-l salveze cu  orice preţ. Mai avem mostre de prietenie la bine şi la rău… blah.. blah… un sărut într-o cascada..blah…iubire…blah…blah..o apariţie diafană a lui Taylor Swift, care face ce ştie mai bine şi anume cântă…fulgi de zăpadă…buze crăpate de frig…drone spion… şi un final care te lasă cu ochii în soare şi care îţi trădează inteligenţa, semn că şi autorii SF se plictisesc la un moment dat.

În rolul mamei lui Jonas o regăsim pe Katie Holmes, iar în rolul tatălui pe glacialul Alexander Skarsgård.

Atenţie, spoilere! Având în vedere apariţia lui Ryan Reynolds pe afişul The Captive în versiune cu barbă şi fes, pe un fundal claustral cu zăpadă, mă gândeam că se va pierde omul în inima iernii şi, încercând să ajungă acasă, ne va umple cu intensitatea dorinţei lui de supravieţuire, precum Robert Redford în All is lost.

Din păcate, nu este cazul. La fel ca Ryan Reynolds, scenariştii nu s-au pierdut în pădure când ar fi trebuit, scenariul având mai multe găuri decât Tony Montana la sfârşitul lui Scarface. Firul epic nu are sens pentru un thriller realist despre sechestrare şi pedofilie, cum se vrea a fi.

De exemplu, pe parcursul a 8 ani de zile de acţiune în film, răpitorii trăiesc în acelaşi sat cu 20 de locuitori cu părinţii copilului furat şi cu cei doi poliţişti care îi anchetează. În acest timp răpitorii îşi lasă victima în libertate, au o prezenţă publică şi nestingherită dar totodată fragrant dubioasă şi execută impecabil răpirea chiar a unuia dintre poliţiştii care îi anchetează. Pe care nu îl omoară însă, oferindu-i mâncare şi muzică de operă.  

În acelaşi lung interval, cuplul de poliţişti – el şi ea – devin un cuplu şi în viaţa privată, în ciuda faptului că nu au nicio chimie (exceptând că amândoi arată bine). Ca portret, ea este un profesionist eficient şi sufletist iar el este un inchizitor tălâmb, din categoria lovitorilor cu bulanul din plăcerea de a asculta pe ce tonalitate ţipă suspectul. Poate ideea cuplului a venit din mila şi empatia ei pentru sufletele abuzate, precum colegul ei torţionar, pe care îl adoptă precum un câine puţin turbat dar adorabil pentru că a fost călcat de maşină.

Construcţia personajelor ajută şi ea la distrugerea experienţei de vizionare: personajul aparent negativ principal are abilităţi aproape supranaturale, fiind sudor, geniu în criptare, instalator de camere ascunse ca un agent C.I.A., trăgător de precizie, meloman, cântăreţ şi membru în conducerea unei mari firme de dezvoltări imobiliare. Totodată, el este cel mai de treabă personaj din film: nu răneşte pe nimeni, e calm, înţelegător, sincer, face tuturor pe plac, inclusiv victimei sechestrate şi se comportă în toate momentele cu mănuşi mai albe ca un dirijor.

În contrast, mama victimei, prin urmare victimă la rândul ei, este suspicioasă, pasiv-agresivă, toantă şi nehotărâtă. Poliţiştii sunt cu toţii desprinşi din gaşca ce rezolvă mistere alături de Scooby-Doo iar tatăl fetei nu face tot filmul altceva decât să mimeze că nu mai ţine minte dacă a lăsat sau nu aragazul deschis. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât constat mai clar că singurul personaj care merită susţinere este răpitorul pedofil.

Cât despre regizor, e clar că nu el a făcut filmul. L-au făcut editorii, când la montaj au intercalat momentele filmului, aşa că i-au zis thriller, că sigur se găseşte un prost care nu înţelege propoziţia dacă o scrii „Mere Ana are”.

În egală măsură l-a făcut producătorul, care s-a ferit să scape vreo urmă de conţinut şocant sau grotesc, ca nu cumva să tresărim măcar.

Din păcate pentru film, care este vândut ca thriller pe problema sechestrării în combinaţie cu pedofilia, nu are nici suspans şi nici nu exploatează temele de altfel foarte serioase pe care şi le propune. Intriga e complet deconspirată în primul sfert de oră iar tratamentul aplicat de răufăcători e mai blând ca o izolare – a se citi vacanţă forţată – la bunici la ţară.

E ca şi cum filme care l-au precedat, mai noi (a se vedea Prisoners, la propriu – e bun, mergeţi şi vedeţi dacă aţi ratat) sau mai vechi (a se vedea 8MM – film foarte bun, foarte dur, mai bine puneţi un prieten să vă povestească întâi) au fost ignorate intens în scopul mediocru de a transmite o pildă ieftină cât mai multor cumpărători de bilete: nu vă lasaţi copiii singuri în maşină, nici măcar 2 minute.

Ceea ce mă conduce la întrebarea: ce vrea acest film de la viaţa noastră? Logică, nu. Relaţionare cu personajele, nici atât. Descrierea unui fenomen social deviant, exclusă, mai puţin poate pentru albii din lumea foooaaarte civilizată care nu-şi amintesc cum arată o palmă peste faţă. Sau măcar o flegmă, ceva care să inspire cât de cât o urmă de violenţă şi teamă.

Aşadar, dacă faceţi parte din această ultimă, norocoasă şi rarefiată categorie, dar totodată sunteţi idioţi fără contact cu realitatea şi vreţi un film care să nu vă pună nicio problemă dar să vă dea posibilitatea să atrageţi atenţia asupra unei teme sociale de mare însemnătate la clubul de yachting, mergeţi la The Captive. Sau ajutaţi un copil care chiar este supus violenţei, aţi face mult mai mult bine.

Septembersau cum să faci un film despre singurătate aproape mut, în care detaliile şi acţiunile repetitive sunt singurele care vorbesc, mai tare ca niciodată şi mereu într-un alt mod, un film în care disperarea nu se vede sub forma mimicilor crispate, a lacrimilor, şi în care depresia nu are culori terne, ci te ispiteşte să ghiceşti o luminiţă la capătul realităţii îngustate a celui izolat.

Filmul regizoarei Penny Panayotopoulou este o experienţă cinematografică menită să te străpungă prin forţa psihologică, fără a face uz de amănunte şocante, ci doar de tăceri strigătoare, şi un must-see mai ales pentru spectatorii care preferă detaliile în locul acţiunii şi al dialogurilor sfâşietoare despre marea singurătate a omului contemporan. Pelicula elenă pare mai degrabă un jurnal vizual monoton (la început), dar care devine din ce în ce mai tentant când stările personajului feminin central se modifică în tacere, iar chipul acesteia, de o frumuseţe atipică, primeşte luminile schimbătoare ale unei singuratăţi resimţite tot într-un registru ieşit din comun.

Anna (Kora Karvouni) trăieşte singură într-un apartament din Atena, alături de câinele ei, pe care îl tratează de parcă ar fi un copil sau înlocuitorul surorii mult prea ocupate pentru a-i mai raspunde la telefon sau pentru a mai veni în vacanţă. Îi citeşte şi îi vorbeşte, făcându-i promisiunea că-l va duce la plajă dacă se face bine. Dar nu-şi mai revine şi moare. Cu doar câteva zile în urmă, o escapadă a câinelui în grădina unei familii fericite din vecinătate îi dă o idee. Să-l îngroape acolo, iar vecina care pare să aibă familia visată de Anna îi permite, îi alină suferinţa prin scurte vizite, dar, mai ales, prin cuvintele pe care Anna le-ar fi aşteptat de la sora ei, mutată într-un oraş îndepărtat.

Îngroparea câinelui în curtea vecinilor devine primul simptom al unei obsesii. Obsesia celui părăsit, însingurat, fără prieteni sau alte fiinţe care sa-i spună o vorbă tandră şi care îşi fixează toata atenţia asupra unor oameni ce i se par fericirea întruchipată. Când începe să fie conştientă de propria singurătate, spionează ritualurile de zi cu zi a unei familii desprinse parcă din reclamele pentru obiecte casnice. Vede cum pregătesc cina împreună, cum merg la cumpărături tot împreună, iar casa lor li se pare şi ea de vis, încât nu se mai poate abţine să nu-i treacă pragul, găsind tot felul de pretexte. Îi duce pe cei mici la plajă, devine complicea lor în micile năzbâtii şi ajunge s-o considere pe mama lor noua ei prietenă de suflet sau, de ce nu, sora mereu atentă, pe care nu o mai are lângă ea.

Interpretarea actriţei Kora Karvouni  este atât de convingătoare şi plină de nuanţe, încât îţi va trezi stări contradictorii. Îţi va plăcea datorită sensibilităţii aproape ireale, îţi va trezi compasiunea prin încercările ei de-a ieşi din hăul singurătăţii fără a-şi mutila sufletul, apoi te va enerva prin fixaţiile sale şi te va agasa dacă te pui în pielea familiei luate în vizor. Penny Panayotopoulou manipulează detaliile filmului în aşa fel încât ajungi să te întrebi dacă obsesia va duce la o tragedie sau la un final plin de speranţă. Un lucru îl poti ghici, însă: nu vei avea parte de manifestările psihopatei din filmele comerciale, dornice să obţină cu orice preţ fericirea celuilalt prin rafinarea unui arsenal de seducţie malefic.

September este un film despre toate acele manifestări ale singurătăţii de care omului actual, căruia i se propovăduieşte triumful grupului şi al sociabilităţii, îi este ruşine. Anna exprimă stările şi emoţiile despre care se spune că ar fi mai bine să fie ţinute sub cheie într-un secol în care depresia ameninţă să detroneze supremaţia altor maladii înspăimântătoare. Poţi spune despre filmul regizat de Penny Panayotopoulou că poate fi varianta Strigătului pictat de Munch, deosebirea constând doar în reflectarea acelei lumini greceşti în oglinda tristeţii, o lumină care îmblânzeşte nuanţele disperării răsfrânte peste obiectele rutinei cotidiene, însufleţite de parcă ar fi nişte personaje secundare.

Pe lângă povestea răscolitoare, subtil redată, cum îi stă bine unui film de artă, September are marea calitate de a te impresiona prin gradarea intensităţii emoţionale şi a tensiunii dintre personaje doar prin detaliile unei monotonii depresive care nu te plictiseşte, ci te face şi mai atent la drama protagonistei. În loc să te obosească, meticulozitatea regizorului în traducerea stărilor prin aceleaşi acţiuni derulate obsesiv te va impresiona şi îţi va potoli setea de imagini expresive ale firescului scăpat din vedere în perioada filmelor pline de efecte speciale. Este vorba despre acel firesc înspăimântător de familiar (măcar o dată în viaţă) al singurătăţii resimţite abia când rutina dă greş, iar un detaliu care deraiază de la traseul zilnic stabilit în gândurile eroinei o va obliga să iasă din labirintul schizoid al propriei lumi şi să (re)înveţe apropierea de ceilalţi.