Regizorul român stabilit în Franţa, Cornel Gheorghiţă, le-a îndeplinit fantezia multor apărători ai patrimoniului, care au privit distrugerea unui sit arheologic în favoarea unei investiţii bănoase ca pe o crimă împotriva umanităţii. În filmul său, Cripta, îl aduce în pragul disperării pe un afacerist fără scrupule, după ce îl izolează exact în locul unde se află o frescă pe care a încercat să o distrugă. Dacă mai amintim că investitorul dubios vine dintr-o ţară considerată civilizată, ura spectatorului faţă de rechinul imobiliar cu porniri colonialiste va creşte. Dar nu i se dă satisfacţie până la final, deoarece regizorul abordează tema captivităţii într-o cheie originală, mai apropiată de teatrul absurd şi de un existenţialism diluat şi lecuit de gravitatea infernului interior.
Leduc (Serge Riaboukine) ajunge la Băile Herculane, unde găseşte o comoară moştenită de la romani, îmbrăcată apoi în cochetăria vieneză. Sub hotelul rămas din veacul în care Sissi îşi trata afecţiunile în celebra staţiune găseşte o frescă neştiută, înfăţişând un banchet din perioasa Imperiului Roman. Pentru a nu-i pune în pericol succesul calculelor profitabile, se furieşează în cripta antică, apoi toarnă benzină peste frescă, dorind s-o distrugă. Dar uşa de fier care permite accesul în curtea hotelului părăsit se închide, iar el rămâne captiv. Strigă, se revoltă, caută ieşiri mai puţin cunoscute şi începe să negocieze cu localnicii deveniţi subit autişti în faţa unui străin care până mai ieri dorea să-i evacueze, să-i deposedeze de trecut.
Dacă te-ai fi aşteptat la un film în care personajul central rămâne prins într-un spaţiu întunecat precum un tablou sumbru care îmbină atmosfera din pictura lui Caravaggio şi căutarea Demiurgului, trecută prin sita existenţialismului, Cornel Gheorghiţă îţi va juca o festă. Nici urmă de întuneric, de încăperi claustrofobe, de orbecăiri prin beznă. Captivul din filmul său vede în fiecare zi cerul, munţii acoperiţi de vegetaţie din jur, aude larma serbărilor locale cu artificii, zăreşte acoperişurile şi turnurile, strigă de la ultimul etaj al hotelului, dar nimeni nu-l aude…la început.
Singurătatea captivului devine o insulă în mijlocul oamenilor a căror limbă nu o înţelege şi care proiectează asupra lui credinţele şi prejudecăţile venite din mitologia postdecembristă, ce impune o imagine ostilă a investitorului străin, venit să păcălească, să obţină preţul cel mai mic, să exploateze, apoi să plece mai departe, spre alte resurse demne de a fi jupuite. Localnicii fie se tem de francezul închis în curte, privindu-l cu tăcere sadică, de parcă ar fi o curiozitate exotică, un nebun de legat, demn de glumele acestora, fie încep să-i ceară bani în schimbul ajutorului, inversând rolurile între prosperul ce deţine controlul şi disperatul sărac lipit pământului, de la care se aşteaptă doar o resemnare în faţa ofertei păguboase.
Totuşi, nu critica socială şi opoziţia morală între colonist şi localnici îl interesează pe regizor. Transformările din interiorul protagonistului sunt adevărata miză a interpretării actoriceşti bine gradate din punct de vedere a intensităţii psihologice. Originalitatea constă în renunţarea la perspectiva unei revelaţii expuse în nuanţe grave sau în mimicile disperării stupefiante, în favoarea umorului cu tentă absurdă. O posibilă descoperire de sine nu duce spre zona mântuirii, ci este presărată cu scene care stârnesc hohote de râs exact când te aştepţi la groaza ce însoţeşte captivitatea.
Personajul principal este înzestrat cu darul autoironiei chiar şi pe marginea prăpastiei interioare, iar modificările ce-ar trebui să-l poarte spre acea (re)convertire la umanitatea pe care ar fi călcat-o în picioare în drumul spre satisfacerla intereselor meschine nu sunt deloc evidente, regizorul preferând imaginile-simbol, gesturile fireşti şi frânturile de lumină în locul patetismului şi al unei agonii lugubre. Smerenia nu câştigă teren în faţa aroganţei ce-l împiedică, la început, pe atotputernicul escroc rafinat să perceapă gravitatea situaţiei, neacceptând că poate rămâne izolat şi la cheremul băştinaşilor amărâţi şi proşti ce se vindeau ieftin cu doar cateva minute în urmă. Pe măsură ce semnele captivităţii i se infiltrează în minte precum apa prin crăpăturile din criptă, protagonistul este adus într-o zonă emoţională ambiguă, la graniţa stupidităţii, a ridicolului şi a grotescului.
Leduc oscilează între două ipostze. La început este primitivul sfidat de măreţia ruinelor imperiale şi de relicvele antice sub forma statuetelor de marmură care îi râd în nas prin armonia demnă, chiar şi după ce sunt dezmembrate în tentativele acestuia de a folosi greutatea lor pentru a doborâ poarta de fier, apoi, te face să-l iei drept bruta care îşi recapătă umanitatea abia după ce devine capabilă să râdă pe seama propriilor greşeli. Însă, este râsul halucinant ce încheie un exerciţiu de luciditate ce duce spre nicăieri.
Deşi acţiunea este minimalistă, iar întâmplările se petrec într-un spaţiu limitat, unde numai un singur personaj participă, restul fiind nişte apariţii scurte, menite să accentueze atât cât trebuie absurdul imposibilităţii de a comunica, de a transmite mesajul însingurării într-o comunitate alienată prin sărăcia dublată de uitare, filmul nu te plictiseşte. Personajele secundare apar exact în momentul în care trebuie să resusciteze intensitatea disperării, să devieze interpretările spectatorului din zona clişeelor, nefiind puţine scenele în care ai impresia, mai ales datorită jocului actoricesc şi decorului, că asişti la o piesă de teatru anunţând un final deschis oricăror înţelesuri atribuite dramelor umane şi dialogurilor.
Criptaeste genul de film care pleacă de la o temă des întâlnită atât în literatură, cât şi în film – captivitatea, prin care omul rămâne cu el însuşi, dar scenariul se abate spre alte căi decât cele urmate de proiecţiile, angoasele şi aşteptările spectatorului.
