Soparle si vrabiute: Les films de Cannes à Bucarest

0
543

Împărţit în trei capitole clare (în Zurich, în Sils Maria, reprezentaţia) şi jucat în limba engleză, Clouds of Sils Maria, cel mai recent film al lui Olivier Assayas, e o reinterpretare mai puţin încruntată a clasicului Persona (şi cu o interpretă în rolul principal, Juliette Binoche, la fel de luminoasă).

Relaţia dintre Maria, actriţă celebră între două vârste, şi Valentine (Kristen Stewart), tânăra ei asistentă, are suişuri şi coborâşuri, dar e, după toate standardele, lipsită de cine ştie ce dramatism. La sfârşitul celui de-al doilea capitol, Valentine îşi face ieşirea din scenă discret, asemeni norilor care dau titlul filmului. Altfel, dacă Binoche joacă un rol când e Maria şi un alt rol când îşi interpretează personajul din piesa Maloja Snake, Stewart e la fel de reţinut-inexpresivă în ambele ipostaze (de asistentă, respectiv de actriţă de ocazie în repetiţiile cu Maria), confirmându-şi statutul de Johnny Depp feminin al împietririi glamoroase post-emo (ceea ce e un comentariu în plus despre lupta inegală dintre filmul de autor şi filmul de gen, dar şi despre vârstele cinematografului, despre vârstele actorilor, despre vârstă în general). Cum decurge piesa din final nu mai aflăm, nu asta e miza. Filmul lui Assayas nu e despre o mare înfruntare, învingători şi învinşi. Niciunul din filmele sale nu e. Cerul lui nu e niciodată senin.

Cum ar fi arătat Leviathan (Andrei Zviaghinţev) fără ultima lui jumătate de oră, cu victoria zdrobitoare a politicianului corupt asupra cetăţeanului de rând, cu discursul cu adresă al slujbaşului în sutană, cu coloana lui nesfârşită de limuzine cu geamuri fumurii? Aproape perfect, dar ineficace din punct de vedere electoral. Acum ştiu pe cine să nu pun ştampila la următoarele alegeri din Rusia.

Scenaristul Paul Laverty şi regizorul Ken Loach se feresc atât de tare de chestiunea opţiunii politice (fireşte, de stânga) a eroului lor (James Gralton, care chiar a trăit, a condus Grupul muncitorilor revoluţionari şi a pătimit în Irlanda secolului trecut), încât e de mirare că au curajul de a-i spune pe nume şi că filmul se cheamă Jimmys Hall, nu Archibald’s Hall, Mortimer’s Hall sau City Hall. Altfel, filmul e o dovadă a faptului că Loach ar intra în cursa pentru Palme d’Or şi dacă ar regiza Transformers versus Workers.

Pe o stradă lungă străjuită de palmieri, un adolescent pedalează de zor, pe note triste, dar frumoase, de pian. Pe aceeaşi bicicletă, în picioare, în spatele lui, e o fată frumoasă. O pală de vânt îi ridică fusta; ei nici că-i pasă. Nu e un animé, e filmul japonez Futatsume no mado (Naomi Kawase).

Nu e clar cum s-a strecurat filmul în selecţia Quinzaine des Réalisateurs, cert e că scenaristul şi regizorul Thomas Cailley se simte mult mai în largul lui în extrem de lunga expoziţiune a lui Les combattants (lui Arnaud îi pică cu tronc Madeleine, o tânără care crede că Apocalipsa bate la uşă şi vrea să intre în armată pentru a-şi perfecţiona abilităţile de supravieţuitoare, sfârşind prin a se înrola el însuşi), decât în momentele teoretic mult mai ofertante ale filmului – viaţa în armată a celor doi, ea, perfect antrenată, el, deloc pregătit pentru traiul cazon. Celor doi li se oferă, în acest al doilea segment, nu unul, ci doi adversari (recrutul ambiţios şi comandantul patriot, ambii foarte convinşi de misiunea lor), dar sunt genul de negativi care ar trebui să amuze prin prostie şi atât, parcă descinşi din seria Academia de poliţie, iar înfrângerea lor e o formalitate în primul caz, foarte vagă în cel de-al doilea (Arnaud şi Madeleine dezertează, astfel înfuriindu-l, probabil, pe locotenentul Schlieffer, ceea ce putem bănui sau nu; cert e că acest baddie de buzunar încetează să existe de îndată ce cei doi sar gardul unităţii militare). Din punct de vedere comic, filmul promite foarte mult în debut, dar schimbă macazul pe traseu, pentru ca la final să rămână fără cărbuni. Les combattants nu doar că nu e foarte clar ce e, dar nici măcar nu prea combate.

În primele câteva minute ale lui Bird People (Pascale Ferran), camera îi urmăreşte leneş şi aleatoriu pe călătorii care circulă, într-o zi oarecare, cu metroul parizian. De cum intră un personaj în cadru, îi auzim, după caz, conversaţiile, muzica din căşti sau (cel mai adesea) gândurile. Unul-două gânduri pentru fiecare personaj, desigur, căci ochiul camerei nu zăboveşte asupra nici unuia timp prea îndelungat. Amalgamul acesta de calcule, dorinţe şi sentimente aproape că reclamă un voice over, un jingle şi un slogan. Suntem cu toţii diferiţi. Avem toţi năzuinţele noastre. Cu serviciul X, visele pot deveni realitate. Învaţă să speri! Cam asta ne aşteptăm să auzim, dintr-un cadru în altul. Ultimul personaj pe care îl vedem e Audrey (Anaïs Demoustier), care e şi protagonista a cel puţin jumătate din acest film. Audrey iese de la metrou, Gary (Josh Charles) coboară din avion şi pe amândoi îi vedem în montaj alternativ cum se îndreaptă spre un hotel Hilton de lângă unul din aeroporturile pariziene, unde Audrey e cameristă, iar Gary urmează să se cazeze. În urma unui atac de panică, Gary decide să divorţeze şi să-şi dea demisia, decizii aprig şi inutil contestate de soţia şi de colegii lui. Deşi nu e deloc clar de ce sunt atât de greu de suportat căsnicia sau slujba lui, gestul se presupune că se cuvine a fi aplaudat. Odată cruciada sa încheiată, adică după ce Gary impune condiţiile celor două despărţiri, ajuns abia la jumătate, filmul lui Ferran se găseşte într-un impas. Care e soluţia lui şi a co-scenaristului Guillaume Bréaud? Fără o explicaţie anume, Audrey se transformă în vrabie şi zboară de acolo-colo. La final, eroina, redevenită bipedă, îl abordează pe Gary, ca într-un When Harry Met Sally inept, dar care se vrea poetic (şi care chiar poate trece drept poetic, dar doar pentru cei dispuşi să vadă poezie oriunde. Chiar şi într-un prospop murdar).

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here