The Water Diviner

0

După două documentare, Russell Crowe a decis să-şi facă în sfârşit debutul regizoral în industria care l-a consacrat. Russell Crowe a ales pentru  primul său film un episod important din istoria Australiei: lupta de la Galipoli.

Infrângerea trupelor Antantei la Galipoli este considerată un moment crucial în definirea identităţii naţionale australiene, însă actorul neozeelandez pare hotărât să nu transforme The Water Diviner într-un manifest naţionalist şi să urmărească dramele umane pe care războiul le-a lăsat în urmă în ambele tabere.

Personajul principal, Connor (Russell Crowe), nu este unul dintre soldaţii morţi sau dispăruţi în luptă, el este doar un tată îndurerat care încearcă să-şi găsească cei trei fii. Obişnuit să găsească apă în deşertul Australian, Connor nu va înceta să sape până nu va afla adevărul, chiar dacă pentru asta va fi nevoit să străbată Turcia. Căutându-şi fiii, Connor redescoperă dragostea odată cu apariţia frumoasei Ayshe (Olga Kurylenko).

Dacă vrei să vezi un film unde Russel Crowe este într-adevăr Master and Commander nu rata premiera The Water Diviner pe 16 ianuarie.

The Peaky Blinders

0

 

Realizat de BBC cu o atenţie extraordinară pentru redarea atmosferei din Birminghamul anului 1919, The Peaky Blinders te va hipnotiza încă din primele minute când liderul mafiei irlandeze locale se plimbă călare prin mahalaua chinezească cu aerul unui senior care-şi vizitează supuşii.

The Peaky Blinders este un serial diferit de ce am văzut în ultima vreme, fără violenţă excesivă, cu personaje complexe, nici bune, nici rele, care încearcă să se întoarcă la viaţa lor de dinaintea războiului, chiar dacă pentru unii asta înseamnă continuarea ascensiunii în mafia irlandeză. Pentru Thomas Selby, jucat impecabil de irlandezul Cillian Murphy, normalitatea înseamnă curse de cai măsluite, bătăi, ameninţări şi întâlniri cu poliţia mai mult sau mai puţin coruptă, totul în numele supravieţuirii. Cu toate acestea, lucrurile nu sunt niciodată simple, Thomas se ghidează totuşi după un cod al onoarei, chiar dacă acesta nu corespunde mai niciodată cu litera legii. Mafia irlandeză nu apare ca o caracatiţă înspăimântătoare, ci ca o adevărată familie în care toţi membrii au ceva de spus, inclusiv femeile. Mătuşa Polly (Helen McCorry) şi Ada Selby (Sophie Rundle) sunt personaje bine conturate, femei emancipate graţie războiului, care nu leşină când văd sânge sau arme şi înţeleg de minune lumea mafiei irlandeze.

Dacă tot am descris ce înseamnă normalitatea pentru membrii Peaky Blinders, trebuie să precizăm şi că vremurile liniştite se încheie odată cu un jaf important şi sosirea lui inspectorului Chester Campbell (Sam Neil), un copoi dur trimis de însuşi Churchill să găsească armele furate de oamenii lui Selby. Campbell este, asemenea lui Thomas Selby, un personaj greu de plasat într-o categorie precisă, poliţistul apelând frecvent la metode la limita legii, printre acestea numărându-se şi infiltrarea unei tinere poliţiste în universul gangsterilor din Birmingham. Cum intriga nu ar fi fost completă fără o poveste de dragoste complicată, Thomas Selby se va îndrăgosti tocmai de cea al cărei scop este să-l demaşte.

The Peaky Blinders încearcă să portretizeze autentic întreaga perioadă, de la accentul şi dialectul pe care actorii îl folosesc până la reconstruirea minuţioasă a peisajului industrial al Birminghamului, cu fabricile sale învăluite în fum greu de unde nu putea lipsi comunistul care încearcă să organizeze sindicatele. Comunistul Freddie Thorne se alătură galeriei de personaje secundare care te ajută să pătrunzi în lumea lui Thomas Selby şi să nu-ţi mai doreşti să pleci.

 The Peaky Blinders este un serial care dă dependenţă mai repede decât cursele de cai care stau în centrul afacerilor familiei Selby.

Recomandari pentru weekend-ul 14-16 noiembrie

Aveți din ce alege în acest weekend fiindcă s-au anunțat evenimente garantate să satisfacă toate gusturile, de la spectacole de stand-up, la filme cu actori de excepție, la festivaluri de teatru și film, ba chiar sunt unele și pentru cei mici, și multe, multe expoziții! Și dacă, totuși, nimic nu va atrage îndeajuns încât să ieșiți din casă, noi va recomandăm și multe articole faine care vă țin la curent cu pulsul cultural internațional.

 

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

 

Magic in the Moonlight – Magie în lumina lunii. Ultimul film al lui Woody Allen, care ne prezintă o poveste de dragoste între un escroc, magicianul chinez Wei Ling Soo (Colin Firth) şi o presupusă clarvăzătoare, Sophie (Emma Stone).

Northmen: A Viking Saga – Northmen. Saga vikingilor. Film de aventuri despre un grup de războinici vikingi cărora li se scufundă nava în apropierea unui teritoriu inamic. Salvarea lor este retragerea la tabăra unor triburi înrudite însă drumul până acolo este plin de pericole.

Eliza Graves. O revedem pe Kate Beckinsale într-un thriller despre un tânăr doctor repartizat la un azil de nebuni sub conducerea domnului Lamb (Ben Kinglsey), secondat de misterioasa Eliza Graves (Beckinsale). Însă, în acest azil, nimic nu e ceea ce pare.

The Good Lie – O minciună necesară. Reese Witherspoon joaca rolul lui Carrie Davis, o consilieră a agenţiei pentru forţa de muncă care ajută refugiaţi africani să se integreze în America.

Qu'est-ce qu'on a fait au Bon Dieu? – Cu ce ţi-am greşit noi, Doamne?. Comedie franceză cu doi soţi, catolici practicanţi, care primesc o lovitură grea atunci când află că prima dintre fiicele lor s-a căsătorit cu un musulman, a doua cu un evreu şi cea de-a treia cu un chinez.

 

 

În weekend-ul acesta citim…

 

Un articol despre ceea ce ne-a atras de-a lungul timpului la posturile femeilor – model din industria modei realizat cu ocazia lansării cărţii tinerei fotomodel Coca Rocha, intitulată The Study of Pose: 1,000 Poses.

 

Și îl auzim pe poetul Alan Alexander Milne, creatorul ursulețului Winnie the Pooh, cum își citește poemul care, împreună cu ilustrațiile însoțitoare, a dat naștere personajului animat iconic.

 

The Jacket – un articol însoțit de ilustrații drăgălașe din care aflăm cum ne îndrăgostim de cărți.

 

Despre Căderea Zidului Berlinului comemorată pe 9 noiembrie și vizionăm 30 de poze care documentează evenimentele acelei zile. De asemenea, cei interesați să afle mai mult, sunt invitați la Cinepolitica Extra Time – 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, un festival de filme documentare despre Căderea Zidului. 

 

 

În weekend-ul acesta ascultăm…

 

Un playlist realizat de muzicianul Antony Hegarty cu piese despre feminism ce se vor regăsi în documentarul Turning care urmărește evoluția trupei lui Hegarty,  Antony and the Johnsons.

 

În weekend-ul acesta mergem la…

 

Spectacolul de Stand-up al lui Eddie Griffin care se anunţă a fi unul de excepţie.

Festivalul Respir Shakespeare ne aşteaptă la Clubul Ţăranului Român şi la Muzeului Minicipiului Bucureşti cu conferințe, proiecție de film, dar și câteva momente artistice precum un spectacol lectură și piese de teatru.

Les Films de Cannes a Bucarest care ne-au pregatit 6 proiecţii suplimentare la Cinema Elvira Popescu, între 13 şi 16 noiembrie – Winter Sleep, Leviathan, The Tribe, Maidan, Bridges of Sarajevo şi La Jaula de Oro

Săptămâna Filmului Maghiar la Bucureşti care îşi propune ca prin proiecţiile sale de documentare şi filme artistice să reflecte spiritul şi diversitatea cinematografiei maghiare actuale. Intrarea e libera.

Platforma Internaţională de teatru – Viitorul este feminin unde vom putea vedea piese de teatru create de femei – dramaturg străine şi vom putea urmări castingul pentru proiectul Cristinei Modreanu, câştigător al premiului norvegian Ibsen.

Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie dedicat atât spectacolelor pentru copii şi public tânăr, cât şi conferinţelor, workshop-urilor ,seminariilor si spectacolelor pentru adulţi.

KINOdiseea – Festivalul de film pentru copiial doilea eveniment cultural îndreptat către cei mici ce debutează în acest weekend şi care îi va distra cu o mulţime de filme şi activităţi.

Curaţenia de ToamnăDa! În acest weekend sunteţi invitaţi cu toţii, chiar şi cu copii, să ajutaţi la curăţarea Grădinii Botanice „Dimitrie Brândză”, din Bucureşti.

UrbanEye Film Festival– un eveniment inedit cu proiecţii ce aduc în prim-plan o componentă a relației om-mediu care nu se bucură de o prea bună reputație: orașul.

TribalFestBucharest pentru cei ce adoră ritmurile orientale, africane sau spaniole şi dansatoarele exotice, îmbrăcate sumar, acest festival reuneşte dansatoare de Tribal Fusion din mai multe ţări, în acest weekend la Club Colectiv.

SPAŢIU EXPANDAT – Insider and Outsider – un program de artă publică având ca scop activarea spaţiului public urban prin intervenţii temporare ce variază de la sculptură sau instalaţie la performance.

INSTALAŢIE semnată de Zoltán Béla – expoziţie ce are în centru chiar problema instalării obiectului artistic într-un spaţiu dat, dialogul dintre formele arhitecturale care configurează spaţiul expoziţional şi formele plastice străine ale obiectelor expuse.

Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, care ne promite interpretări de neratat şi atmosfere de neuitat bazate pe o varietate de compoziţii muzicale, de la clasici la contemporani, unele chiar inspirate de filmele lui Andrei Tarkovsky.

Festivalul de Muzica Veche,ce va reînvia pe scenă muzica şi coregrafia de epocă a Renaşterii şi a Barocului

Expoziţie ZILELE FILOSOFIEI 2014o expoziţie dedicată Istoriei Filosofiei cu planșe documentare despre cei mai renumiţi filosofi din Antichitate – Platon, Socrate, Aristotel, dar și din epoca modernă, precum și mari înţelepţi ai lumii orientale – Confucius, Siddharta Gautama Buddha. 

Evadează – Expoziţie de fotografie – expoziție de fotografie ce aparține artistei Cristina Pop şi care reprezintă o călătorie vizuală prin cele patru anotimpuri care invita publicul să evadeze din monotonia mediului citadin și să redescopere lumea fascinantă și plină de culoare a naturii.

Unscentun proiect din care va lua naștere un muzeu al parfumurilor cu totul special.

Otto e mezzo (8 ½) – La Grande Bellezza in anii ‘60

0

Nu începe bine filmul, că te şi trezeşti cu imaginea unui om care vrea să evadeze dintr-o maşină, apoi începe să zboare. La un moment dat, nişte femei îl spală într-un butoi de vin şi îl cară, de parcă ar fi un prunc, prin toată încăperea ce aduce mai mult cu cea a unui han sicilian. Până să pricepi despre ce este vorba, începe o paradă a costumelor şi rochiilor de lux, în stilul eleganţei italiene. Nu lipsesc nici clovnii, dansatoarele de cabaret, femeile cu priviri languroase şi geloase sau popii.

Toţi vor defila într-un vis devenit unul dintre marile filme de artă ale cinematografiei din anii ’60. Îl vei aprecia cu adevărat numai dacă poţi suporta un scenariu care ignoră naraţiunea, coerenţa liniară a poveştii sau punctul culminant, dar care oferă, în schimb, plăcerea imaginilor reprezentând fanteziile onirice şi amintirile care leagă nostalgia trecerii de la copilărie la adolescenţă de speranţa unei tinereţi veşnice atinse doar prin artă şi prin clipele rămase în urma prezenţelor feminine ce inspiră.

Otto e mezzoeste un film-cult al cinematografiei, realizat de acel Federico Fellini intrat în etapa unui Neorealism oniric, vecin cu Suprarealismul, adăugând pasiunea lui pentru psihanaliza lui Jung şi obsesia pentru lumea viselor primei lecţii pe care a învăţat-o de la Rossellini, unul dintre părinţii Neorealismului. La fel ca în Amarcord, Fellini se joacă de-a filmul autobiografic, făcându-i cu ochiul spectatorului şi luându-se, apoi, în râs. De data aceasta, Fellini este un autoironic nostalgic, dornic să pregătească un alter-ego sub forma personajului Guido, un regizor în pană de idei, care îşi salveaza cariera printr-un film cu tentă autobiografică. Aşadar, vei avea parte de un film despre viziunea asupra ceea ce numim Film, în care amintirile iau forma unui vis inundat de alb, ce trece de la semnificaţia purităţii la perspectiva hipnotică a imaginilor suprarealiste.

Copilăria lui Guido (Marcello Mastroianni) a fost marcată de conflictul între educaţia religioasă şi primele curiozităţi sexuale, amintindu-ţi de fapt despre falia dintre morala burgheză şi noile viziuni ale intelectualilor din anii ’60, care, atât în Italia, cât şi Franţa, au fost marcaţi de psihanaliză şi de marxism (vezi romanele scrise de Alberto Moravia sau de Pasolini). Trecerea de la realitate la visul în care s-au amestecat fantasmele interizise, inconştientul, severitatea maternă şi imaginarul copilariei nu este analizată de Guido pe canapeaua psihanalistului, ci prin crearea unui film, ale cărui scene îi invadează cotidianul prin personajele ciudate inspirate din trecutul său. Tipologiile umane se perindă prin cadru aparent haotic, rostindu-şi replicile dintr-o amintire voalată, iar dialogurile lor par suspendate la răscrucea dintre visul fără noimă şi teatrul absurd.

Aparenta lipsă de coerenţă a scenariului în favoarea unei defilări pur estetice a scenelor, prin care se celebrează frumuseţea clipei prezente inundate de un trecut reconstruit în nuante candide, şi acea succesiune a unor imagini fără legatură între ele, rămase la cheremul memoriei capricioase, vor fi mai uşor de înţeles dacă ai vazut şi La Grande Bellezza, considerat de unii critici drept un omagiu adus lui Fellini din Otto e mezzo. La fel ca Jep Gambardella din filmul lui Paolo Sorrentino, Guido îşi caută fericirea din trecut, doar că el merge mai departe, ajungând la fantezia copilăriei. Nu (mai) aşteaptă multe de la prezent, ci doar să plutească în strălucirea efemerului continuu, iar exhibarea unui sens al vieţii expus filosofic, nu prin contopirea visului şi a realităţii, ar fi o vulgarizare a însăşi ideii de Frumos.

Poate una dintre cele mai bune expuneri a viziunii sale cinematografice a fost subtil inclusă de Fellini în Otto e mezzo, mai ales în scenele în care Guido asistă la văicărelile finanţatorilor nedumeriţi, care nu-i înţeleg planul referitor la noul său film. Prin refuzul de a le răspunde la întrebările privind scenariul fără o poveste închegată, Guido respinge însăşi ideea de ordine în existenţa umană. Fosta soţie, precum şi femeile din viaţa lui, îl acuză de incapacitatea de a lua hotărâri, de a rămâne în tabăra căsniciilor liniştite sau în cea plină de tentaţii, niciodată receptate vulgar, dar acesta le răspunde cu nonşalanţa unui artist ce nu crede în ordinea morală, fără a fi un imoral, ci doar în libertatea fanteziei ce transformă viaţa în creaţie, respingând artificialul aşa cum inconştientul se fereşte de cenzura absolută a normelor punitive, Guido fiind poate cel mai fellinian dintre personaje.

Otto e mezzoeste un film indispensabil pentru cinefilii dornici să-l înţeleagă pe Federico Fellini. Imaginile iconice, scenele teatrale, nostalgia, carnavalescul, trimiterile spre lumea circului şi a burlescului şi cadrele desprinse parcă dintr-un vis au fost aduse laolaltă, pentru a recompune viziunea regizorului, într-un experiment cinematografic pregatit să anuleze realitatea în favoarea unei fantezii ieşite din spaţiu şi timp. Cele două ore petrecute alături de Fellini sunt un vis pe care îl vezi cu ochii deschişi, transformând colajele bizare demne de cartea unui psihanalist în voluptatea artistică a unui film despre salvarea prin creaţie, dragoste şi căutarea perfecţiunii.

Deşi face parte din generaţia cineaştilor apăruţi în perioada de glorie a filmelor alb-negru, viziunea lui este departe de a fi una prăfuita. Influenţa regizorului încă se mai vede în filmele contemporane, unul dintre acestea fiind şi La danza de la realidad (The Dance Of Reality), plin de trimiteri vizuale spre universul oniric fellinian, pe măsură ce un alt monstru sacru al cinematografiei, Alejandro Jodorowsky, se reîntoarce la universul realismului magic sud-american, impregnat cu scene de o realitate apăsătoare a unui oraş minier din Chile, uitat de lume, pe care îl umanizează printr-o escapadă în lumea fanteziei fără limite, aşa cum facea şi regizorul italian.

Olive Kitteridge

Olive Kitteridge este o nouă mini serie produsă de HBO care a avut premiera toamna aceasta. Serialul se bazează pe nuvela cu același nume, câștigătoare a Premiului Pulitzer pentru ficțiune în 2009, a scriitoarei Elizabeth Strout.

Povestea are loc într-un orășel din statul Maine în care locuitorii se confruntă cu o ciudată obsesie pentru moarte, tentative de suicid, umor obscen și o încăpățânare profundă. În timp ce restul lumii evoluează, orășeul pare captiv într-o perioadă de acum câteva decenii. În acest mic univers apăsător locuiește și Olive Kitteridge (Frances McDormand), un personaj care sub aparența unei personalități răutăcioase și a unui comportament dur ascunde un suflet compătimitor, dar tulburat și o atitudine morală și devotată. Olive spune oamenilor lucruri teribile, își tratează soțul (Richard Jenkins) cu neglijență și indiferență, iar pe fiul său (John Gallagher Jr.) îl îndepărtează treptat. Însă, toate insultele și atitudinea teribilă pe care Olive o manifesta față de ceilalți, nu reflectă altceva decât impresia ei despre sine.

Din distribuție fac parte și Ann Dowd, Zoe Kazan, Bill Murray, Martha Wainwright și Devin Druid.

Mini seria Olive Kitteridge a avut premiera pe 2 noiembrie 2014.  

Recomandari pentru weekend-ul 7 – 9 noiembrie

Iată că am trecut și de sărbătoarea monștrilor și a creaturilor întunecate și ne reîntoarcem la viețile noastre de zi cu zi, mai puțin palpitante. Dar nu va întristați, noi avem remediul și-l propunem în forma unor evenimente foarte variate și de neratat. Cât despre cei mai predispuși relaxării acasă, știți că ne gândim întotdeauna și la voi și va recomandăm cele mai interesante articole de pe globul virtual.

 

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

 

InterstellarInterstellar: Călătorind prin univers. Christopher Nolan revine cu un nou proiect garantat să ne impresioneze cel puțin la fel de mult ca Inception sau Dark Knight. Interstellar ne prezintă o lume în care viața oamenilor nu mai poate fi susținută de Terra și se plănuiește călătoria spre o planetă foarte îndepărtată care poate salva rasa umană de la extincție.

Stations of the Cross – Patimile Mariei. Drama germană despre o tânără, Maria, care încearcă să înțeleagă rolul religiei în viața sa, într-o societate care se întoarce către cele sfinte în caz de nevoie, dar îl uită pe Dumnezeu când lucrurile merg bine.

The Stag – Bărbaţi mişto. O comedie irlandeză în care o petrecere a burlacilor liniștită devine un șir de peripeții de tot felul, în care toată lumea implicată ia numai decizii greșite.

 

 

În weekend-ul acesta citim…

 

Despre cât de norocoși suntem că încă mai trăim, Richard Dawkins style.

 

 O listă cu cele mai așteptate cărți ale lunii noiembrie realizată de Rachel Arons şi Andrea Denhoed pentru The New Yorker.

 

Jurnalul Fridei Kahlo în care îi regăsim atât gândurile din ultmii 10 ani de viață cât și poeme și ilustrații de-ale artistei.

 

Un articol plus un videoclip despre cum să detectăm mincinoșii. 

 

Și vedem câteva poze din istoria baletului din 1910 până în 1999.

 

 

 

În weekend-ul acesta ascultăm…

 

Muuult jazz, cât mai mult jazz de pe albumul Jazz à Gogo. Numai bun de ascultat cât răsfoim toate articolele recomandate.

 

 

În weekend-ul acesta mergem la…

 

Festivalul Filmului Francez care ne va oferi o mulțime de filme franceze, vechi și noi, numai bune pentru francofonii autohtoni. Două dintre filmele din acest weekend, Mercuriales (despre prietenia strânsă dintre două femei) și Qu'est-ce qu'on a fait au Bon Dieu? (despre consternarea a doi soți francezi catolici ai căror fiice se căsătoresc cu bărbați de religii diferite) vor fi proiectate în prezența regizorului, respectiv a echipei filmului.

Festivalul Național de Teatru INDEPENDENT care îi urmează FNT-ului și ne propune o paletă largă de spectacole de teatru independente din toate regiunile țării, însoțite de lansări de carte și discuții pe subiecte din sectorul independent al artelor spectacolului.

Festivalul E-Motional pentru a ne încânta cu cele mai noi tendințe în dans contemporan și performance. În acest weekend se va desfășura într-o locație secretă, accesibilă numai  spectatorilor, avanpremiera performance-ului [Fragile] by Cosmin Manolescu.

MARIA CASSI: ATTENTE AL LUPOun one woman show al actriţei italiene Maria Cassi având ca temă centrală diferențele dintre bărbați și femei, care va fi prezentată printr-o abordare originală.

SPAŢIU EXPANDAT – Insider and Outsider – un program de artă publică având ca scop activarea spaţiului public urban prin intervenţii temporare ce variază de la sculptură sau instalaţie la performance.

INSTALAŢIE semnată de Zoltán Béla – expoziţie ce are în centru chiar problema instalării obiectului artistic într-un spaţiu dat, dialogul dintre formele arhitecturale care configurează spaţiul expoziţional şi formele plastice străine ale obiectelor expuse.

Bucharest Dance Festival 2014, unde dansatori profesionişti sau amatori vor concura într-o varietate de categorii cum ar fi balet, mtv commercial, musical, step, liric.

Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, care ne promite interpretări de neratat şi atmosfere de neuitat bazate pe o varietate de compoziţii muzicale, de la clasici la contemporani, unele chiar inspirate de filmele lui Andrei Tarkovsky.

Festivalul de Muzica Veche,ce va reînvia pe scenă muzica şi coregrafia de epocă a Renaşterii şi a Barocului.

Noaptea Devoratorilor de Publicitate care le-a pregătit devoratorilor flămânzi de promovare de calitate un maraton de 7 ore de proiecții acompaniate de muzică live de  DJ Cosmin Cojocaru, de la Radio Zu. What's Up, Jagermeister Bras Band, MC Răzvan Popescu și Flick.

Măşti Europene la … Masca, unde avem ocazia să intrăm mai devreme în spiritul carnavalului de la Veneția, prin workshop-uri și spectacole de COMMEDIA DELL’ ARTE ținute de trupe de teatru venețiene.  

 

And of course…  la concertul lui Jack White!

Draga optimistule, o sa votezi cu Ponta?

0

Dragă optimistule,

 

Sunt unul din tinerii pe care toată lumea îi cheamă la vot. De la bodyguarzi cu steroizi scurgându-li-se din urechi, ce nu mă lasă să intru în club fără ștampilă pe buletin. Starlete și starleți mestecând cu gura plină de plastic roz aceleași banalități tâmpite pe rime ce tâmpesc. Tanti înțepate de meserie apărătoare la televizor și dătătoare cu părerea. Sau analiști media ce despică în două dedesubturile politicii, sperând să ajungă la adevărul ascuns adânc în gaura din care care majoritatea politicienilor își scot promisiunile de campanie și să mi-l arunce cald, pe surse, direct mie în față. De ce ar trebui să mă duc la vot, oricum nu contează absolut deloc, sunt toți la fel. Tu te duci? Cu cine votezi? Ponta? Pun prea multe întrebări? Mi s-a mai zis? Stai, asta nu era o întrebare.

 

 

                                                                                                                                       Un tânăr

 

Dragă tinere,

 

M-am ferit sa scriu despre politică, pentru că toată lumea are o părere și, în general, e cu totul fixată de o parte sau de alta, de parcă ar fi un război cu noi în postura de generali. Când, de fapt, suntem mai degrabă morții din prima linie, de care nu-i pasă nimănui. Iar la sfîrșitul zilei de lupte, conducătorii viteji de toate culorile, ce au privit bătălia de pe margine rânjind, își dau mâna și încep să scoată dinții de aur și portofelele cadavrelor noastre și ne întoarcem la a fi inerți si inutili pentru ei până la urmatoarele alegeri. Așa că nu am iubiri pătimașe pentru nici unul din competitori. În schimb urăsc sistemul cu fiecare organ, chiar și cu apendicele pe care mi l-au scos in copilarie. Pun pariu ca este undeva într-un borcan acum și se zvârcolește intr-o soluție salină de dispreț și dezgust.

 

Dar tocmai de asta mă duc la vot. Pentru că vreau să mă răzbun pe ei. Pentru că vreau să se teamă de ce aș putea face măcar pentru câteva zile. Vreau să mă pupe în fund. Merit măcar atât pentru toți banii pe care îi fac de pe urma mea. Este un motiv pentru care partidele se dau peste cap și se îmbulzesc să-și pună fețele enervante pe toate ecranele televizoarele, blocuri, stâlpi și pixuri în perioada asta. E pentru că au nevoie de tine, au nevoie să-i pui acolo sus, să le dai un avantaj în jocul politic.

 

Pentru că este un joc, o dare la gioale pe bani mulți cu reguli interpretabile, pe care nu se feresc să le încalce atunci când arbitrul nu reacționează de nici un fel pentru că a fost blătuit cu promisiuni fără acoperire, găleți de zahăr, ulei, carnavale cu stripteuze pe malul mării și răspunsuri hazoase la orice întrebare legate de avere.

 

Și am o regulă foarte simplă pentru a alege cu cine votez. Cine este cel mai bun politician, pe ăla nu-l votez. El este reprezentantul cel mai de seamă al sistemului. Și la rândul ăsta de alegeri, câștigător detașat este Victor Ponta. Este de departe mult mai talentat la parvenitism, minciună, zâmbet fals, incompetență, incultură, crearea de dușmani și frică. Are o obsesie maladivă pentru comparații stupide, hiperbole asurzitoare și o capacitate uimitoare de o vinde și pe maică-sa unui pește albanez în timp ce se sărută lung și apăsat cu Vadim Tudor, cu mâna celălaltă mângâind pe sub masă UDMR, dacă asta îi mai aduce câteva voturi. Ipotetic vorbind, desigur.

 

Johannis pare arogant, cu privirea moartă a unui pește asfixiat și carisma unei prune uscate, dar tocmai de aia e de votat. Nu e ușor de plăcut. Nu e constant zâmbăreț. Nu vrea să mă unească într-un miriapod uman cu toți românii. Nu îmi spune să fiu mândru că m-am nimerit să apar dintr-un ovul și un spermatozoid, ce s-au întâmplat să se afle între granițele constructului imaginar numit România. Nu are copii și nu aleargă să-i pupe pe ai altora. Nu îl cataloghezează pe Cărtărescu ca fiind un scriitor de propagandă nazist, pentru ca mai apoi să-i ureze noroc la Nobel. Îmi place cum arată Sibiul, așa că probabil se pricepe un pic la administrație, dar în rest de asta, este un politician de primă treaptă absolut execrabil. Minunat. Nu îl plac în mod deosebit, așa că nu o să fiu dezamăgit când o să o dea în bară, pentru că o să dea în bară, dar nici nu-mi dă așa de multe motive să-l detest ca celălalt. În politică, răul cel mai mic e ăla care nu se preface să fie bun.

 

Acum, sincer, știu că această abordare este profund ignorantă și ușor isterică, dar nici nu prea poți să mai iei în serios nimic. Trebuie să te amuzi de situație. Președintele nu face legi, dar le aprobă și în ultimii 25 de ani a dat tonul conversației publice. Normal că mi-aș dori să votez la Cotroceni pe cineva pe care să respect cu adevărat. Care să vină cu o gândire occidentală veritabilă. Să vorbească despre educație, despre sistemul sanitar, despre emigrația tinerilor, despre politica externă, despre mediu, despre cultură și patrimoniu, despre drepturile femeilor, despre drepturile comunităților minoritare, care să rupă biserica de stat și să nu se teamă de justiție pentru că nu are nimic murdar în Cv, dar încă nu e cazul. Ideile nu au foarte mare căutare la televizor sau în Parlament.

 

Așa că până acest politician apare la orizont, nu te lăsa pe seama sistemului. Ia-ți puterea de schimbare în propria mână. Alegeți o cauză de care îți pasă, caută pe alții interesați de aceeași problemă și lucrează alături de ei pentru a produce o fărâmă de bine.

 

Nu o să-ți spun cu cine să votezi. Gândește cu propriul cap, nu te lua după media, nu te lua după mine, bunică, mamă, iubit sau șeful de la muncă. Dar mergi la vot, stinge televizorul, închide netul, implică-te. Și râzi, mai ales de Ponta, altfel existența devine și mai complicată decât deja este.

 

Semnat: Optimistul

 

 

Această rubrică este o satiră optimistă a ştirilor zilei. Dacă vă place, daţi share şi like, în felul acesta mesajul pozitiv o să ajungă la cât mai multă lume, iar frunţile pesimiştilor din jurul nostru o să se mai destindă un pic şi nu o să ne mai polueze cu gândirea lor negativistă. Pace şi armonie.

Soparle si vrabiute: Les films de Cannes à Bucarest

0

Împărţit în trei capitole clare (în Zurich, în Sils Maria, reprezentaţia) şi jucat în limba engleză, Clouds of Sils Maria, cel mai recent film al lui Olivier Assayas, e o reinterpretare mai puţin încruntată a clasicului Persona (şi cu o interpretă în rolul principal, Juliette Binoche, la fel de luminoasă).

Relaţia dintre Maria, actriţă celebră între două vârste, şi Valentine (Kristen Stewart), tânăra ei asistentă, are suişuri şi coborâşuri, dar e, după toate standardele, lipsită de cine ştie ce dramatism. La sfârşitul celui de-al doilea capitol, Valentine îşi face ieşirea din scenă discret, asemeni norilor care dau titlul filmului. Altfel, dacă Binoche joacă un rol când e Maria şi un alt rol când îşi interpretează personajul din piesa Maloja Snake, Stewart e la fel de reţinut-inexpresivă în ambele ipostaze (de asistentă, respectiv de actriţă de ocazie în repetiţiile cu Maria), confirmându-şi statutul de Johnny Depp feminin al împietririi glamoroase post-emo (ceea ce e un comentariu în plus despre lupta inegală dintre filmul de autor şi filmul de gen, dar şi despre vârstele cinematografului, despre vârstele actorilor, despre vârstă în general). Cum decurge piesa din final nu mai aflăm, nu asta e miza. Filmul lui Assayas nu e despre o mare înfruntare, învingători şi învinşi. Niciunul din filmele sale nu e. Cerul lui nu e niciodată senin.

Cum ar fi arătat Leviathan (Andrei Zviaghinţev) fără ultima lui jumătate de oră, cu victoria zdrobitoare a politicianului corupt asupra cetăţeanului de rând, cu discursul cu adresă al slujbaşului în sutană, cu coloana lui nesfârşită de limuzine cu geamuri fumurii? Aproape perfect, dar ineficace din punct de vedere electoral. Acum ştiu pe cine să nu pun ştampila la următoarele alegeri din Rusia.

Scenaristul Paul Laverty şi regizorul Ken Loach se feresc atât de tare de chestiunea opţiunii politice (fireşte, de stânga) a eroului lor (James Gralton, care chiar a trăit, a condus Grupul muncitorilor revoluţionari şi a pătimit în Irlanda secolului trecut), încât e de mirare că au curajul de a-i spune pe nume şi că filmul se cheamă Jimmys Hall, nu Archibald’s Hall, Mortimer’s Hall sau City Hall. Altfel, filmul e o dovadă a faptului că Loach ar intra în cursa pentru Palme d’Or şi dacă ar regiza Transformers versus Workers.

Pe o stradă lungă străjuită de palmieri, un adolescent pedalează de zor, pe note triste, dar frumoase, de pian. Pe aceeaşi bicicletă, în picioare, în spatele lui, e o fată frumoasă. O pală de vânt îi ridică fusta; ei nici că-i pasă. Nu e un animé, e filmul japonez Futatsume no mado (Naomi Kawase).

Nu e clar cum s-a strecurat filmul în selecţia Quinzaine des Réalisateurs, cert e că scenaristul şi regizorul Thomas Cailley se simte mult mai în largul lui în extrem de lunga expoziţiune a lui Les combattants (lui Arnaud îi pică cu tronc Madeleine, o tânără care crede că Apocalipsa bate la uşă şi vrea să intre în armată pentru a-şi perfecţiona abilităţile de supravieţuitoare, sfârşind prin a se înrola el însuşi), decât în momentele teoretic mult mai ofertante ale filmului – viaţa în armată a celor doi, ea, perfect antrenată, el, deloc pregătit pentru traiul cazon. Celor doi li se oferă, în acest al doilea segment, nu unul, ci doi adversari (recrutul ambiţios şi comandantul patriot, ambii foarte convinşi de misiunea lor), dar sunt genul de negativi care ar trebui să amuze prin prostie şi atât, parcă descinşi din seria Academia de poliţie, iar înfrângerea lor e o formalitate în primul caz, foarte vagă în cel de-al doilea (Arnaud şi Madeleine dezertează, astfel înfuriindu-l, probabil, pe locotenentul Schlieffer, ceea ce putem bănui sau nu; cert e că acest baddie de buzunar încetează să existe de îndată ce cei doi sar gardul unităţii militare). Din punct de vedere comic, filmul promite foarte mult în debut, dar schimbă macazul pe traseu, pentru ca la final să rămână fără cărbuni. Les combattants nu doar că nu e foarte clar ce e, dar nici măcar nu prea combate.

În primele câteva minute ale lui Bird People (Pascale Ferran), camera îi urmăreşte leneş şi aleatoriu pe călătorii care circulă, într-o zi oarecare, cu metroul parizian. De cum intră un personaj în cadru, îi auzim, după caz, conversaţiile, muzica din căşti sau (cel mai adesea) gândurile. Unul-două gânduri pentru fiecare personaj, desigur, căci ochiul camerei nu zăboveşte asupra nici unuia timp prea îndelungat. Amalgamul acesta de calcule, dorinţe şi sentimente aproape că reclamă un voice over, un jingle şi un slogan. Suntem cu toţii diferiţi. Avem toţi năzuinţele noastre. Cu serviciul X, visele pot deveni realitate. Învaţă să speri! Cam asta ne aşteptăm să auzim, dintr-un cadru în altul. Ultimul personaj pe care îl vedem e Audrey (Anaïs Demoustier), care e şi protagonista a cel puţin jumătate din acest film. Audrey iese de la metrou, Gary (Josh Charles) coboară din avion şi pe amândoi îi vedem în montaj alternativ cum se îndreaptă spre un hotel Hilton de lângă unul din aeroporturile pariziene, unde Audrey e cameristă, iar Gary urmează să se cazeze. În urma unui atac de panică, Gary decide să divorţeze şi să-şi dea demisia, decizii aprig şi inutil contestate de soţia şi de colegii lui. Deşi nu e deloc clar de ce sunt atât de greu de suportat căsnicia sau slujba lui, gestul se presupune că se cuvine a fi aplaudat. Odată cruciada sa încheiată, adică după ce Gary impune condiţiile celor două despărţiri, ajuns abia la jumătate, filmul lui Ferran se găseşte într-un impas. Care e soluţia lui şi a co-scenaristului Guillaume Bréaud? Fără o explicaţie anume, Audrey se transformă în vrabie şi zboară de acolo-colo. La final, eroina, redevenită bipedă, îl abordează pe Gary, ca într-un When Harry Met Sally inept, dar care se vrea poetic (şi care chiar poate trece drept poetic, dar doar pentru cei dispuşi să vadă poezie oriunde. Chiar şi într-un prospop murdar).

Samba

Nimic despre paietele în culori electrizante ale dansatoarelor din carele alegorice defilând pe străzile Braziliei! În filmul regizorilor Olivier Nakache şi Eric Toledano, Sambadin Senegal nu este un dans, ci un tânăr care în zece ani a schimbat numeroase meserii adesea refuzate de francezi, sperând ca într-o zi să facă rost de un permis de muncă.

De cealaltă parte a societăţii, Alice are tot ce şi-ar putea dori mulţi imigranţi din ţările înfometate: lucrează legal, în locuri curate şi haine de calitate şi, peste toate acestea, funcţia îi asigură un oarecare prestigiu în faţa şefilor care nu ţipă la ea, cum o fac patronii afacerilor insalubre, ce preferă munca ieftină a oamenilor care nu-şi permit să aleagă.

Totuşi, Alice este la fel de obosită, doar că, în cazul ei, motivul epuizării nu ţine de lupta pentru supravieţuirea biologică. Aceşti doi oameni se întâlnesc, iar spectatorul trebuie să aştepte pentru a vedea care va fi urmarea. O confruntare între culturi, o idilă, o prietenie? Un lucru este previzibil: lecţia de viaţă inevitabilă. Dacă îţi era dor de Charlotte Gainsbourg (Nymphomaniac), o vei putea vedea în rolul lui Alice, alături de actorul Omar Sy (care îl va interpreta pe Samba), devenit faimos datorită filmelor Mood Indigo, The Intouchables şi X-Men: Days of Future Past. Prezentat şi în cadrul Festivalului de Film de la Toronto, Samba primeşte critici pozitive, deşi unii se aşteaptă la un scenariu previzibil, din cauza subiectului ales.

În România, premiera filmului va avea loc pe data de 14 noiembrie 2014.

Love, Rosie

Love, Rosie este o comedie nouă cu o poveste veche: doi prieteni care vor să fie mai mult decât prieteni, dar care un găsesc niciodată momentul potrivit: timp de vreo 15 ani. Un fel de One Day, dar cu ceva din Notting Hill și Four Weddings And a Funeral.

Filmul este o adaptare a romaului epistolar al Ceciliei Ahern (P.S. I Love You) semnată de Juliette Towhidi, responsabilă pentru scenariul filmului Calendar Girls (cu Helen Mirren) și, mai recent, al lui Testament of Youth.

Rosie (Lily Collins) și Alex (Sam Claflin, The Hunger Games) s-ar plăcea, doar că știu, ca orice om care a văzut When Harry Met Sally, că prietenia și sexul nu fac casă bună. Preferă să invite la balul de absolvire perechi inofensive, dacă treci cu vederea faptul că Rosie rămâne însărcinată în seara cu pricina. Vor trece ceva ani și căsnicii nereușite până la finalul previzibil.

În film apar și Suki Waterhouse (Insurgent), Tamsin Egerton (Grand Piano) și Art Parkinson (Dracula Untold).
 

Ultimele articole