Let’s be cops sau cum sa ingramadim clisee intr-o zi caniculara

0

O să o spun direct, ca să încep cu bilele albe – să alegi pentru vizionarea unui film Sun Plaza, când căldura îi împinge pe oameni în toate locurile cu aer condiționat din belșug, este o idee minunată. Un mall puțin populat, unde nu riști niciodată să te calci pe bătături cu vecinii de scaun, este un maaaare plus.

Povestea filmului Let’s be copseste inimaginabil de simplă, ca și când producătorul (Luke Greenfield) nu a dorit nicio secundă să agite neuronii și să facă – Doamne ferește – căldură cerebrală spectatorilor: doi prieteni, Ryan și Justin (Jake Johnson și Damon Wayans Jr. ), colegi de apartament, au venit din Ohio în L.A cu onorabila intenție de a-și schimba norocul. Noi îi vedem, clasic, ajunși la 30 de ani, fără perspective și fără realizări – unul este un fost jucător de rugby, căruia toți îi prevestiseră o carieră strălucită, iar celălalt, un game designer ale cărui idei nu sunt luate niciodată în considerare și care a conceput un joc cu polițiști pe care nu este în stare să-l vândă. Viața e grea și nedreaptă, toți au ceva cu mine, blah, blah… Până într-o zi (mai exact, seară), când, cu ocazia unui bal mascat-slash-reuniune de clasă, cei doi îmbracă două uniforme de polițiști și ajung să se facă de râs într-un mare fel.

Cu coada între picioare și simțind că sunt ratații din curtea școlii, cei doi părăsesc petrecerea și ajung pe străzile animate ale Orașului Îngerilor, unde lumea îi tratează ca pe niște polițiști cu acte în regulă. Acesta este declicul pentru cei doi oameni ai legii wanna be. De la a opri circulația pe trotuar la a cumpăra o mașină de poliție de pe ebay nu e decât un click, iar cei doi, cu ajutorul tutorialelor de pe youtube încep să se creadă ușor the real thing. Ce să vezi, pe fata mult râvnită de Justin, Josie (Nina Dobrev), chelneriță a unui bar deținut – cum altfel? – de un cuplu de bătrâni inofensivi – a pus ochii și cel mai temut mafiot din oraș, Mossi (James D'Arcy). Clișeele curg ca secera prin spicele de grâu, vorba neaoșului hit estival: Mossi este est-european, este super-tatuat, poartă trening și este o fiară însetată de sânge. Noroc cu ochii albaștri ai lui D'Arcy și cu îmbrățișarea interesantă a sa a posturii de psihopat că altfel se scorojeau pereții.

Pericol, pericol, fata bate din gene, barul este în primejdie, bătrâneii sunt amenințați și cei doi falși polițiști simt că este de datoria lor să-i pună la punct pe băieții răi – ați ghicit, banda lui Mossi, traficanți-de-nu-se-știe-ce. Bineînțeles că lucrurile scapă de sub control, dar, cu ajutorul lui Segars, un polițist adevărat , totul se termină cu bine.

Blah-blah…băiatul rămâne cu fata, își vinde și jocul și the american dream lives on!

De la Jake Johnson și Damon Wayans Jr. aveam așteptări mari, cunoscându-le potențialul din seria TV New Girl, și respectiv Happy Endings, unde rolurile îi exploatează fabulos. Și acolo Johnson (în rolul lui Nick Miller) primește tot postura de loser, dar cu un touch de fascinație, deoarece este atât de bipolar și excentric încât îți stârnește râsul în mod natural. În Happy Endings, Damon Wayans Jr. este jumătatea colorată a unui cuplu bizar și draguț, reușind să se afirme fără artificii.

În rolul primadonei o regăsim pe Nina Dobrev, consacrată de seria The Vampire Diaries. Acum nu știu alții ce văd, dar jocul său este identic cu cel al personajului din serialul mai sus amintit și anume Elena Gilbert – aceeași mimică, aceeași atitudine, ba chiar același stil vestimentar și chiar și aceeași coafură. Deja vu- boss level!

În rolul polițistului bun și brav îl regăsim pe Rob Riggle (22 Jump Street, Modern Family, New Girl,Hotel Transylvania), iar în rolul lui il cappo di tutti capi îl avem pe Andy Garcia, credibil și demiurgic.

În alte roluri joacă Keegan-Michael Key, Natasha Leggero și Jonathan Lajoie.

The Hundred-Foot Journey – Mancarea viitorului are gustul trecutului

0

The Hundred-Foot Journey are în spate o echipă atât de bună încât te îndeamnă la precauție. Cu Oprah Winfrey și Steven Spielberg ca producători, cu Steven Knight (responsabil pentru scenariul experimentalului Locke) semnând adaptarea romanului omonim al lui Richard C. Morais și cu Lasse Hallstrom (Chocolat, Salmon Fishing in the Yemen) în spatele camerelor, The Hundred-Foot Journey ar trebui totuși să fie o călătorie plăcută. 

Deși puțin cam lung și extrem de previzibil, filmul lui Lasse Hallstrom, având în centru evidentul cuplu separat de diferențe culturale și reunit prin dragostea pentru mâncare (vezi sus-numitul Chocolat) nu își câștigă punctele prin resortul tipic. Mâncarea din The Hundred-Food Journey este plictisitoare cu indulgență. Nu trebuie să te întorci mult în timp pentru a găsi un film despre mâncare care să îți trezească o poftă nebună de gătit – un exemplu mai la îndemână este Chef. De asemenea nu vei găsi în The Hundred-Foot Journey tipul de joc actoricesc dedicat al lui Jon Favreau. Actorii lui Hallstrom nu sunt arătați în nicio clipă facând ceva revoluționar în bucătărie. Hassan Kadam (Manish Dayal), geniul culinar din centrul filmului nu se îndeletnicește cu nimic mai mult decât asezonarea mâncării cu o selecție de mirodenii indiene moștenite de la mama sa, în timp ce Marguerite (Charlotte Le Bon, Yves Saint Laurent) – varianta feminină a lui Hassan – culege ciuperci din pădure și gustă cu gingășie cele cinci sosuri de bază ale bucătăriei franțuzești.

Dacă mâncarea este atât de banală, pe ce se bazează The Hndred-Foot Journey? Pe confruntarea dintre doi titani atipici ai cinematografiei – Helen Mirren în rolul patroanei de restaurant care păzește cu sfințenie tradiția bucătăriei franțuzești și Om Puri – veteran al filmelor indiene, aici patriarhul familiei Kadam. În momentele în care apar pe ecran, împreună sau separat, cei doi reușesc să creeze o imagine la fel de luminoasă precum cea a satului în care și-au deschis restaurantele. Pe când Hassan reinventează bucătăria clasică prin adăugarea de condimente exotice, veteranii se luptă cu încăpățânare să păstreze tradiția. Această luptă, deși extrem de amuzantă, este, de fapt, singurul fir melancolic care străbate comedia ușoară a lui Hallstrom. Onorându-și originile, Papa Kadam (Puri) și Madame Mallory (Mirren) nu dau dovadă de lipsă de perspectivă, ci evidențiază faptul că fericirea nu se dobândește prin minarea fundamentelor, ci prin îmbogățirea lor. 

Această idee este susținută și de evoluția tânărului Hassan. În actul al treilea – filmul se lungește mai mult decât ar fi nevoie pentru a evidenția această idee – Hassan ajunge chef de cuisine la un restaurant din Paris faimos pentru bucătăria lui „moleculară”: rețetele au la bază formule chimice menite să facă oamenii fericiți. Atât de simplu. Și totuși Hassan nu e fericit. Revelația nu întârzie să apară: când ai tranformat tot ce era de transformat, când ai simplificat până la nivel molecular, când pe farfurie a mai rămas doar o urmă de sos, drumurile sunt închise și e timpul să te întorci la porția generoasă de curry.

Acest unic fir melancolic al filmului este în același timp un punct slab din simplul motiv că The Hundred-Foot Journey avea la dispoziție un alt mijloc de a introduce gravitate scenariului. Familia Kadam ajunge în Franța după ce restaurantul din Mumbay este ars de extremiști politici. În incendiu își pierde viața și mama lui Hassan. Din păcate, scenariul trece foarte ușor peste incident cauzat de some election or other. Episodul de rasism, care are loc de această dată în Franța, trezește reacții mai puternice (dar nu prea puternice, nici de această dată The Hundred-Foot Journey nu se implică) în Madame Mallory. Indienii rămân pasivi.

The Hundred-Foot Journey rămâne strălucitor și detașat, cu explozii de lumină care fac restul chiar mai fad. Ce dovedește filmul lui Hallstrom – după succesul filmului The Best Exotic Marigold Hotel, cu Judi Dench în rolul principal – este că perechea Grande Dame și India este încă una câștigătoare. 

A masque of madness

Boris Karloff, figura marcantă a genului horror, actorul din spatele personificării clasice a lui Frankenstein, este personajul principal (unicul) al filmului A Masque of Madness

Lungmetrajul experimental este dedicat în exclusivitate actorului, însumând în total mai mult de 170 de măști diferite ale acestuia. Acestea se succed într-o ordine mai mult sau mai puțin aleatorie, într-un ritm frenetic, pe parcursul căruia Karloff se confruntă doar cu sine însuși, mereu cu o mască diferită, la o vârstă diferită. 

Cei cincizeci de ani de carieră ai lui Boris Karloff sunt comprimați în acest lungmetraj halucinant. Pentru realizarea acestuia, regizorul Norbert Pfaffenbichler a folosit doar clipuri din peliculele originale.

În prezent, lungmetrajul rulează la festivaluri internaționale de film (Karlovy Vary, Locarno).

Are You Here

Dacă v-a fost dor de Owen Wilson, îl puteţi revedea într-o nouă comedie, în care joacă rolul unui tânăr întors în orăşelul natal alături de prietenul său pentru a încasa banii proveniţi dintr-o moştenire neaşteptată. Are You Here, noul film în care joacă actorul, se vrea a fi un road trip care să stoarcă lacrimi…de râs, mai ales că lui Wilson i se alătură Amy Poehler (Saturday Night Live) şi Zack Galifianakis.  

Owen Wilson îl interpretează pe Steve, un afemeiat care prezintă buletinul meteo la un post de televiziune local. Când Ben, prietenul din copilărie, află despre o moştenire, Steve trebuie să-l ajute în lupta cu sora lacomă şi aprigă, ce va pune multe obstacole în calea sacilor cu bani.

Regizat de Matthew Weiner, răspunzător pentru Mad Men şi Clanul Soprano, Are You Here se vrea una dintre comediile verii 2014, urmând să aibă premiera pe 22 august 2014, în S.U.A.

Outlander – Istorie, fantezie si barbati in kilt-uri

0

Pe 9 august, Starz intră în competiție directă cu HBO, lansându-și propriul serial după o serie celebră de cărți, semnate de data aceasta de autoarea Diana Gabaldon.  Cu peste douăzeci milioane de cărți din serie vândute în întreaga lume, Outlander nu este o simplă adaptare lansată la sfârșitul verii și cu siguranță nu duce lipsa de audiență încă înainte de a începe. Însă pentru cei care încă nu au fost convertiți, vă recomand să treceți imediat această nouă producție pe lista voastră de „must-see”.

 

Comparațiile cu Game of Thrones sunt inevitabile, Outlander fiind a doua încercare de a adapta o serie foarte cunoscută de romane pentru televiziune, și sunt chiar încurajate de oamenii de la Starz, sperând evident la un succes la fel de răsunător ca serialul vedetă al HBO-ului.

Însă producția este, în esență, complet diferită de orice altceva prezent pe micile ecrane astăzi, putând fi asemuită mai degrabă cu poveștile clasice ecranizate de Hollywood în anii 30 și 40, precum Pe Aripile Vântului sau Ultimul Mohican.

Outlander este povestea asistentei medicale Claire Randall (Caitriona Balfe), care, aflată într-o a doua lună de miere în Scoția cu soțul său, Frank (Tobias Menzies), se trezește trasportată în timp, din anii 40 în secolul 18.

Produs și filmat exclusiv în locații din Scoția, Outlander profită din plin de peisajul misterios și plin de contradicții ale acestei țări parcă aflată la granița dintre realitate și mit.

Primele două episode din serie sunt regizate de John Dahl (cunoscut pentru seriale precum True Blood și Hannibal). Regizorul impune un ritm lent și atmosferic reminiscent unei producții mai degrabă cinematografice decât unei de televiziune, lăsând tensiunea să crească treptat până în momentul în care Claire este transportată în trecut și miza crește.

O altă calitate notabilă a serialului este utilizarea senzațională a luminii, care în combinație cu muzica și mișcarea, creează momente aproape lirice pe ecran pe care regizorul le folosește pentru a da o calitate aproape fantezistă poveștii.

Construit în jurul fash-back-urilor și voice over-ului personajului principal, Outlander impune un stil ce la prima vedere poate părea învechit însă care permite transmitrea unei cantități foarte mari de informație într-un mod foarte economic. Cu toate acestea, primul episod poate fi acuzat pe bună dreptate de utilizarea prea frecventă a acestor instrumente de expoziție, putând deveni de multe ori o cârjă în lipsa unor soluții mai creative de a spune povestea.

Una dintre marile provocări cu care  seria se va confrunta în viitor pare să fie aspectul fragmentat al acțiunii, determinat de pendularea constantă între trecut și viitor. Prinsă într-o lume chiar mai violentă decât  cea pe care a părăsit-o, înconjurată de intrigi politice și secrete, Claire trebuie să se lupte pentru a-și găsi drumul înapoi spre soțul ei, chiar și după întâlnirea cu tânărul războinic scoțian Jamie Fraser (Sam Heughan). Abilitatea celor implicați în această producție de a menține relevantă dorința lui Claire de a se întoarce la Frank, în timp ce își conduc audiența să se implice din ce în ce mai mult în relația tumultoasă a acesteia cu Jamie, pare să fie cheia succesului pe termen lung pentru Outlander. Însă construirea unui triunghi amoros ce va oferi gravitate și tensiune poveștii este îngreunată pe de-o parte de lipsa lui Frank de pe ecran din aproape toate momentele importante cât și de prezența personajului Black Jack Randall, un ofițer din armata britanică, care, din motive dezvăluite în primul episod, este jucat de același Tobias Menzies.

O altă potențială problemă este dată de cantitatea de informație și numărul impresionant de personaje pe care serialul trebuie să le jongleze în mod repetat. Primul sezon va acoperi prima carte din serie, însă la aproape 1000 de pagini, chiar și cele 16 episoade ale seriei vor fi pline la refuz de evenimente și personaje atât episodice cât și relevante pentru arcul întregului sezon. Dacă Game of Thrones rezolvă această problemă prin simpla pendulare între locații, opțiunile pentru Outlander sunt mult mai limitate, întreaga poveste fiind spusă exclusiv din perspectiva lui Claire.

Însă ținând cont de faptul că acesta este noul serial semnat de Ron D. Moore (cunoscut pentru formidabila serie Battlestar Galactica) și de entuziasmul dovedit cu care oamenii de la Starz își abordează producțiile, Outlander are toate șansele de a deveni foarte repede noul subiect de conversație în baruri, cafenele sau pauza de masă.

Iar noi toți vom avea posibilitatea de a afla răspunsurile, măcar parțial, la foarte multe întrebări, precum: Cum ar fi să te trezești în trecut, fără electricitate, telefon sau Facebook? Cam cât de eficient este usturoiul când este folosit pe post de penicilină? În cât timp poți dezbrăca o femeie în secolul 18 până să te prindă părinții? Și cel mai important  – Ce purtau domn'e, până la urmă, scoțienii sub kilt-uri?

Rage

0

Rage (Tokarev) este primul film în limba engleză a regizorului spaniol Paco Cabezas. Thrillerul spune povestea lui Paul Maguire (Nicolas Cage) și a fiicei sale Caitlin, ambii suferind din pricina unui episod criminal al celui dintâi.

Îmbogățit pe căi ilicite în trecut, Paul conduce în prezent o afacere legală în construcții. Este foarte legat de fiica lui, Caitlin, cu care este supraprotectiv și pe care o crește împreună cu Vanessa, cea de-a doua soție a sa. 

Într-o seară, însă, Caitlin dispare, iar Maguire este convins că aceasta a fost răpită de mafioții ruși cărora le-a furat banii în trecut. Paul se însărcinează cu căutarea și pedepsirea răpitorilor, fiind acompaniat de cei doi tovarăși de infracțiuni din trecut. Urmează o desfășurare violentă a întâmplărilor.

Filmul, lansat în 2014, va avea premiera în România pe 31 ianuarie 2015

Recomandari pentru weekendul 8 – 10 august

Oare ce putem face în acest sfârșit de săptămână? Să salvăm planete împreună cu extratereștri albaștri, să ne relaxăm cu puțină muzică frumoasă … sau vizităm o expoziție?

Filmul bazat pe benzile desenate Marvel Comics, Guardians of the Galaxy, va intra în cinematografe în acest sfârșit de săptămână. Din distribuție fac parte Chris Pratt, Zoe Saldana, Dave Bautista, Vin Diesel și Bradley Cooper. Personajele lor vor încerca să salveze Pământul deoarece maleficul Ronan (jucat de Lee Pace) poate pune în pericol existența planetei.

Cel de-al doilea film care va avea premiera vineri este Escape from Planet Earth. De data aceasta, cei care vor încerca să-și salveze planeta sunt doi extratereștri albaștri, Scorch Supernova, erou național, și fratele său Gary a cărui meserie este de șef peste controlul misiunilor de la organizația BASA. Lucrurile se complică în momentul în care diabolicul Shanker va încerca să distrugă planeta Baab și le va întinde capcane personajelor principale.

Evenimentul Cinema în aer liber continuă în acest weekend. În cadrul acestei ediţii, vom putea vedea 12 filme europene şi de autor şi 24 de filme premiate sau nominalizate la festivaluri. Proiecțiile filmelor vor avea loc în Parcul Alexandru Ioan Cuza – Insula Pensionarilor (acces din strada Baba Novac).

Evenimentul cu cel mai mare potenţial în acest weekend (potenţial pe care, din păcate, nu l-a confirmat în niciun an până acum)  este festivalul de muzică indie și rock alternativ, Summer Well. Printre cei care vor concerta se numără Bastille, John Newman și Placebo. 

Un alt festival de muzică ce se va desfășura weekend-ul acesta este WAHA Festival și va avea loc în Cheia, Prahova. Organizatorii ne promit anul acesta că vor exista cinci stagii, fiecare reprezentând un element al Universului (foc – psy stage, aer – deep stage, apă – house stage, pământ – dub/reggae songs, aether – chill song).  Mai multe detalii veți găsi aici.

Duminică se dă start-ul ediției a doua a festivalului Jazz'n Foișor. Astfel, de la ora 18.30, în Parcul Herăstrău, Aylin Cadir și The Lucky Charms ne vor binedispune cu un spectacol pop-jazz și multă voie bună. Intrarea este liberă :-D. În plus, în cadrul aceluiași festival, îi vom putea vedea pe 17 august în Parcul Cișmigiu, iar pe 24 august ne vor aștepta în Parcul Kiseleff

Expoziția Europe. South East – Recorded Memories de la MNAC rămâne deschisă până duminică, iar SenzArt va putea fi vizitată până pe 30 noiembrie. Iar la Muzeul Național de Istorie, până pe 31 august, veți putea vizita expoziția Genio Gallico cu ceasuri istorice franceze din colecțiile muzeale românești.

Voi ce alegeți?

Pan. Victoria – Reverii langa fiorduri

Dacă îţi imaginezi iubirea idilică în decorurile unui orăşel de pescari norvegieni, unde melancoliile, amintirile şi regretele sunt mai uşor de suportat când soarele apune printre fiorduri, atunci microromanele cuprinse în volumul Pan.Victoria sunt o lectură potrivită, mai ales în cazul în care preferi poveştile romantice ale secolului al XIX-lea. Nu întâmplător am pomenit de peisajele scandinave. Însuşi Knut Hamsun este un scriitor vizual, obsedat de surprinderea fiecărui detaliu al naturii, în care îşi ascund patimile îndrăgostiţii din cele două romane.

Majoritatea cititorilor l-au cunoscut pe Knut Hamsun datorită unor oprere precum Foamea şi Rodul pământului (ce i-a adus şi Premiul Nobel în 1920), de aceea Pan şi Victoriale dezvăluie o faţetă nebănuită, visătoare şi candidă a umanităţii surprinse de autorul norvegian. Totuşi, candoarea şi dragostea idealizată ascund pulsiuni, obsesii, trăiri năvalnice, devastatoare, care vor schimba pentru totdeauna lumea personajelor. Cine a spus că nordicii sunt prea calmi, prea moi şi apatici, îşi va schimba percepţia legată de această parte a Europei. Protagoniştii lui Knut Hamsun sunt precum ţărmurile suprinse de o furtună care amestecă tot ce găseşte la mal, aşa cum vârtejul interior contopeşte puritatea, instinctele clocotitoare, ezitarea şi dezinvoltura erotică.

Panşi Victoria reprezintă două imagini ale cuplului primordial, bine ancorat în legendele scandinave. Una este puternic legată de forţele instinctuale şi de subteranele inconştientului, cealalaltă simbolizează trăirile vindecate de pasiunea incandescentă prin idealizarea celuilalt şi prin amânarea întâlnirii. Victoria este genul de roman apreciat mai ales de cei dornici să viseze la scene din filmele de epocă sau din cărţile scrise de Turgheniev, în care inocenţii îndrăgostiţi devin prada nefericirii. Voluptatea despărţirilor, a sentimentelor tăinuite, a replicilor pline de pudoare şi a cuvintelor dublate de aluziile care apără discreţia şi reputaţia eroinelor într-o lume strictă nu poate fi simţită decât de cititorii dornici să se întoarcă, din când în când, la clasicii sfârşitului de secol XIX.

Fiica unuia dintre cei mai bogaţi oameni ai ţinutului, Victoria este sedusă de Johannes, băiatul cu aspiraţii de scriitor al unui morar. Deşi este obligată să devină logodnica lui Otto, un ofiţer arogant şi dispreţuitor, face totul pentru a rămâne cât mai aproape de Johannes. Relaţia lor este înconjurată de melancolia îmbibată în seninătatea ce înconjoară un cuplu de modă veche, în care visările, plimbările lungi şi curtoazia înlocuiesc erotismul ostentativ.

În timp ce Victoria vrea să păstreze discreţia pentru a nu fi descoperită de logodnicul gelos şi autoritar, Johannes îşi exibă trăirile din ce mai intense prin romanele despre îndrăgostiţii deznădăjduiţi, pe care le scrie, vândute apoi ca pâinea caldă. Făcându-şi loc prin hăţisul contradicţiilor sentimentale din roman, cititorul se întreabă dacă nu cumva imaginea Victoriei este idealizată de Johannes pentru a-şi găsi muza, încât nu mai există o demarcaţie clară între viaţa reală şi cea din imaginaţia lui, fiind capabil să lipească toate cioburile unei relaţii interzise pentru a crea o existenţă paralelă, hranită de povestile propriilor personaje inventate. Probabil, dacă nu ar fi existat, Victoria, întruchiparea feminităţii mistificate de romantici, ar fi fost plăsmuită.

Spre deosebire de personajele din Victoria, protagoniştii romanului Pan dau la o parte regulile sociale şi nu îşi refuză consumarea pasiunii. Iubitorii de mitologie şi căutătorii de simboluri au ridicat o sprânceană la citirea titlului. Nu era Pan asociat cu natura exuberantă, cu fertilitatea, dar şi cu sexualitatea greu de stăvilit, fiind mereu înconjurat de nimfele care se abandonau vegetaţiei cotropitoare?

Se pare că tocmai acest zeu năstruşnic devine patronul cuplului format din locotenentul Glahn şi adolescenta Edvarda, pentrru care lumea interioară, a propriilor trăiri fără limite, devine unica realitate, vibrând doar la chemarea naturii, ca-n lumea lui Pan. Se cunosc primăvara, ating apogeul emoţional vara, iar toamna se retrage fiecare în propria lume. Singura mărturie ce desparte amintirile de himera dezlănţuită a unei închipuiri din mintea bărbatului însingurat, ce visează la nimfe înfocate, va fi jurnalul cu tentă proustiană a locotenentului prins în mrejele Edvardei.

Citind Pan, vei fi uimit de talentul scriitorului norvegian de a proiecta emoţiile protagoniştilor asupra peisajelor. Mişcările păsărilor de apă, mirosul vegetaţiei, palpitaţia sevelor şi culorile schimbătoare împrumută ritmul afectiv al triunghiului amoros format din Glahn, Edvarda şi nou-venita Eva, iar locotenentul renunţă la rigoarea militară şi la statutul de pustnic, devenind o reincarnare modernă a lui Pan, abandonat în mijlocul prezenţelor feminine şi al naturii. Gelozia, furia, atracţia şi Erosul iau forma extazului resimţit de omul ce-şi regăseşte armonia în mijlocul vegetaţiei.

Peste descrierea peisajelor idilice, Knut Hamsun suprapune reveriile, călătoriile onirice din imaginarul protagonistului şi arhetipurile ce ies fără oprelişti din inconştientul colectiv al nordicilor. Vei fi captivat de modul în care mitologia greco-romană şi cea scandinavă se împletesc pentru a dezvălui erotismul ce-i uneşte pe Glahn şi pe Edvarda. La un moment dat, aştepţi să i se alăture lui Pan o muză nordică, într-o fantezie demnă de proza ce anunţă succesul realismul magic.

Dincolo de a fi povestea unei iubiri mistuitoare şi apăsătoare (spre final), Pan este o punte între două perioade literare. Numele zeului este adesea pomenit în secolul al XIX-lea de către adepţii Romantismului, dar Knut Hamsun se îndepărtează de influenţa lor şi propune un model de proză introspectivă, sub forma unui jurnal, în care fluxul gândurilor şi al trăirilor devine singura fereastră spre lume, anticipând revoluţia literară iniţiată de Marcel Proust.

În timp ce Victoria poate sta pe acelaşi raft cu nuvelele scrise de Turgheniev, Maupassant sau Flaubert, celălalt roman, Pan, devine un salt din punct de  literar, unind influenţele romantice ale secolul al XIX-lea cu inovaţia scriiturii puternic irigate de analiza psihologică.

Editura Humanitas Fiction, 2014

imagini: filmul “Victoria” (regizor Torun Lian); www.visitdrammen.no/sculptura bu.digication.com

Nightcrawler

Nightcrawler, debutul regizoral al scenaristului Dan Gilroy (cunoscut pentru The Bourne Legacy, dar și pentru ciudatul The Fall), nu este în ciuda așteptărilor un film din seria X-Men Origins, ci o dramă cu Jake Gyllenhaal în rolul principal.

În rolul lui Lou Bloom, Jake Gyllenhaal ne pregătește un joc actoricesc cu o încărcătură fizică substanțială: pentru a juca în Nightcrawler actorul a pierdut în jur de 10 kg. Nu este o performanță de tipul celei a lui Matthew McConaughey din Dallas Buyers Club, dar, având în vedere informațiile despre scenariu, cerința este cel puțin ciudată.

Lou Bloom este un jurnalist care descoperă că infracțiunea de noapte de pe străzile Los Angeles-ului este un subiect generos și o rampă de lansare pentru cariera lui. Cele 10 kilograme în minus oferă ceva în plus personajului ușor nevrotic pe care Gyllenhaal ni-l oferă într-un teaser-trailer neașteptat. Nightcrawler amintește ca ton de Zodiac, cu același Gyllenhaal, dar și de Prisoners și Enemy, dovedind că actorul se simte confortabil în genul acesta de filme. 

În film apar și Rene Russo (Thor, Thor: The Dark World) și Bill Paxton (Edge of Tomorrow, Million Dollar Arm).

Lucy – de ce sa nu crezi tot ce vezi in filme

0

Ce se întâmplă când un film întreg se bazează pe un mit, pe o pseudo-știință? Rezultă, firește, un film degeaba. Atunci, ce sens are Lucy, noul film semnat de Luc Besson? Dacă spectatorul înghite toate informațiile fără a le trece prin propriile cogniții, Besson nu a făcut decât să perpetueze un mit și să sporească teancul de filme făcute fără creier.

Că tot vorbim de creier, Lucy pornește de la premisa că omul nu își folosește în mod conștient decât 10% din capacitatea totală a creierului. Nimic mai fals. Odată ce a fost însușită această teorie, tot ce urmează, în ciuda naturii ficționale a filmului, este un talmeș-balmeș de reacții neverosimile, dar încântătoare vizual. Pare minunat să poți controla gravitația sau mijloacele electronice, să atingi pe cineva și să fii în stare să-l diagnostichezi.

Lucy, prima femeie, este capabilă de toate aceste lucruri și de încă multe altele. CPH4, substanța care i-a fost implantată în stomac și răspândită – din întâmplare – în tot corpul, îi determină extinderea funcționalității creierului peste cei 10%. Enzima CPH4 există și în realitate și, așa cum explică un doctor în film, este produsă de gravide și ajută la dezvoltarea sistemului osos. În cantități mari, însă, efectele sale nu sunt explorate. Nu în mod științific. Dar Besson se joacă cu ipoteze și o transformă pe Lucy într-un android capabil să mute materia și să vadă viitorul. Dacă noi nu suntem capabili de lucrurile astea acum, când ne folosim tot creierul, atunci înseamnă că nu-l utilizăm cum trebuie.

Cu toate astea, trebuie apreciată puterea filmului de a face să pară reale toate datele. Nu întâmplător a fost ales Morgan Freeman în rolul unui profesor universitar care predă un curs legat de neuroștiințe. Până la urmă, vocea sa este asociată cu un demers didactic, științific chiar; cum ar putea fi puse la îndoială informațiile perorate de acest guru? Însă nici Freeman nu este convingător, pentru că el însuși nu este convins de ceea ce susține prin rol. În timpul discursului său despre capacitatea cerebrală umană, nu-l mai ajută nici măcar tonalitatea cu care, în alte circumstanțe, te-ar putea persuada că soarele răsare noaptea.

Cât despre Scarlett Johanson, ce-i poți reclama? Face un rol bun, chiar neașteptat de bun pentru acest film, întrucât scenariul este generos în această direcție. Personajul Lucy o trece printr-o gamă diferită de interpretări. Pe parcurs ce evoluează povestea, Scarlett trebuie să demonstreze din ce în ce mai puțină umanitate, să exprime placiditate, să aibă aparența unui android. Pentru că așa ajungi când îți accesezi mai mult de 10% din creier.

În ciuda defectelor evidente, Lucy nu este o catastrofă de film. Într-adevăr, se bazează pe un mit, iar povestea în sine nu are niciun sens, însă pentru publicul avizat poate trece drept amuzant. Însă pentru cei neprihrăniți, Lucy va fi noua biblie de neuroștiințe. Nu i se poate nega caracterul palpitant filmului, întrucât vrei în permanență să știi ce urmează – indiferent că e pentru propriul amuzament.

De altfel, nici calitatea de a îndobitoci nu i se poate nega. Lucy este genul de film care gândește pentru tine. Nu invită la prea multă meditație sau autoreflexie, pentru că în final nu depășește statutul de thriller în care două părți se vânează și se împușcă. Sau poate e, dar nu am reușit eu să-mi accesez partea creierului care să mă ajute să înțeleg asta.

Ultimele articole