Atenţie, spoilere! Având în vedere apariţia lui Ryan Reynolds pe afişul The Captive în versiune cu barbă şi fes, pe un fundal claustral cu zăpadă, mă gândeam că se va pierde omul în inima iernii şi, încercând să ajungă acasă, ne va umple cu intensitatea dorinţei lui de supravieţuire, precum Robert Redford în All is lost.

Din păcate, nu este cazul. La fel ca Ryan Reynolds, scenariştii nu s-au pierdut în pădure când ar fi trebuit, scenariul având mai multe găuri decât Tony Montana la sfârşitul lui Scarface. Firul epic nu are sens pentru un thriller realist despre sechestrare şi pedofilie, cum se vrea a fi.

De exemplu, pe parcursul a 8 ani de zile de acţiune în film, răpitorii trăiesc în acelaşi sat cu 20 de locuitori cu părinţii copilului furat şi cu cei doi poliţişti care îi anchetează. În acest timp răpitorii îşi lasă victima în libertate, au o prezenţă publică şi nestingherită dar totodată fragrant dubioasă şi execută impecabil răpirea chiar a unuia dintre poliţiştii care îi anchetează. Pe care nu îl omoară însă, oferindu-i mâncare şi muzică de operă.  

În acelaşi lung interval, cuplul de poliţişti – el şi ea – devin un cuplu şi în viaţa privată, în ciuda faptului că nu au nicio chimie (exceptând că amândoi arată bine). Ca portret, ea este un profesionist eficient şi sufletist iar el este un inchizitor tălâmb, din categoria lovitorilor cu bulanul din plăcerea de a asculta pe ce tonalitate ţipă suspectul. Poate ideea cuplului a venit din mila şi empatia ei pentru sufletele abuzate, precum colegul ei torţionar, pe care îl adoptă precum un câine puţin turbat dar adorabil pentru că a fost călcat de maşină.

Construcţia personajelor ajută şi ea la distrugerea experienţei de vizionare: personajul aparent negativ principal are abilităţi aproape supranaturale, fiind sudor, geniu în criptare, instalator de camere ascunse ca un agent C.I.A., trăgător de precizie, meloman, cântăreţ şi membru în conducerea unei mari firme de dezvoltări imobiliare. Totodată, el este cel mai de treabă personaj din film: nu răneşte pe nimeni, e calm, înţelegător, sincer, face tuturor pe plac, inclusiv victimei sechestrate şi se comportă în toate momentele cu mănuşi mai albe ca un dirijor.

În contrast, mama victimei, prin urmare victimă la rândul ei, este suspicioasă, pasiv-agresivă, toantă şi nehotărâtă. Poliţiştii sunt cu toţii desprinşi din gaşca ce rezolvă mistere alături de Scooby-Doo iar tatăl fetei nu face tot filmul altceva decât să mimeze că nu mai ţine minte dacă a lăsat sau nu aragazul deschis. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât constat mai clar că singurul personaj care merită susţinere este răpitorul pedofil.

Cât despre regizor, e clar că nu el a făcut filmul. L-au făcut editorii, când la montaj au intercalat momentele filmului, aşa că i-au zis thriller, că sigur se găseşte un prost care nu înţelege propoziţia dacă o scrii „Mere Ana are”.

În egală măsură l-a făcut producătorul, care s-a ferit să scape vreo urmă de conţinut şocant sau grotesc, ca nu cumva să tresărim măcar.

Din păcate pentru film, care este vândut ca thriller pe problema sechestrării în combinaţie cu pedofilia, nu are nici suspans şi nici nu exploatează temele de altfel foarte serioase pe care şi le propune. Intriga e complet deconspirată în primul sfert de oră iar tratamentul aplicat de răufăcători e mai blând ca o izolare – a se citi vacanţă forţată – la bunici la ţară.

E ca şi cum filme care l-au precedat, mai noi (a se vedea Prisoners, la propriu – e bun, mergeţi şi vedeţi dacă aţi ratat) sau mai vechi (a se vedea 8MM – film foarte bun, foarte dur, mai bine puneţi un prieten să vă povestească întâi) au fost ignorate intens în scopul mediocru de a transmite o pildă ieftină cât mai multor cumpărători de bilete: nu vă lasaţi copiii singuri în maşină, nici măcar 2 minute.

Ceea ce mă conduce la întrebarea: ce vrea acest film de la viaţa noastră? Logică, nu. Relaţionare cu personajele, nici atât. Descrierea unui fenomen social deviant, exclusă, mai puţin poate pentru albii din lumea foooaaarte civilizată care nu-şi amintesc cum arată o palmă peste faţă. Sau măcar o flegmă, ceva care să inspire cât de cât o urmă de violenţă şi teamă.

Aşadar, dacă faceţi parte din această ultimă, norocoasă şi rarefiată categorie, dar totodată sunteţi idioţi fără contact cu realitatea şi vreţi un film care să nu vă pună nicio problemă dar să vă dea posibilitatea să atrageţi atenţia asupra unei teme sociale de mare însemnătate la clubul de yachting, mergeţi la The Captive. Sau ajutaţi un copil care chiar este supus violenţei, aţi face mult mai mult bine.

Septembersau cum să faci un film despre singurătate aproape mut, în care detaliile şi acţiunile repetitive sunt singurele care vorbesc, mai tare ca niciodată şi mereu într-un alt mod, un film în care disperarea nu se vede sub forma mimicilor crispate, a lacrimilor, şi în care depresia nu are culori terne, ci te ispiteşte să ghiceşti o luminiţă la capătul realităţii îngustate a celui izolat.

Filmul regizoarei Penny Panayotopoulou este o experienţă cinematografică menită să te străpungă prin forţa psihologică, fără a face uz de amănunte şocante, ci doar de tăceri strigătoare, şi un must-see mai ales pentru spectatorii care preferă detaliile în locul acţiunii şi al dialogurilor sfâşietoare despre marea singurătate a omului contemporan. Pelicula elenă pare mai degrabă un jurnal vizual monoton (la început), dar care devine din ce în ce mai tentant când stările personajului feminin central se modifică în tacere, iar chipul acesteia, de o frumuseţe atipică, primeşte luminile schimbătoare ale unei singuratăţi resimţite tot într-un registru ieşit din comun.

Anna (Kora Karvouni) trăieşte singură într-un apartament din Atena, alături de câinele ei, pe care îl tratează de parcă ar fi un copil sau înlocuitorul surorii mult prea ocupate pentru a-i mai raspunde la telefon sau pentru a mai veni în vacanţă. Îi citeşte şi îi vorbeşte, făcându-i promisiunea că-l va duce la plajă dacă se face bine. Dar nu-şi mai revine şi moare. Cu doar câteva zile în urmă, o escapadă a câinelui în grădina unei familii fericite din vecinătate îi dă o idee. Să-l îngroape acolo, iar vecina care pare să aibă familia visată de Anna îi permite, îi alină suferinţa prin scurte vizite, dar, mai ales, prin cuvintele pe care Anna le-ar fi aşteptat de la sora ei, mutată într-un oraş îndepărtat.

Îngroparea câinelui în curtea vecinilor devine primul simptom al unei obsesii. Obsesia celui părăsit, însingurat, fără prieteni sau alte fiinţe care sa-i spună o vorbă tandră şi care îşi fixează toata atenţia asupra unor oameni ce i se par fericirea întruchipată. Când începe să fie conştientă de propria singurătate, spionează ritualurile de zi cu zi a unei familii desprinse parcă din reclamele pentru obiecte casnice. Vede cum pregătesc cina împreună, cum merg la cumpărături tot împreună, iar casa lor li se pare şi ea de vis, încât nu se mai poate abţine să nu-i treacă pragul, găsind tot felul de pretexte. Îi duce pe cei mici la plajă, devine complicea lor în micile năzbâtii şi ajunge s-o considere pe mama lor noua ei prietenă de suflet sau, de ce nu, sora mereu atentă, pe care nu o mai are lângă ea.

Interpretarea actriţei Kora Karvouni  este atât de convingătoare şi plină de nuanţe, încât îţi va trezi stări contradictorii. Îţi va plăcea datorită sensibilităţii aproape ireale, îţi va trezi compasiunea prin încercările ei de-a ieşi din hăul singurătăţii fără a-şi mutila sufletul, apoi te va enerva prin fixaţiile sale şi te va agasa dacă te pui în pielea familiei luate în vizor. Penny Panayotopoulou manipulează detaliile filmului în aşa fel încât ajungi să te întrebi dacă obsesia va duce la o tragedie sau la un final plin de speranţă. Un lucru îl poti ghici, însă: nu vei avea parte de manifestările psihopatei din filmele comerciale, dornice să obţină cu orice preţ fericirea celuilalt prin rafinarea unui arsenal de seducţie malefic.

September este un film despre toate acele manifestări ale singurătăţii de care omului actual, căruia i se propovăduieşte triumful grupului şi al sociabilităţii, îi este ruşine. Anna exprimă stările şi emoţiile despre care se spune că ar fi mai bine să fie ţinute sub cheie într-un secol în care depresia ameninţă să detroneze supremaţia altor maladii înspăimântătoare. Poţi spune despre filmul regizat de Penny Panayotopoulou că poate fi varianta Strigătului pictat de Munch, deosebirea constând doar în reflectarea acelei lumini greceşti în oglinda tristeţii, o lumină care îmblânzeşte nuanţele disperării răsfrânte peste obiectele rutinei cotidiene, însufleţite de parcă ar fi nişte personaje secundare.

Pe lângă povestea răscolitoare, subtil redată, cum îi stă bine unui film de artă, September are marea calitate de a te impresiona prin gradarea intensităţii emoţionale şi a tensiunii dintre personaje doar prin detaliile unei monotonii depresive care nu te plictiseşte, ci te face şi mai atent la drama protagonistei. În loc să te obosească, meticulozitatea regizorului în traducerea stărilor prin aceleaşi acţiuni derulate obsesiv te va impresiona şi îţi va potoli setea de imagini expresive ale firescului scăpat din vedere în perioada filmelor pline de efecte speciale. Este vorba despre acel firesc înspăimântător de familiar (măcar o dată în viaţă) al singurătăţii resimţite abia când rutina dă greş, iar un detaliu care deraiază de la traseul zilnic stabilit în gândurile eroinei o va obliga să iasă din labirintul schizoid al propriei lumi şi să (re)înveţe apropierea de ceilalţi.

Fie că te-ai născut aici şi ţi-ai petrecut toată viaţa în el, fără a fi tentat să-l părăseşti, că ai fost forţat de împrejurări să-ţi amanetezi studenţia pentru banii de chirie doar pentru a mai rămâne un timp în el sau ţi-a livrat un răsărit pe balcon după întâia ceartă amoroasă de la finalul unei petreceri de apartament, Bucureştiul din Love Bus ţi se va părea atât de aproape de acasă, încât nu te vei putea abţine să nu empatizezi cu personajele, indiferent dacă îţi place sau nu viziunea regizorală.

Love Buseste format de fapt din cinci scurtmetraje despre tot atâtea cupluri, de vârste şi aspiraţii diferite. O barmaniţă care îşi tot strigă iubitul ce nu vrea să iasă pe balcon pentru a-i spune de ce nu o mai bagă-n seamă, o adolescentă care, în schimb, face tot posibilul pentru a se reîntoarce la un balcon, unde iubitul trage tacticos din ultima ţigare după o ceartă şi o aventură “la beţie”, un cuplu dintr-un apartament boem de lângă Cişmigiu, în care infidelitatea este dată de gol de un obiect lăsat la întâmplare pe etajera din baie, un IT-ist pe care iubita îl întreabă de prea multe ori de ce o sună rar şi un singuratic incapabil să distingă între fanteziile sexuale cu tentă psihedelică şi realitate sunt personajele ce animă un Bucureşti personal, fără acele repere-clişeu. Pe toţi protagoniştii îi leagă apartenenţa la generatia Y, numită şi cea pierdută, debusolată, sau, de ce nu, cea care şi-a redus planurile de viaţă la un prezent cu decor minimalist, dar cu exprimări afective nelimitate.    

Scurtmetrajele poartă denumirile unor cartiere familiare celor care vânează anunţurile cu acele chirii ieftine, repetându-le numele de parcă ar face mătănii, doar vor găsi oferta providenţială care să le prelungeasca şederea în Babilonul de pe Dâmboviţa, sau barurile unde să-şi poarte dialogurile până dimineaţa. Iancului, Unirii, Tineretului sau Drumul Taberei alcătuiesc o hartă mitică, un fel de mandală a memoriei afective modelate de relaţia cu oraşul, cu singurătăţile sale şi cu influenţele (uneori) toxice, dar bune pentru inspiraţie.

Cu fiecare scenă şi replică amuzantă sau acidă, te vei regăsi din ce în ce mai mult în dramele personajelor, vei recunoaşte locurile primelor dezamăgiri în compania Bucureştiului şi vei avea un deja vu. Dacă aceasta o fost intenţia regizorilor Mihai Mincan, Roxana Andrei, Florin Babei, Constantin Radu Vasile şi Andrei Georgescu, de a te invita să te identifici cu personajele, cu modul firesc şi degajat al actorilor de a interpreta nişte roluri în care să îţi regăseşti pritenii, cunoştinţele sau colegii de facultate, atunci Love Bus şi-a atins ţelul. Îţi va trezi amintiri şi le va transforma pe cele în care luai totul prea în serios în scene comice.

Love Buseste genul de film la care te duci cu amicii, să depănaţi amintiri despre oraş în timp ce vă descreţiţi frunţile. Te implici în poveştile personajelor, dar fără a simţi apăsări, ci doar nostalgia revederii unor poze din studenţie sau liceu, puse într-un folder comun.