Articole

Fie că te-ai născut aici şi ţi-ai petrecut toată viaţa în el, fără a fi tentat să-l părăseşti, că ai fost forţat de împrejurări să-ţi amanetezi studenţia pentru banii de chirie doar pentru a mai rămâne un timp în el sau ţi-a livrat un răsărit pe balcon după întâia ceartă amoroasă de la finalul unei petreceri de apartament, Bucureştiul din Love Bus ţi se va părea atât de aproape de acasă, încât nu te vei putea abţine să nu empatizezi cu personajele, indiferent dacă îţi place sau nu viziunea regizorală.

Love Buseste format de fapt din cinci scurtmetraje despre tot atâtea cupluri, de vârste şi aspiraţii diferite. O barmaniţă care îşi tot strigă iubitul ce nu vrea să iasă pe balcon pentru a-i spune de ce nu o mai bagă-n seamă, o adolescentă care, în schimb, face tot posibilul pentru a se reîntoarce la un balcon, unde iubitul trage tacticos din ultima ţigare după o ceartă şi o aventură “la beţie”, un cuplu dintr-un apartament boem de lângă Cişmigiu, în care infidelitatea este dată de gol de un obiect lăsat la întâmplare pe etajera din baie, un IT-ist pe care iubita îl întreabă de prea multe ori de ce o sună rar şi un singuratic incapabil să distingă între fanteziile sexuale cu tentă psihedelică şi realitate sunt personajele ce animă un Bucureşti personal, fără acele repere-clişeu. Pe toţi protagoniştii îi leagă apartenenţa la generatia Y, numită şi cea pierdută, debusolată, sau, de ce nu, cea care şi-a redus planurile de viaţă la un prezent cu decor minimalist, dar cu exprimări afective nelimitate.    

Scurtmetrajele poartă denumirile unor cartiere familiare celor care vânează anunţurile cu acele chirii ieftine, repetându-le numele de parcă ar face mătănii, doar vor găsi oferta providenţială care să le prelungeasca şederea în Babilonul de pe Dâmboviţa, sau barurile unde să-şi poarte dialogurile până dimineaţa. Iancului, Unirii, Tineretului sau Drumul Taberei alcătuiesc o hartă mitică, un fel de mandală a memoriei afective modelate de relaţia cu oraşul, cu singurătăţile sale şi cu influenţele (uneori) toxice, dar bune pentru inspiraţie.

Cu fiecare scenă şi replică amuzantă sau acidă, te vei regăsi din ce în ce mai mult în dramele personajelor, vei recunoaşte locurile primelor dezamăgiri în compania Bucureştiului şi vei avea un deja vu. Dacă aceasta o fost intenţia regizorilor Mihai Mincan, Roxana Andrei, Florin Babei, Constantin Radu Vasile şi Andrei Georgescu, de a te invita să te identifici cu personajele, cu modul firesc şi degajat al actorilor de a interpreta nişte roluri în care să îţi regăseşti pritenii, cunoştinţele sau colegii de facultate, atunci Love Bus şi-a atins ţelul. Îţi va trezi amintiri şi le va transforma pe cele în care luai totul prea în serios în scene comice.

Love Buseste genul de film la care te duci cu amicii, să depănaţi amintiri despre oraş în timp ce vă descreţiţi frunţile. Te implici în poveştile personajelor, dar fără a simţi apăsări, ci doar nostalgia revederii unor poze din studenţie sau liceu, puse într-un folder comun.

O să o spun direct, ca să încep cu bilele albe – să alegi pentru vizionarea unui film Sun Plaza, când căldura îi împinge pe oameni în toate locurile cu aer condiționat din belșug, este o idee minunată. Un mall puțin populat, unde nu riști niciodată să te calci pe bătături cu vecinii de scaun, este un maaaare plus.

Povestea filmului Let’s be copseste inimaginabil de simplă, ca și când producătorul (Luke Greenfield) nu a dorit nicio secundă să agite neuronii și să facă – Doamne ferește – căldură cerebrală spectatorilor: doi prieteni, Ryan și Justin (Jake Johnson și Damon Wayans Jr. ), colegi de apartament, au venit din Ohio în L.A cu onorabila intenție de a-și schimba norocul. Noi îi vedem, clasic, ajunși la 30 de ani, fără perspective și fără realizări – unul este un fost jucător de rugby, căruia toți îi prevestiseră o carieră strălucită, iar celălalt, un game designer ale cărui idei nu sunt luate niciodată în considerare și care a conceput un joc cu polițiști pe care nu este în stare să-l vândă. Viața e grea și nedreaptă, toți au ceva cu mine, blah, blah… Până într-o zi (mai exact, seară), când, cu ocazia unui bal mascat-slash-reuniune de clasă, cei doi îmbracă două uniforme de polițiști și ajung să se facă de râs într-un mare fel.

Cu coada între picioare și simțind că sunt ratații din curtea școlii, cei doi părăsesc petrecerea și ajung pe străzile animate ale Orașului Îngerilor, unde lumea îi tratează ca pe niște polițiști cu acte în regulă. Acesta este declicul pentru cei doi oameni ai legii wanna be. De la a opri circulația pe trotuar la a cumpăra o mașină de poliție de pe ebay nu e decât un click, iar cei doi, cu ajutorul tutorialelor de pe youtube încep să se creadă ușor the real thing. Ce să vezi, pe fata mult râvnită de Justin, Josie (Nina Dobrev), chelneriță a unui bar deținut – cum altfel? – de un cuplu de bătrâni inofensivi – a pus ochii și cel mai temut mafiot din oraș, Mossi (James D'Arcy). Clișeele curg ca secera prin spicele de grâu, vorba neaoșului hit estival: Mossi este est-european, este super-tatuat, poartă trening și este o fiară însetată de sânge. Noroc cu ochii albaștri ai lui D'Arcy și cu îmbrățișarea interesantă a sa a posturii de psihopat că altfel se scorojeau pereții.

Pericol, pericol, fata bate din gene, barul este în primejdie, bătrâneii sunt amenințați și cei doi falși polițiști simt că este de datoria lor să-i pună la punct pe băieții răi – ați ghicit, banda lui Mossi, traficanți-de-nu-se-știe-ce. Bineînțeles că lucrurile scapă de sub control, dar, cu ajutorul lui Segars, un polițist adevărat , totul se termină cu bine.

Blah-blah…băiatul rămâne cu fata, își vinde și jocul și the american dream lives on!

De la Jake Johnson și Damon Wayans Jr. aveam așteptări mari, cunoscându-le potențialul din seria TV New Girl, și respectiv Happy Endings, unde rolurile îi exploatează fabulos. Și acolo Johnson (în rolul lui Nick Miller) primește tot postura de loser, dar cu un touch de fascinație, deoarece este atât de bipolar și excentric încât îți stârnește râsul în mod natural. În Happy Endings, Damon Wayans Jr. este jumătatea colorată a unui cuplu bizar și draguț, reușind să se afirme fără artificii.

În rolul primadonei o regăsim pe Nina Dobrev, consacrată de seria The Vampire Diaries. Acum nu știu alții ce văd, dar jocul său este identic cu cel al personajului din serialul mai sus amintit și anume Elena Gilbert – aceeași mimică, aceeași atitudine, ba chiar același stil vestimentar și chiar și aceeași coafură. Deja vu- boss level!

În rolul polițistului bun și brav îl regăsim pe Rob Riggle (22 Jump Street, Modern Family, New Girl,Hotel Transylvania), iar în rolul lui il cappo di tutti capi îl avem pe Andy Garcia, credibil și demiurgic.

În alte roluri joacă Keegan-Michael Key, Natasha Leggero și Jonathan Lajoie.

The Hundred-Foot Journey are în spate o echipă atât de bună încât te îndeamnă la precauție. Cu Oprah Winfrey și Steven Spielberg ca producători, cu Steven Knight (responsabil pentru scenariul experimentalului Locke) semnând adaptarea romanului omonim al lui Richard C. Morais și cu Lasse Hallstrom (Chocolat, Salmon Fishing in the Yemen) în spatele camerelor, The Hundred-Foot Journey ar trebui totuși să fie o călătorie plăcută. 

Deși puțin cam lung și extrem de previzibil, filmul lui Lasse Hallstrom, având în centru evidentul cuplu separat de diferențe culturale și reunit prin dragostea pentru mâncare (vezi sus-numitul Chocolat) nu își câștigă punctele prin resortul tipic. Mâncarea din The Hundred-Food Journey este plictisitoare cu indulgență. Nu trebuie să te întorci mult în timp pentru a găsi un film despre mâncare care să îți trezească o poftă nebună de gătit – un exemplu mai la îndemână este Chef. De asemenea nu vei găsi în The Hundred-Foot Journey tipul de joc actoricesc dedicat al lui Jon Favreau. Actorii lui Hallstrom nu sunt arătați în nicio clipă facând ceva revoluționar în bucătărie. Hassan Kadam (Manish Dayal), geniul culinar din centrul filmului nu se îndeletnicește cu nimic mai mult decât asezonarea mâncării cu o selecție de mirodenii indiene moștenite de la mama sa, în timp ce Marguerite (Charlotte Le Bon, Yves Saint Laurent) – varianta feminină a lui Hassan – culege ciuperci din pădure și gustă cu gingășie cele cinci sosuri de bază ale bucătăriei franțuzești.

Dacă mâncarea este atât de banală, pe ce se bazează The Hndred-Foot Journey? Pe confruntarea dintre doi titani atipici ai cinematografiei – Helen Mirren în rolul patroanei de restaurant care păzește cu sfințenie tradiția bucătăriei franțuzești și Om Puri – veteran al filmelor indiene, aici patriarhul familiei Kadam. În momentele în care apar pe ecran, împreună sau separat, cei doi reușesc să creeze o imagine la fel de luminoasă precum cea a satului în care și-au deschis restaurantele. Pe când Hassan reinventează bucătăria clasică prin adăugarea de condimente exotice, veteranii se luptă cu încăpățânare să păstreze tradiția. Această luptă, deși extrem de amuzantă, este, de fapt, singurul fir melancolic care străbate comedia ușoară a lui Hallstrom. Onorându-și originile, Papa Kadam (Puri) și Madame Mallory (Mirren) nu dau dovadă de lipsă de perspectivă, ci evidențiază faptul că fericirea nu se dobândește prin minarea fundamentelor, ci prin îmbogățirea lor. 

Această idee este susținută și de evoluția tânărului Hassan. În actul al treilea – filmul se lungește mai mult decât ar fi nevoie pentru a evidenția această idee – Hassan ajunge chef de cuisine la un restaurant din Paris faimos pentru bucătăria lui „moleculară”: rețetele au la bază formule chimice menite să facă oamenii fericiți. Atât de simplu. Și totuși Hassan nu e fericit. Revelația nu întârzie să apară: când ai tranformat tot ce era de transformat, când ai simplificat până la nivel molecular, când pe farfurie a mai rămas doar o urmă de sos, drumurile sunt închise și e timpul să te întorci la porția generoasă de curry.

Acest unic fir melancolic al filmului este în același timp un punct slab din simplul motiv că The Hundred-Foot Journey avea la dispoziție un alt mijloc de a introduce gravitate scenariului. Familia Kadam ajunge în Franța după ce restaurantul din Mumbay este ars de extremiști politici. În incendiu își pierde viața și mama lui Hassan. Din păcate, scenariul trece foarte ușor peste incident cauzat de some election or other. Episodul de rasism, care are loc de această dată în Franța, trezește reacții mai puternice (dar nu prea puternice, nici de această dată The Hundred-Foot Journey nu se implică) în Madame Mallory. Indienii rămân pasivi.

The Hundred-Foot Journey rămâne strălucitor și detașat, cu explozii de lumină care fac restul chiar mai fad. Ce dovedește filmul lui Hallstrom – după succesul filmului The Best Exotic Marigold Hotel, cu Judi Dench în rolul principal – este că perechea Grande Dame și India este încă una câștigătoare.