Facebook
Acasă Articole Pagină 166

Articole

Ultimele

5 trucuri pentru o prezentare de succes

Elena Badea
-
0
5 trucuri pentru o prezentare de succes

Probabil că imediat după ce ai citit titlul articolului în mintea ta au început să se deruleze imaginile acelor prezentări pe care le-ai ținut și care, ori au mers foarte prost, ori au mers foarte bine.

De aceea m-am gândit să-ți propun 5 trucuri pentru o prezentare de succes. Dincolo de faptul că sunt extrem de practice și le vei putea aplica imediat, ele vor avea efectul de a diminua starea de anxietate a începutului unei prezentări și vor aduce rapid reacții pozitive din partea audienței. Există totuși un singur aspect important care rămâne la aprecierea ta, și anume modul în care îți vei da permisiunea de a folosi aceste 5 trucuri de acum înainte.

1. Folosește verbe vizuale, auditive, kinestezice în primele 2-3 fraze.

original-11880-1434982498-4

Sursa: Buzzfeed

Este cunoscut deja faptul că fiecare dintre noi are un canal senzorial preferat pentru primirea informațiilor. Știm că unii dintre noi sunt preponderent vizuali, iar alții sunt auditivi sau kinestrezici. Cel mai probabil într-o audiență vom avea 35% vizuali, 15% auditivi și 50% kinestezici. Ca urmare, îți recomand ca în primele 2-3 fraze să folosești verbe pentru fiecare dintre aceste categorii de oameni din audiență.

Iată un exemplu: “Bună dimineața tuturor! În cele 10 minute care urmează veți vedea cum au crescut vânzările departamentului în primele două luni ale anului și ce factori au contribuit la acest rezultat. Apoi vom auzi noutățile pe care ni le aduc directorii regionali din teritoriu. Sunt convinsă că simțiți deja că am demarat excelent anul 2016 și vreau să vă felicit pentru asta!”

Înainte de fiecare prezentare scrie și învață un mic text în care să te asiguri că ai pus verbele vizuale, auditive și kinestezice care să câștige atenția tuturor celor din sală.

2. Controlează-ți limbajul corpului în primele 3-5 minute.

Body language

Se spune că nu durează mai mult de câteva minute pentru ca cei care te privesc când îți susții prezentarea să decidă dacă alocă resurse pentru a asculta ceea ce ai de spus sau direcționează acele resurse către butonarea telefonului mobil (sic!).

Exact când aplici ceea ce ți-am spus deja la punctul 1 de mai sus, este important să îți controlezi și limbajul trupului pentru a beneficia de efectul cumulat al celor două trucuri. De aceea ai grijă să menții postura dreaptă (dar nu rigidă) a corpului, să ai bărbia ușor ridicată (2-3 milimetri), să zâmbești și să faci gesturi deschise în primele minute ale prezentării. Evident nu este simplu să îți monitorizezi limbajul trupului pe toată durata prezentării și nici nu îți spun asta.

Dacă o vei face însă în primele 3-5 minute subconștientul celor din audiență va concluziona că ești stăpân pe situație, că ai ceva relevant de spus și ca urmare va aloca resurse ca să te asculte. Această decizie inițială nu se va schimba decât dacă apare o diferență semnificativă între modul în care ai început prezentarea și modul în care ajungi să o livrezi la un moment dat (de ex. dacă ajungi să vorbești din ce în ce mai monoton). Dar cum mai am și alte trucuri pentru tine, în mod sigur va fi totul bine până la capăt.

3. Nu intra direct în subiect. Folosește un moment de tranziție spre tema prezentării.

c13e4854370adfa8bdd7f5a724cc00d0 (1)

Time is money. Da, cu toții știm asta. De aceea acest truc va avea nevoie doar de 1 minut din timpul tău de prezentare. Hai să recapitulăm ca să îți dai seama că e totul ok cu timpul. Ai nevoie de 10 secunde pentru trucul 1 și de încă un minut pentru trucul 3. În tot acest timp (de 70 de secunde), dar și în cele 3-4 minute următoare, iți vei controla limbajul trupului așa cum am stabilit la trucul 2.

Ce ai de făcut ca să aplici acest truc? Vreau să îți dau câteva exemple ca să fie mai ușor de înțeles. Poți să începi spunând în glumă: “Am două vești pentru voi. Una bună și una proastă. Pe care o vreți prima?”. Sala spune: „Pe cea bună.”. Tu: „Vestea bună e că nu am decât 10 silde-uri în prezentarea de azi.” Sala (hahaha!): „Și cea proastă?”. Tu: „Pe cea proastă nu o avem pe agenda zilei de azi.”

Un alt mod de a nu intra direct în subiect este cel pe care mi l-a recomandat cineva foarte important pentru mine și anume să le spun celor din sală: „Când am de făcut o prezentare mă gândesc la ce zicea Winston Churchill, că e bine să fie ca fusta unei femei: suficient de lungă ca să acopere subiectul, dar îndeajuns de scurtă ca să trezească interesul.”

Nu rămâne decât să descoperi care este cel mai potrivit mod pentru tine de a nu intra direct în subiectul prezentării. Sunt o mulțime de „ziceri” pe care le poți folosi ca în exemplele de mai sus. Procedând așa îți vei favorabiliza audiența prin descărcarea de oxitocină pe care starea de bine o produce la nivel neuronal.

4. Stabilește-ți un ritm al prezentării și păstrează-l până la capăt.

bistro 2 Picture1

În momentul în care începi să rulezi slideurile și să prezinți ceea ce ai pregătit pe fiecare dintre ele este bine să iți stabilești un ritm pe care să îl păstrezi până la capătul prezentării.

Poate că ai fost în audiență la o prezentare când pe un anumit slide se stătea 1 minut și pe următorul 7-8 minute (și tot așa). Chiar dacă din punct de vedere al conținutului ar fi justificată o astfel de abordare, din punctul de vedere al audienței o astfel de metodă duce la decuplarea atenției. De aceea, atunci când îți pregătești prezentarea, împarte informația în așa fel încât să petreci cam 2-3 minute pe un slide, după care să treci la următorul.

Deoarece creierul nostru este foarte interesat de descoperirea modelelor, a patternurilor, imediat după ce a înteles că îi dai un slide nou la fiecare 2-3 minute va ști cum să porționeze și să aloce resursele necesare pentru a parcurge întregul conținut. (Ajută foarte mult și să scrii în partea de jos a slideului: pagina 3 din 12.) Nu este acesta singurul truc legat de partea de livrare a prezentării, însă stabilirea unui ritm și menținerea lui de la slide la slide este ceva simplu de făcut. Plus că aduce rezultate rapide și excelente.

5. Nu te considera centrul universului. Fă prezentarea din perspectiva celor din sală.


484024b76d49d69be03d538d3ea7ce9c

sursa: Buzzfeed

Poate că ai observat cât de repede ajung cei care susțin prezentări să povestească despre ei, despre cum s-au gândit ei să aducă acel proiect sau client în companie, despre cum propun ei să se facă lucrurile pe mai departe, etc. Cum te atrage o astfel de prezentare? Nu prea, nu-i așa? Pentru că nu este vorba despre tine, sau „și despre tine”. De aceea ultimul truc este și cel mai relevant. Ține prezentarea punând mereu accentul pe modul în care ceea ce spui tu este semnificativ pentru cei din sală.

De exemplu scoate în evidență care sunt lucrurile bune pe care ei le-au făcut sau le pot face pentru a implementa acel proiect, sau cum pot contribui ei în mod esențial la creșterea rezultatelor. Dacă o astfel de abordare nu este relevantă sau posibilă, folosește întrebările retorice. „În acest tabel vă prezint etapele necesare implementării noului soft de facturare. Nu credeți că avem multe câștigat din această schimbare? Haideți să descoperim pe următorul slide ariile de eficiență pe care ni le va aduce.”

The Angelic Conversation – Cat de avangardist poate fi Shakespeare?

Adriana Gionea
-
0
The Angelic Conversation – Cat de avangardist poate fi Shakespeare?

Mulţi artişti şi regizori au încercat să-l aducă pe Shakespeare în prezent şi să demonstreze cât de apropiate sunt trăirile, dramale şi frământările personajelor sale de problemele omului contemporan. Derek Jarman a dus această revizitare a sonetelor shakespeariene într-o zonă avangardistă şi controversată (pentru unii), încercând să apropie cinematografia experimentală de zona filmelor care explorează din punct de vedere emoţional erotismul gay. Rezultatul? O călătorie vizuală de 78 de minute, în care timpul respiră lent într-o lume ireală compusă din sunetele unei compoziţii eclectice avangardiste şi din nişte detalii cât se poate de banale, dar aruncate într-un joc de lumini, umbre, contururi dizolvate şi imagini suprapuse astfel încât recognoscibilul să devina un alfabet enigmatic al erotismului exprimat prin simboluri ce i se refuză decodificării.

În filmul The Angelic Conversation, regizorul preferă să înlocuiască explicitul cu aluzii vizuale ce trimit spre un simbolism ambiguu şi opac, în care versurile sonetelor recitate de actriţa Judi Dench devin o coregrafie lirică desprinsă mai degrabă din explorările abisale ale psihicului, imprimând cuvintelor despre iubire o gravitate aproape ezoterică, demnă de un ritual introspectiv dublat de o coloană sonoră asigurată de grupul Coil, faimos în Londra anilor ’80 datorită mixului avangardist de sound-uri electronice industriale, cu intruziuni neoclasice, psihedelice şi electropop, căreia i se adaugă muzica de cor (corul şi orchestra The Royal Opera House Covent Garden) şi The Sea Interludes (compuse de Benjamin Britten). Chiar dacă nu suporţi sau nu accepţi realitatea unor persoane având o altă orientare sexuală decât a ta, filmul nu îţi provoacă greaţă, ci, dimpotrivă, demonstrează universalitatea versurilor despre iubire, căutare, melancolie şi tânjire după o prezenţă ideală, spectrală în lumea imaginarului.

Regizat în anii ’80, The Angelic Conversation este un poem cinematografic apreciat mai ales de cei îndrăgostiţi de filmul experimental (fanii BIEFF sunt vizaţi în primul rând), de juxtapunerile vizuale dintr-o instalaţie video plasată într-o galerie de artă contemporană, de relaţia dintre stranietatea inconştientului ca sursă a enigmelor traduse în limbaj erotic şi arta fotografică, de jocurile postmoderniste la care instigă reinterpretarea unui text clasic, de exprimarea estetică a temelor considerate nişte tabuuri de nerostit. Deşi porneşte de la tema sexualităţii reprimate în societatea tradiţionalistă, The Angelic Conversation este mai degrabă o călătorie vizual-senzuală suavă. Expunerea intimităţii emoţionale printr-un flux de imagini onirice realizate prin suprapuneri fotografice alb-negru sau sepia, străpunse din când în când de o pată de culoare stridentă, îi dau sonetului shakespearian solemnitatea mistică a unei rugi adresate iubirii eterne. Între subtil şi tânjirea intensă, filmul capata profunzimea unei venerări în limbajul universal al expresivităţii vizuale, care, însoţită de o coloană sonoră potrivită, transformă incandescentul în simboluri şi reverii ermetice precum o fantezie indescifrabilă, mărturisită doar prin metafore.

What is your substance, whereof are you made,

That millions of strange shadows on you tend? (Sonetul LIII)

Amintind mai degrabă de primele filme experimentale suprarealiste din perioada interbelică datorită apropierii de jocurile fotografice ale lui Man Ray prin contrastul dintre lumină şi opacitatea stranie ce acaparează obiectele şi personajele, The Angelic Conversation transformă ecranul într-un test proiectiv, capabil de a-l face pe spectator să exploreze stări adânci greu de pus în cuvinte, să exprime insolitul, emoţiile eclectice descoperite în imaginar, în plan fantasmatic, să evoce propriile relaţii prin imaginile succedate în slow-motion, ce amintesc de intensitatea perceperii fiecărui detaliu de la începutul îndrăgostirii, de nostalgia primei iubiri, când tensiunea afectivă şi euforia îşi făceau de cap şi permiteau expandarea amănuntelor neînsemnate (sonetele recitate sunt compatibile şi cu trăirile heterosexuale). Printr-o alternanţă a compoziţiilor muzicale recognoscibile, închegate, şi a fundalului sonor bizar, desprins parcă dintr-un experiment audio unde sunt amestecate şi prelucrate fragmenar, în tonalităţi stridente, sunetele mării şi cele ambientale încât să pară distorsionate, şi printr-o suprapunere fotografică a detaliilor ce par decupate din compoziţii separate, regizorul transformă atracţia, mimica languroasă a personajelor şi aluziile erotice într-o reverie care permite o distilare şi o sublimare a sexualităţii transpuse în ceea ce pare a fi mai degrabă o realitate interioară. În trecerea de la cotidian la oniric, această realitate a intimităţii emoţionale este căptuşită cu imaginile în care obiectele simple, banale, şi detaliile industriale se regrupează în compoziţii care îşi pierd coerenţa, iar timpul şi spaţiul devin volatile.

Modul în care sunt îmbinate detaliile vizuale derulate extrem de lent de parcă mişcările s-ar fi împotmolit într-o vâscozitate ce permite trecerea în spaţiul interior oniric securizant, precum o rupere de nivel între banal şi nelumesc, şi bizara sincronizare între imagine, versuri şi sunet îţi transmit, încă din primele minute, că trebuie să te desprinzi de explicaţiile raţionale. Ordinea cotidiană este suspendată în lumea personajelor din acest film, care nu îşi vorbesc, stabilind în schimb o interacţiune exclusiv tactilă, dar exprimată mai mult simbolic, prin mişcări ce par mai degrabă un dans contemporan. Este o lume având stranietatea unui vis, a unei fantezii vaporoase, în care toate imaginile obiectelor din real sunt dezmembrate şi reasamblate într-un poem fotografic ce permite volatilizarea contururilor, având atemporalitatea unor poze alb-negru şi fluiditatea spectrală a unor fantasme neclare după disiparea libertăţii absolute din timpul unui vis.

When most I wink, then do mine eyes best see,

For all the day they view things unrespected; (Sonetul XLIII)

Oniricul înlocuieşte continuitatea narativă, permiţând glisarea într-o lume a erotismului ce nu vrea să se desprindă brusc de aluzii şi metafore, preferând carapacea misterului, a nerostitului ce îşi găseşte refugiul în psihismul adânc şi accesibil doar prin experimentele artistice de avangardă lăsate moştenire de suprarealişti, ce înlocuiau explicaţiile clare şi ordinea morală cu visul, afectivitatea ostentativă, cu enigma unui ritual aparent absurd şi remuşcarea pentru explorarea abisală, cu arta. La fel face şi Derek Jarman, ajutat de un Shakespeare care, datorită misterului infuzat în sonetele sale, a devenit un Caron pe apele inconştientului.

Weary with toil, I haste me to my bed,

The dear repose for limbs with travel tired (Sonetul XXVII)

Reuşind să pună sub semnul unei ambiguităţi totale lumea personajelor, a căror identitate se rezumă la jocul fotografic prin care surprinde reveria erotismului introspectiv, regizorul obţine un efect invers: solidificarea vizuală a umbrelor, a insolitului şi a nuanţelor emoţionale vagi. Simbioza dintre sunet şi imagine specifică unui film experimental în care narativul şi concretul sunt dizolvate până la anihilare permite o trecere de la o stare la alta. Angoasa, refugiul în vis, în lirismul erotic, nostalgia, memoria fragmentată, căutarea şi abandonul în fluxul unor stari ce devin confuze dacă sunt profanate prin scoaterea la suprafaţă şi analizate după regulile concretului vor căpăta consistenţa prin coloana sonoră şi prin contrastele dintre lumină şi obscuritate, dintre depărtare şi apropiere prin expandarea detaliilor şi prin succesiunea tonalităţilor, de la cele grave desprinse parcă dintr-o călătorie subterană, la cele senine şi nostalgice, precum o după-amiază pe malul mării.

The Angelic Conversation - scoicaÎntre estetica unui film experimental old school, de la începuturile avangardei, şi inovaţiile vizual-auditive specifice unei instalaţii de artă contemporană, The Angelic Conversation este o pledoarie vizuală stranie şi poetică pentru expresivitatea sublimului misterios din sonetele lui Shakespeare, canonizate într-un limbaj artistic prin care simbioza dintre erotic şi emoţie transcede vulgarul şi segregarea pe baza orientării sexuale, într-o universalitate a experienţei afective.

Versurile recitate în acest film sunt:

Sonetul LVII:

Being your slave, what should I do but tend

Upon the hours and times of your desire?

Sonetul XC:

Then hate me when thou wilt, if ever, now,

Now, while the world is bent my deeds to cross,

Sonetul XLIII:

When most I wink, then do mine eyes best see,

For all the day they view things unrespected;

Sonetul LIII:

What is your substance, whereof are you made,

That millions of strange shadows on you tend?

Sonetul CXLVIII:

O me, what eyes hath love put in my head,

Which have no correspondence with true sight!

Sonetul CXXVI:

O thou, my lovely boy, who in thy power

Dost hold Time’s fickle glass, his sickle hour,

Sonetul XXIX:

When, in disgrace with fortune and men’s eyes,

I all alone beweep my outcast state,

Sonetul XCIV:

They that have power to hurt and will do none,

That do not do the thing they most do show

Sonetul XXX:

When to the sessions of sweet silent thought

I summon up remembrance of things past,

Sonetul LV:

Not marble nor the gilded monuments

Of princes shall outlive this powerful rhyme,

Sonetul XXVII:

Weary with toil, I haste me to my bed,

The dear repose for limbs with travel tired

Sonetul LXI:

Is it thy will, thy image should keep open

My heavy eyelids to the weary night?

Sonetul LVI:

Sweet love, renew thy force; be it not said

Thy edge should blunter be than appetite,

Sonetul CIV:

To me, fair friend, you never can be old,

For as you were when first your eye I ey’d


LYTE video

 

A Brief History of Seven Killings – Jamaica lui Bob Marley intr-un thriller politic

Adriana Gionea
-
0
A Brief History of Seven Killings – Jamaica lui Bob Marley intr-un thriller politic

O veche vorbă spune că petrecerea întregii vieţi într-un paradis tropical îţi poate arăta de fapt iadul cuprins de boli febrile, umezeală peste limitele suportabilului sau animale veninoase ascunse în nisipul alb. În Jamaica lui Bob Marley, care i-a adus lui Marlon James mult-râvnitul Man Booker Prize, ridicat la rangul de Oscar al literaturii în limba engleză, nu ajungi să dai de sălbăticia periculoasă, cel puţin nu de cea necuvântătoare. În schimb, ai parte din plin de senzaţiile tari ale ghetoului de unde a venit şi profetul Rastafari ce propovăduia pe ritmuri de reggae, de intrigi politice în care se ascunde o alegorie a societăţii contemporane şi de gangsteri din lumea a treia care negociază cu partidele politice pe de-o parte, care le promit canalizare şi locuinţe decente, şi cu şefii unor celule aparţinând serviciilor secrete internaţionale, de cealaltă parte, care le furnizează arme pentru a-i convinge să-i vină de hac lui Bob Marley, bănuit de idealuri comuniste de către cei zguduiţi de criza rachetelor cubaneze.

Şi nu întâmplător am spus că Man Booker Prize acordat în 2015 lui Marlon James pentru cartea A Brief History of Seven Killings poate fi echivalentul unui Oscar în plan literar. Romanul furnizează toate ingredientele unui film de artă cu success de box office: un pitoresc terifiant care îl atrage pe occidentalul din clasa medie spre un turism periculos ce-i ofera un sejur (măcar imaginar) în ghetourile exotice, furnicarul colcăitor plin de personaje memorabile (până şi cei mai neînsemnaţi protagonişti au consistenţă şi rolul lor bine definit în arhitectura complicată), imaginile toride în exces, care amestecă sexul, mizeria şi traiul pe muchie de cuţit încât ai impresia că s-au rătăcit Bruegel şi Bosch în mahalaua caraibiană, la care Marlon James adaugă ingenios şi credibil în oala sub presiune, în care fierbe umanitatea ghetoului, toată acea spectaculozitate a teoriilor conspiraţioniste înţesate de agenţi secreţi, planuri obscure, doni ai cartelurilor sud-americane, astfel încât să nu pară nişte artificii penibile ale unui scenariu vandabil, ci mai degrabă un tablou pe cât de halucinant, pe atât de realist, precum un reportaj ce te trimite direct în inima iadului exotic. În loc să te pună pe fugă, acest marasm grotesc plin de scene viscerale şi replici abrazive pentru stomacurile şi urechile sensibile te ţine captiv printr-o abundenţă narativă în care farmecul aparte al englezei jamaicane şi ritmul delirant al acţiunii îţi satisfac pofta pentru poveşti autentice, suculente şi pline de revelaţii despre natura umană şi despre o societate aflată la oceane şi mări distanţă.

Într-o perioadă în care publicarea unui roman-cărămidă, având aproape 700 de pagini cu litere de mărinea furnicii, pare o extravaganţă riscantă precum o plimbare pe înserat prin ghetoul jamaican din anii ’70, A Brief History of Seven Killings te face să-ţi doreşti ca exemplarul cumpărat să fie unul cu defect, rătăcit la standul plin de reduceri ce anunţă lichidarea de stoc şi căruia îi lipsesc multe capitole. Încă din primele zece-douăzeci de pagini îţi dai seama că toate acele cuvinte precum magnificent, brilliant, extraordinary, pescuite din recenziile publicate şi folosite de cei de la marketing încât să eclipseze titlul de pe copertă, nu sunt nişte clişee. Acest conaţional al lui Bob Marley le are cu proza acaparantă demnă de o viitoare ecranizare şi de un manual alternativ pentru orele de sociologie urbană, în care ai vrea şi nişte ilustrări expresive pentru termenii abstracţi.

Nu deschizi bine romanul că te şi pomeneşti aterizând pe aeroportul din Kingston, preluat de băieţii răi şi purtat într-o cursă infernală din centrul plin de baruri unde frumuseţile autohtone vânează expaţi albi din corporaţiile venite să ia ce-i mai bun din orgia (şi urgia) caraibiană, până la periferia desprinsă dintr-un film în care Tarantino şi autorul romanului Oraşul Domnului, Paulo Lins, au bătut palma. Doar că personajele lui Tarantino din vremurile bune, în care facea vâlvă Reservoir Dogs (de care unii critici au legat acest roman) ţi se vor părea naive ca un puşti cuminte ce se dă gangster în timp ce vizitează barurile din Kingston până să înceapă concertul ţinut de Bob Marley, cu bilet cumpărat de tatăl ce speră să-şi scape odrasla de coşuri într-o ţară unde până şi o abjectă desfătare este permisă dacă ai dolari.

Ei bine, cu atâtea detalii menite să te introducă în atmosferă te întrebi care este până la urmă povestea? Dar pentru o poveste în sensul clasic îţi trebuie nişte protagonişti scoşi în relief. Nu găseşti aşa ceva în romanul scris de Marlon James, unde nici măcar Bob Marley nu are voie să eclipseze vizibilitatea şi faima personajului real: ghetoul jamaican, devenit simbolul unei umanităţi damnate, în care individualitatea şi demnitatea se topesc într-o polifonie a dezolării, întreruptă de gloanţe, cuvinte prea tari, ameninţări şi poveşti în care violenţa îţi taie răsuflarea. Până şi acele personaje ce par să iasă din anonimat rămân la stadiul de purtători simbolici ai unor poveşti colective. Toate aceste poveşti se întretaie precum străzile unui cartier improvizat haotic. Singura hartă pentru acest oraş marginal devenit un labirint al prezenţelor spectrale din mizerie, ce-şi strigă povestea de viaţă înainte de a fi îngurgitate de ghetou, este lista personajelor de la începutul romanului, unde sunt menţionale rolul şi funcţia lor în ghetourile faimoase, printre care Trech Town, West Kingston, Copenhagen City şi Eight Lanes, sau în ierarhia serviciilor secrete ce au grijă să stopeze ascensiunea partidelor de stânga în Caraibe şi în America de Sud.

La început ai impresia că urmăreşti un colaj nesfârşit de imagini nefiltrate surprise de un cameraman rătăcit prin Kigston, atât de puternică poate fi redarea autenticităţii care te face să te crezi un martor ce se ascunde pentru a capta cât mai bine imaginile din mijlocul acţiunii folosind o cameră ascunsă, aşa cum şi-ar fi dorit unul dintre personaje, un jurnalist al revistei Rolling Stones, nimerit în locul nepotrivit, dar la momentul potrivit, atunci când era împuşcat Bob Marley. În acest haos polifonic, al experienţelor subiective ce reunesc toate categoriile sociale din Jamaica, nepuse cap la cap într-un reportaj coerent, se disting şi câteva personaje care, deşi nu deţin monopolul asupra rolului principal, încep să te ghideze prin acestă aventură literară de zile mari, norocul tău că eşti doar cititor, şi încă unul aflat departe de lumea dezlănţuită de la periferia unui paradis însorit.

În această îmbinare dintre polifonia precum o agitaţie browniană la nivel fonic şi temele social-politice rămase încă valabile şi în zilele noastre se vede cel mai bine talentul prin care Marlon James organizează acţiunea într-o poveste colectivă stratificată, astfel încât să nu disturbe pitorescul zgomotos, greu digerabil, al periferiei jamaicane. Dincolo de imaginile vivante până la limita suportabilului, romanul se poate citi urmârind trei mari direcţii.

Bob Marley, concertul, pacea între ghetouri şi contextul politic

 În 1976 Bob Marley a organizat un concert prin care  a vrut să trasmită un mesaj pacifist în plină campanie electorală pentru a mai potoli spiritele încinse. Marlon James ne dă de înţeles că era o campanie murdară întinsă până în mizeria ghetourilor care fremătau sub presiunea liderilor autoimpuşi în cartierele sărace prin forţa găştilor manipulate. Aceşti lideri deveniseră agenţii electorali ale celor două forţe politice aflate la cuiţite (şi la propriu)-People’s National Party şi Jamaica Laibour Party, iar o parte dintre supuşii lor primiseră ordinul de a-l lichida pe Bob Marley înainte de a urca pe scenă, bănuit fiind de unele simpatii comuniste gata să facă din Jamaica o altă Cubă. Un agent de origine siriană, un american din serviciile secrete aflat în plină criză conjugală, o fată din clasa de mijloc nimerită în haremul de o noapte al lui Bob Marley, un don al ghetourilor ce i-a fost alături lui Bob Marley în copilărie şi bun sfătuitor în perioada de glorie, fantoma unui politician omorât şi puştii orfani luaţi sub ocrotirea capilor din ghetouri înainte de a-i înlocui se întâlnesc într-un Kingston ce pare să o ia razna. Tensiunea este alimentată şi de poveştile fiecăruia dintre aceşti puşti bătrâni, victime ale unei politici segregaţioniste neasumate, care împărţea capitala între săracii fără şanse de a-şi depăşi condiţia şi locuitorii din middle şi high class-ul poziţionate în zona albilor, ce aveau poliţia de partea lor, gata să facă exces de zel când vedea un adolescent cu trăsături africane din ghetou rătăcit prin centrul orasului, chiar dacă avea scopuri inofensive. Toată această presiune social-politică infiltrată în biografii pline de traume atinge punctul culminant atunci când un grup descinde în vila deţinută de Bob Marley şi îl transformă în ţinta unei rafele de gloanţe. Artistul supravieţuieşte, iar făptaşii nu sunt prinşi. Tentativa de asasinat capătă simboluri culturale gata să te ducă în inima Jamaicăi, deşi cultul Rastafari este prezentat printr-un ritual ce pare mai degrabă a parodia o adunare de copii de bani gata deghizaţi în hippioţi amatori, iar urmărirea făptaşilor pe străzile ghetourilor şi pe ţărmurile mai puţin umblate îţi oferă un bun exerciţiu de virtuozitate în efortul de a reda gândurile unui om hăituit în pasaje introspective alerte precum un film de acţiune şi care să aibă sens chiar şi în absenţa semnelor de punctuaţie ce ar fi putut distruge efervescenţa slang-ului exploziv, dezlănţuit de adrenalină.

Psihologia colectivă a ghetoului în societatea schizofrenă

 Cine nu îşi închipuia că aglomerarea unor figuri groteşti dedate unui dezmăţ purulent imaginat de Bosch poate exista în realitate, să viziteze cloaca de la periferia jamaicană, unde Grădina desfătărilor şi infernul lui Dante se întâlnesc, dacă ar fi să ne luăm după spusele unuia dintre personaje, un reporter acaparat de un Kingston ce-i devine călău şi amantă devoratoare. Acest personaj, venit să redea escapadele decadente ale vedetelor americane ajunge până la urmă să descrie cel mai bine ghetourile din Kingston, despre care spune că nu se pot face subiectul unui fotoreportaj, deoarece o imortalizare vizuală ar îndulci supliciul existenţei în acele zone. Nu poţi face o galerie de fotografii din Trech Town sau din Copenhagen City deoarece s-ar putea să-i dai realismului imposibil de îndurat o lumină estetică suportabilă, mincinoasă. Ghetoul trebuie înţeles cu primul simţ ce i-a permis unei fiinţe primitive să cunoască lumea şi să se apere prin mecanisme la fel de primitive: mirosul. I se adaugă şi auzul care poate capta zgomotul gloanţelor, dar şi gustul drogurilor, al cocainei, mai exact, ce plasează ghetoul pe harta prosperităţii ilicite odată ce gangsterii mărunţi încep să colaboreze cu şefii cartelurilor din Columbia pentru transforma Jamaica în zona de tranzit ce face legătura ntre furnizorii din America Latină şi consumatorii din Miami sau New York. Prin introducerea acestor traficanţi sud-americani, Marlon James mută acţiunea în Brooklyn şi Bronx, dându-le marginalilor din Kingston soarta, dar şi moartea grandioasă a celor aflaţi în centrul universului, fie şi unul subteran, plin de umbre.

Poţi considera acest roman drept o epopee hardcore a ghetourilor, dar nu din cauza pornografiei (autorul o evită chiar şi în imaginile explicite), ci a violenţei necenzurate. Pană şi poveştile unor borfaşi mărunţi ce s-au trezit cu arma în mână iau o amploare homerică deversată într-o melodie cu versuri grele, bune de ascultat la orele în care se abordeaza teoriile referitoare la dezvoltarea şi reprezentarea urbană. Înveţi de la Marlon James ce nu ţi se spune la multe cursuri despre vechea relaţie dintre urbanism, politică, psihologie colectivă şi efectele scindarii etnice. Realitatea brutală insalubră iese prin gura unor personaje traumatizate şi traumatizante la rândul lor, evadate dintr-o cutie a Pandorei de unde ies mişunând spasmodic toate scursurile din umbra societăţii, carora le găsesti alibiuri morale după ce le auzi poveştile, în ciuda dezgustului pe care îl stârnesc.

 Demitizarea unui monstru sacru

Din păcate pentru fanii lui Bob Marley, această lectură nu-i va face să se mişte în ritm de reggae sau să jubileze auzind printre pagini ecourile unor melodii precum One Love, Iron, Lion, Zion sau Could You Be Loved, ce le amintesc de zilele în care alergau pe plaja din Vamă după sesiune. Mitul lui Bob Marley este făcut harcea-parcea de oamenii din rândul cărora provenea şi la care făcea referire în multe dintre versurile sale, dar de care s-a îndepărtat după ce a devenit un brand ce vindea bine tocmai în rândul băieţilor de familie bună care o ard rebel în timp ce rulează un joint la un concert, întorcându-se apoi în camera lor, unde îi aşteaptă o instalaţie muzicală scumpă. Unele personaje se uită la el precum oropsiţii la icoanele cu Iisus, altele îi cer îndurare mărturisindu-şi păcatele din noaptea tentativei de asasinat. Liderii ghetourilor semnează tratate de pace în vila sa, în timp ce agenţii secreţi se tem de el ca de Marx sau Lenin reveniţi sub forma unor duhuri ce-şi fac prozeliţi prin Caraibe. Zeul muzicii reggae nu vorbeşte, nu apare sub forma unui personaj, ci este o prezenţă îndepărtată numită The Singer, aflată undeva deasupra tuturor precum un afiş expandat şi atârnat de o clădire înaltă, prin care se face reclamă unui nou album. Totuşi, în timp ce mass-media îl tranformă într-un zeu, superstarul venit din inima ghetoului este demitizat tocmai prin vizibilitatea excesivă ce-i răpeşte autenticitatea unui artist ieşit din underground, iar în cartea lui Marlon James nu mai rămâne din Bob Marley decât un poster imens dat jos la finalul unui concert despre o pace ireală precum o utopie delirantă în Kingston-ul anilor ’70, măcinat de xenofobie, criminalitate, inechitate socială şi o divizare urbană care aminteste de segregarea din perioada Apartheid-ului şi de lumea interlopă a favelelor din Brazilia sau din mahalalele Asiei.

A Brief History of Seven Killings, care urmează să fie transformat într-un serial produs de HBO (dar mai bine citiţi-l înainte de a vă bucura de ecranizare) are forţa unei revelaţii pentru cei interesaţi de culturile îndepărtate, de Jamaica, de geopolitică. Te trimite să cauţi informaţii şi te învaţă cum să accepţi o estetică a violenţei, greu digerabilă, sub care găseşti sensibilitate, compasiune pentru cei născuţi la marginea societăţii şi o poezie a suferinţei înghesuite în margherniţele dintr-un ghetou. Este o experienţă literară globală, alertă şi fabuloasă, care face cât o incursiune fără ghid într-o lume neîmblânzită, unde ferocitatea ascunde şi o mare sete de candoare, greu de potolit în lupta pentru supravieţuire. Îţi arată cum tocmai personajele gonite din lumea civilizată sunt de fapt cele care ajung să-ţi stăpânească închipuirea şi curiozitatea, ajungând să te bântuie prin întrebările despre o ţară unde găseşti cele mai frumoase peisaje, dar şi cele mai urâte chipuri ale sărăciei.

Romanul A Brief History of Seven Killings a fost oferit de libraria Okian.

A Brief History of Seven Killings - coperta

 

feature image: Peter Still/Redferns via Rolling Stone Magazine, www.rollingstone.com

 

 

Noapte de sarbatoare si alte povestiri – Italia lui Pavese, decupata dintr-un film neorealist

Adriana Gionea
-
0
Noapte de sarbatoare si alte povestiri – Italia lui Pavese, decupata dintr-un film neorealist

Dacă îţi plac filmele ce au definit cinematografia italiană postbelică, asociată Neorealismului, vei aprecia toate cele paisprezece proze incluse în volumul Noapte de sărbătoare şi alte povestiri, prin care Pavese poate fi considerat un vizionar ce a prezis prin temele sale noua direcţie a regizorilor din ţara lui. Îmbinarea dintre mizerie şi melancolie, dintre poezia fragilităţii umane şi disperarea izolării, scenele de la periferia zgomotoasă, contrastul dintre solitudine şi vitalitatea frenetică de pe malul sudic, plin de bărci vechi şi cherhanale, unde mişunau bărbaţii mânaţi de instincte, singurele ce-i supravieţuiesc lipsei de speranţă, şi femeile ce se fofilau în faţa unei posesivităţi patriarhale, şi unde vilele cu vedere spre mare, necontaminate de mirosul peştelui, ascundeau tragediile celor înstăriţi, iar cocioabele cu pereţii coşcoviţi scuipau afară protagoniştii unor himere adeverite sau, dimpotrivă, esuaţii propriilor iluzii, se reunesc în aceste povestiri având consistenţa psihologică a unui microroman şi dinamismul îmbibat în culoarea locală a scenelor vivante specifice unui film pe care îl vezi şi îl revezi la cinematecă.

Fiecare dintre cele paisprezece proze ar fi putut deveni un punct de plecare pentru scenariul unui film neorealist, iar personajele, cărora greutăţile, dezolarea, micile speranţe, singurătatea sau melancolia le oferă expresivitatea stridentă a marginalilor sau a burghezilor depresivi, par desprinse dintr-un film regizat de Vittorio De Sica, Pasolini, Fellini sau Antonioni. Ai impresia că descoperi tipologii umane ce aveau să devina memorabile în filme precum Accatone sau Mamma Roma, asociate cu o anumită reprezentare vizuală a unor paria de la periferiile italiene (povestirea Lanul de grâu), a săracilor din sudul tradiţionalist şi machist (Pământul exilului, Închisoarea) şi a celor din înalta societate, forţaţi să se aventureze în mediile străine lor (Sinucideri) sau să devină captivii propriei melancolii, ceva mai senine şi lipsite de izul strident (Vila de pe colină).

Povestirile scrise de Cesare Pavese au toate ingredientele unui tablou social, dar personajele sale au parte de suficiente explorări interioare care să le individualizeze, încât să nu rămână la stadiul de simple tipologii reprezentative pentru vocea colectivă. Deşi începe prin a fixa detaliile sociale şi atmosfera în care sunt ţintuite personajele sale, ancorate într-un anumit mediu din care nu mai pot ieşi, Cesare Pavese face suportabile detaliile specifice unei dezolări sufocante prin introspecţii duioase, printr-o ambiguitate vaporoasă a deznodământului şi prin reacţiile sentimentale nebănuite într-un mediu apăsător. Scriitorul italian reuşeşte să evite realismul brutal sau naturalismul în disecarea instinctelor fetide, printr-o pâcla nostalgică precum o reverie picturală în mijlocul unor sate sau mahalale îmbibate în mirosuri grele aduse de peştele săracilor şi de igrasie. Personajele sale se zbat să reziste în faţa abrutizării chiar dacă spre final unele dintre ele se lasă târâte de instinctele ce le mână spre acte impetuoase (auto)distructive. Mediul lor nu este unul plin de orizonturi claustrate din anumite romane scrise de Zola, ci mizeria dă întotdeauna spre un cer larg, orbitor precum cel dintr-o aşezare siciliană cu tărâmuri bătute de soare, sau plat şi întins precum un câmp, unde au supravieţuit cocioabele de la marginea unui oraş industrial. Sub acest orizont din care vine lumina peste micile bucurii ale săracilor şi peste tristeţile celor prinşi între periferie şi vilele dichisite de pe coline ajungi să simţi printre pagini când acea pulsaţie a furnicarului atât de bine redat într-un film neorealist, când liniştea inundată de lumina unei priveslişti de care unele personaje ajunse clandestin pe terasa unei reşedinte cochete se bucura pe ascuns (Aventura).

Povestirile din acest volum formează contraste. Este contrastul între masculin şi feminin, din vremea în care bărbaţii făceau caz de virilitatea primitivă şi posedau, iar femeile se răzvrăteau pe ascuns în escapade ce nu ţineau cont de termenul emancipare, ci de mici flirturi cu iz libertin care sfârşeau în doznodământul gradios al tragediei cauzate de gelozie (Jacheta de piele). Este contrastul dintre lumea săracilor din Sud, care începeau să-şi caute norocul în fabricile din Torino sau pe docurile de peste ocean, şi calmul monoton al celor mai norocoşi, ce ajungeau să cunoască mizeria doar din postura de observatori ce se puteau întoarce oricând la terasele vilelor înconjurate de grădini înmiresmate. Este contrastul dintre foşgăiala celor mânaţi de plăcerile simple, ce alină pântecele sau ostoiesc foamea instinctuală, şi zbaterea depresivului ce alunecă în febrilitatea dezolării estivale (Familia). Este constrastul dintre francheţea primelor explorări frenetice, asociate unor plebei rudimentari, şi evitarea austeră ce ia forma unor superstiţii deloc favorabile abandonului în obiceiurile laice puse pe seama nopţii în care este celebrat Sfantul Roco (Noapte de sărbătoare). Este contrastul dintre naivitatea copilăriei (Marea, Vise în tabără) şi primele descoperiri erotice voyeuriste (Prima iubire). Şi mai este contrastul strâns legat de structura povestirilor, dintre cele în care dramele sunt apăsătoare şi cele în care narativul este anulat în favoarea unor scurte pasaje introspective ce alunecă în reveria nostalgică, derulând o retrospectivă luminoasă a copilăriei înaite de invazia senzuală (Sfârşit de august) sau o viziune sentimentală asupra universului masculin, puternic îmbibat în machism, dar care, prin evocarea unei camaraderii senine, a unui peisaj marin şi a unor tristeţi sfâşietoare înecate în melancolie îţi amintesc de personajele masculine din lumea descrisă de Hemingway în prozele din volumul Men Without Women. Cesare Pavese a fost printre primii care au promovat cărţile scrise de Hemingway în Italia, ceea ce te face să te întrebi dacă nu cumva stilul ce îmbină concizia observaţiei, destăinuirea la masculin şi tonul nostalgic prins între lirismul expansiv şi expunerea lapidară, în acele povestiri ce nu depăşesc douăzeci de pagini (unele nici măcar cinci), a fost puternic influenţat de prozele scrise de Hemingway, căruia a vrut să-i adauge melancolia din jinduirile meridionalului .

În aceste povestiri, Cesare Pavese a reunit umanitatea Italiei sudice, realismul apăsător şi evadarea în melancolia solitarului neîmplinit, apoi le-a trecut prin sita prozei moderniste descoperite la autorii anglo-saxoni traduşi înainte de a deveni marii clasici ai secolului trecut. Personajele sale trăiesc expansiv şi pătimaş fiecare tragedie şi experienţă, năpustindu-se în exterior cu hotărârea celui pentru care numai emoţiile tari şi copleşitoare au dreptul să existe, retrăgându-se apoi în carapacea reveriei nostalgice asediate de mirosulul mării devenit sufocant şi al umezelii prăvălite peste amărăciunea unui sat meridional sărac. Personajele însingurate ale căror tristeţe depresivă şi disperare mascată de porniri năvalnice ascundeau nişte motive aparent absurde şi greu de explicat prin firul cauză-efect se încriau perfect în noua viziune a scriitorilor italieni din decolul trecut, ce au ştiut să exploreze prin descrierea stranietăţii emoţionale, sub care se ascunde bisturiul analizei psihologice, toate acele stări aparent inexplicabile în cuvinte. Între pofta de viaţă şi epuizarea existenţială ce duce la paralizia unei decizii finale, la contradicţii interioare vecine cu alienarea sau la amânarea nevrotică a unei acţiuni, Cesare Pavese nu vede nişte simptome ale bolii, pe care să le trateze într-o cheie patologică lămuritoare precum o deducţie psihanalitică, preferând în schimb misterul stranietăţii ce avea să devină sursa inovaţiei cinematografice în expunerea abisurilor afective, în decada lui Antonioni.

Noapte de sarbatoare - copertaEditura Polirom, 2016

 

10 lucrări interesante de la Art Safari 2016

Dana Nicolae
-
3
10 lucrări interesante de la Art Safari 2016

(Foto: http://www.artsafari.ro/ro/)

Art Safari 2016 este un soi de agregator de expoziții de galerii de artă care sunt înghesuite una lângă alta timp de aproximativ o săptămână. E practic ca o Noapte Albă a Galeriilor sau Weekend-ul Galeriilor, numai că nu trebuie să mergi prea mult între galerii. În general, sunt foarte mulți expozanți și e foarte obositor să te plimbi printre spațiile de expoziție, dar un avantaj enorm pentru iubitorul de artă e că poți să vezi la un loc mai multe galerii și artiști și să înveți foarte multe despre arta comtemporana românească într-un timp foarte scurt. Iată 10 lucrări contemporane care ne-au atras atenția.

  1. Primul artist care ne-a atras atenția a fost Kitra, reprezentat de Galeria Pilat cu o serie de picturi pop aplicate pe niște machete de bloc de locuințe fad, așa cum sunt cele din București și nu numai. Arată atât de fain încât ne pare rău că nu reprezintă realitatea. De la reprezentanta galeriei am înțeles că un vizitator a crezut că acelea sunt machete ale unor blocuri reale din țară. Cineva chiar ar trebui să propună asta primăriilor…

    kitra - blocuri
    Cum ar fi sa joci sotronul in fata unui astfel de bloc? (Foto Pilat Gallery)
  2. Seria Slotermayer e următoarea serie de lucrări faine aparținând artistului Răzvan Cornici, care ne prezintă personaje din istorie precum Hitler, Stalin, Lenin și Mao, reinterpretați ca fiind niște boxeri tatuați care se luptă. Răzvan Corinici s-a inspirat din reviste de benzi desenate pentru lucrări iar acestea sunt basoreliefuri de hârtie decupată, modelată și lipită.
  3. Amorphos de Bianca Mann. Este pur și simplu feminin. Primul lucru care îți sare în minte când vezi lucrarea este că reprezintă un uter realizat dintr-o mulțime de fețe necunoscute. De fapt, este o reprezentare tridimensională a manierei în care artista a interpretat testele petelor de cerneală concepute de psihiatrul H. Rorschach. Formă de bază a lucrării este alcătuită din mai multe măști ale feței artistei mai mult sau mai puțin complete.

    IMG_20120113_134008
    Uter sau test Rorschach?
  4. Lucrări din seria de compoziții vizionare ale lui Petru Botezatu, un artist pasionat de conceptul de multiversuri și Mircea Eliade care pictează un fel de scene care amintesc de icoanele și tablourile religioase din Renașterea Nordică, de tip Bosch – numai că ale lui sugerează că niște extratereștri umanoizi din altă dimensiune și-ar fi pictat credințele religioase care se nimeresc a fi foarte similare cu ale noastre. Sunt foarte simbolice și captivante, și necesită o atenție sporită datorită mulțimii de scene care se desfășoară în ele.
  5. Confusion de Anna Khodorkovskaya. O lucrare foarte jucăușă în aparență, dar cu un concept important în spate. Practic reprezintă mai multe bucăți de jucărioare pentru copii lipite una de alta ce e menită a critica capitalismul ce aduce mulțimea de opțiuni pentru orice obiect de care avem nevoie și pentru a evidenția confuzia anxioasă pe care o simțim cu toții când trebuie să alegem un produs dintre atâtea altele.

    IMG_20120113_143604
    Critica la adresa consumerismului
  6. Modele de mască pentru toți de Ferencs S. Apor. Este ceva la reinterpretarea aceasta neo-pop a unor măști care seamănă cu cele de sudură care ne impresionează. Artistul a realizat patru măști ce reprezintă patru stări umane pe care le găsim în viața cotidiană. Spre exemplu, masca cu imprimeu de leopard face referință la senzualitate feminină, pe când cea cu Spider-Man pe ea, amintește de spiritual ludic uman, veșnic pus pe jocuri.
  7. Seria de hărți cu aspect medieval realizate de artista Vali Irina Ciobanu. Aceasta are trei astfel de lucrări: Sailing Ships, The History of Coffee și Harta Vinului Românesc. Cea care ne-a amuzat și încântat este ultima fiindcă lucrul care sare în ochi în prima fază sunt stemele diverselor zone producătoare de vinuri și îți dau senzația că sunt un fel de case stil „Urzeala Tronurilor”, dar care se luptă pentru cei mai buni struguri. Altfel, harta este foarte distractivă și informativă.
    harta vinului
    Uite idee de traseu turistic (Foto Art Memento)


  8. Exus de Radu Rodideal. Este o lucrare foarte simbolică care ne amintește de „Coșmarul” lui Henri Fuseli, numai ca e o versiune modernă. În lucrare regăsim o femeie inconștientă sau moartă într-o poziție lascivă la cheremul unei figuri misterioase ascunse sub o robă roșie. Ușa către încăperea în care se află cele două personaje este sigilată de o bandă din aceea folosită de poliție pentru a opri accesul undeva. Este o atmosferă apăsătoare și casnică, ce prezintă un cuplu aflat în raporturi de putere opuse, după cum spune autorul.
  9. Henric al VIII-lea de Adrian Laie. O lucrare ludică și adorabilă, care ne prezintă un cățel impunător în rolul regelui englez. Stilul amintește de bine-cunoscutul portret de secol 16 al pictorului Holbein cel Tânăr. Acesta face parte dintr-o serie de mai multe portrete clasice reintrepretate cu capete drăgălașe de animale în locul celor ale personajelor istorice. Noi bănuim că Henric al VIII-lea al lui Adrian Laie e un bull terrier britanic, dar nu suntem siguri.
  10. Porcușorul albastru cu patru ochi al lui Felix Aftene. Nu aceasta e denumirea lucrării – se numește Winged, de fapt. Am mai văzut expoziții ale artistului ieșean și, pe cât de interesante sunt picturile sale, mai antrenante și memorabile sunt sculpturile sale, care par că vin din altă lume – nu din dintr-una fantasy sau spirituală-ci dintr-una a psihicului uman care deformează și amplifică figurile. O altă sculptură foarte cunoscută de-a sa este o pisică albastră înaripată (Pisica Cosmică), care a devenit ulterior mascota unui festival de teatru din Iași. I s-a făcut și un blog adorabil.

    IMG_20120113_142649
    Atat de albastru…

Bonus. Summer Sun de Saddo. Acest tablou suprarealist prezintă un cocoș războinic (sau regal?) antropomorf care nu este altul decat zeul soarelui sumerian. Foarte interesant este că are propria cameră de expoziție cu reflectoare care crează o atmosferă mistică și intimă. Aparține street-artistului clujean Saddo și a trecut pe la o galerie din Germania înainte să ajungă la noi și să primească price tag-ul de € 4.000-6.000.

79_77
Nu degeaba are propria camera (Foto Artmark)

 

The Price of Desire – O Coco Chanel in arhitectura moderna

Adriana Gionea
-
0
The Price of Desire – O Coco Chanel in arhitectura moderna

Să cheltuieşti peste 20 milioane de euro pentru un fotoliu scos la licitaţie este fie o nesăbuinţă delirantă, fie o risipă arogantă şi obscenă într-o Europă abia intrată în recesiune. Dar nu este vorba despre orice fotoliu, ci despre faimosul fotoliu-dragon, reprezentativ pentru arhitectura modernistă a secolului trecut, dominată de stilul Bauhaus şi de cea care poate fi numită Coco Chanel din universul arhitecţilor vizionari, înainte de a intra în umbra celebrului Le Corbusier într-o lume în care inovaţia era (doar) de gen masculin. Asemenea lui Coco Chanel, Eileen Gray a eliberat simplitatea formei, a definit luxul şi eleganţa prin less is more, demonstrând cât de complicată poate fi linia şi câtă poftă de viaţă poate inspira un decor interior aparent auster. Tranformată într-o protagonistă fascinantă, interpretată de Orla Brady, deţine toate calităţile unei personalităţi feminine iconice din anii ’30. Este vizionară, şarmantă şi enigmatică în acelaşi timp, creativă, autodidactă, la curent cu sofisticata vestimentaţie androgină, curajoasă, emancipată şi hotărâtă să se dedice pasiunii sale pentru arta pusă mai presus de orice, preferând izolarea în locul culiselor mondene (asemenea lui Coco Chanel la început de drum, aşa cum o regăseşti în cartea L’allure de Chanel). A stârnit interes, dar şi invidie. A fost contestată şi apoi adulată de aceiaşi contestatari. A fost o vedetă epocii sale, apoi uitată.

The Price of Desire - biroufoto: www.thelittlefilmcompany.com

În scena de început a filmului, în care sumele etalate în timpul unei licitaţii pentru un simplu fotoliu păreau faraonice, declaraţia cumpărătoarei referitoare la motivul cheltuirii unei sume exorbitante –Este preţul dorinţei!– nu face decât să construiască o punte în timp şi să amintească de zorii arhitecturii moderniste din perioada interbelică. Dacă ar fi să le dăm crezare celor gata să declare vila proiectată de Eileen Gray drept prima construcţie modernă destinată locuirii, poţi considera inovaţia strâns legată de existenţa dorinţei. Dorinţa stârnită de frumos, de bărbatul ce a inspirat-o, de întâlnirea cu viziunea curajosului arhitect Le Corbusier, deloc prietenos cu ea în acest film. Preţul dorinţei poate fi şi celebra vilă E1027 de pe Coasta de Azur (Roquebrune-Cap-Martin), devenită un trofeu al bătăliei dintre doi vizionari, pe care Eileen o câştigă în faţa titanului mentor prin abordarea feminin-umanistă luată peste picior de Le Corbusier: O casă nu este o maşină de locuit (cum susţinea Le Corbusier), ci refugiul unui om, extensia lui, prelungirea lumii lui spirituale. Preţul dorinţei este şi rivalitatea din cuplu şi dispreţul mimat de regele arhitecturii moderne, Le Corbusier, devenit o prezenţă caricaturală în acest film, dar care, prin interpretarea lui Vincent Perez, salvează filmul de la sentimentalismele clişeistice ale unui romance, inadecvate în aerul rarefiat al intelectului. Mimica, vestimentaţia şi replicile demne de un flegmatic ironic luat direct dintr-un salon englezesc susţin tonul caustic, prin care maschează nesiguranţa, trăsăturile unui mizantrop constipat şi rigiditatea expusă în faţa celor ce nu vor să-i respecte cu sfinţenie crezul inovator. Prin această reprezentare caricaturală, de snob misogin, Le Corbusier-personajul, vădit copleşit de faima şarmantei Eileen, dar mai ales de claritatea obiectelor decorative prin care ea putea transforma designul interior într-o galerie avangardistă, ajunge să-i expună drama şi să aducă la suprafaţă o poveste despre inspiraţie şi uitare, despre glorie şi atribuirea incertă a semnăturii ce poate confirma paternitatea unei capodopere.

The Price of Desire - vilafoto:www.wmagazine.com/www.thelittlefilmcompany.com

Această rivalitate, ce ascunde şi o admiraţie copleşitoare pentru creaţia perfectă a concurentului, capătă dimensiunea unei aspiraţii spre absolutul estetic pe care masculinul vrea să-l posede şi femininul să-i dea forma eliberatoare şi misterul spaţiului ce reflectă lumea interioară. Orice nesiguranţă şi discuţie în contradictoriu are puterea unei trăiri pătimaşe, de tipul iubire-ură, împărtăşite de marii creatori legaţi tocmai prin obiectul ce devine sursa competiţiei. În loc să redea o bătălie a orgoliilor devastatoare, regizoarea o trece în planul abisal, unde creaţia are un sens psihanalitic, dar expus printr-un ton parodic atunci când Le Corbusier simte nevoia să fecundeze artistic opera de suflet a lui Eileen, lăsându-şi amprenta prin frescele adaugate în lipsa ei, despre care spune că scot la suprafaţă fantasmele sale erotice. O lovitură de graţie în paradisul radiant şi minimalist al rivalei sale, precum un atac dramatic asupra castităţii, după ce o reneagă atunci când o exclude sfidător de la reuniunile arhitecţilor de gen masculin, o castă deloc tolerantă cu noul val al emancipării feminine prin artă. Îi vrea cu ardoare vila, multă vreme atribuită lui în urma frescelor adăugate, dar precum o zeiţă a dreptatii venite pe Coasta de Azur, spiritul lui Eileen îi dă lovitura de graţie chiar în preajma templului său modernist, confiscat de rivalul ajuns până la urmă prizonierul obiectului posedat ca trofeu al gloriei postume.

The Price of Desire - Le Corbusier si Jean Badovicifoto: www.stylepark.com/www.thelittlefilmcompany.com

Filmul devine o alternanţă între povestea legăturii simbiotice dintre vila-monument şi relaţia de iubire dintre Eileen şi Jean Badovici, la care spectatorul asistă dintr-un plan îndepărtat, şi relatările lui Corbusier în postura de personaj-narator, ce se uita direct la cameră, implicându-te afectiv în mărturiile sale. Este un Corbusier pe cât de antipatic, pe atât de expresiv, având magnetismul unui monstru sacru devenit o caricatură prin propria complicitate. Acesta preferă să trimită în derizoriu viziunea lui Eileen despre o construcţie înzestrată cu suflet şi devenită carapacea, extensia proprietarului, oglinda lumii sale interioare, apoi se duce pe sine în acelaşi derizoriu, înfăţişându-se în postura unui artist neîmplinit şi frustrat în prezenţa femeii talentate. O critică pe Eileen ori de câte ori are ocazia. Este dominat de creativitatea ei, încât simte nevoia să-şi pună amprenta asupra vilei pe care, mai târziu, avea să i-o ia de sub nas lui Onassis, în urma unei licitaţii pierdute de magnatul ce şi-a exprimat dorinţa de a distruge frescele adăugate de Le Corbusier, pe care le consideră nişte graffiti de prost gust, uitând că banii nu pot cumpăra şi dreptul de a-i aduce modificări unei construcţii incluse în patrimoniul cultural.

The Price of Desire - Le Corbusierwww.thelittlefilmcompany.com

The Price of Desire se înscrie în categoria filmelor ce îmbină inspiraţia unor inovatori cu poveştile de iubire şi respectă o formulă ce, în urmă cu şapte ani, a propulsat un roman (Camera de sticlă) despre o casă avangardistă direct pe lista nominalizărilor la Man Booker Prize – aducerea în prim-plan a unei construcţii emblematice pentru a explora legătura dintre emoţie, relaţiile interumane şi estetic, dintre aspiraţiile unei epoci şi modul în care sunt reflectate în jocul de linii, forme şi volume. Vila proiectată de Eileen Gray pentru arhitectul şi jurnalistul născut în România, Jean Badovici (Francesco Scianno) devine un personaj în sine, care poate capta sentimentele, dorinţa de libertate a unei femei îndrăgostite de artă, idealurile unei decade care dorea să se rupă de traumele Primului Război Mondial prin regasirea liniei simple şi a luminozităţii prin reîntoarcerea la puritatea formelor.

The Price of Desire - terasafoto: www.thelittlefilmcompany.com

Inspirat dintr-o relaţie în care iubirea şi dialogurile înflăcarate despre viitorul arhitecturii s-au suprapus, filmul regizat de Mary McGuckian este o experienţă vizuală memorabilă pentru spectatorii ce jubilează când aud cuvinte precum design interior japonez adaptat la stilul Art Deco, avangardă, Bauhaus, Le Corbusier, De Stijl sau Funcţionalism. Interioarele cu piese de mobilier minimaliste (când minimalismul însemna inovaţie), paravane cu picturi stilizate şi armonia ce permitea un dialog subtil al formelor pure sunt o sursă de voluptate pentru spectatorul ce se vrea introdus în atmosfera interbelică. Pur şi simplu te trezeşti invitat în atelierul lui Eileen, devenită irezistibilă în ipostaza femeii sigure pe ea şi în acelaşi timp sensibilă şi vulnerabilă când este ironizată deoarece vrea să însufleţească pragmatismul noii direcţii în arhitectură, apoi pe ţărmul însorit unde asişti la discuţiile contradictorii între ea şi Le Corbusier. Iar surprizele pentru cinefilii interesaţi şi de începuturile avangardei nu se opresc aici. Filmul abundă în replici memorabile despre noile tendinţe ale arhitecturii, despre viitorul artei şi despre legătura dintre armonia unei locuinţe şi universul psihologic.

“The role of the artist is to anticipate the eternal movement of emotions, to express the secret relation between man and the universe.”
—Jean Badovici (http://www.domusweb.it)

Regizoarea nu este deloc zgârcită atunci când face trimiteri pentru cei avand o cultură vastă chiar dacă unii spectatori se simt în postura celui trimis la manualul de istoria artei şi arhitecturii. Dialogurile despre idealurile artistice, despre funcţionalitate şi respectarea gustului pentru frumos, dincolo de rolul practic, despre păstrarea unor canoane şi libertatea de creaţie, despre legile universale şi ignorarea lor în menţinerea unei relaţii armonioase dintre exterior şi interior, dintre peisaj şi casă fac trimiteri frecvente la cele cinci principii impuse de Le Corbusier. Aşadar, dacă nu ai cunoştinţe de bază despre istoria arhitecturii moderne, filmul ţi se va părea fie un simplu demers de a recupera din uitare o personalitate feminină prinsă într-un joc al orgoliilor masculine, fie o expunere poetică a relaţiei dintre actul creaţiei şi zbuciumul amoros, pe fundalul unor peisaje ispititoare de pe Riviera inundată de calmul solar ce scoate şi mai mult în relief formele armonioase ale vilei albe care pare un paralelipiped ce atrage lumina în scenele filmate în slow-motion prin care este surprinsă, apoi dilatată, clipa inspiraţiei însoţite de entuziasm şi de mimica visătoare.

The Price of Desire - cuplulfoto: www.domusweb.it/en & www.thelittlefilmcompany.com

Totuşi, pentru spectatorii pe care nu-i interesează colecţionarea exemplarelor din revista L’Architecture Vivante păstrate în prăvăliile anticarilor, revistă adesea pomenită în film şi considerată biblia scrisă de Jean Badovici, iubitul lui Eileen, pentru a propovădui minunile inovatorilor, şi care devine pretextul acestuia de a se apropia de zeiţa noului design interior pentru a o intervieva, apoi pentru a o seduce şi convinge să devină o arhitectă în adevăratul sens al cuvântului, încurajând-o să proiecteze cuibuşorul avangardist al iubirii lor, regizoarea scoate nişte aşi din mâneca succesului în rândul publicului larg. Imaginile radiante sunt plăcute ochiului, îmbinând peisajele însorite cu farmecul rafinat al unor interioare interbelice prin care ochiul privitorului este relaxat datorita formelor geometrice îmbinate într-o armonie expansivă ce trece dincolo de ecran încât pare o prelungire a sălii de cinema, nişte cadre semănând cu fotografiile vintage din revistele de life style, nişte replici suficient de accesibile pentru a explica viziunile personajelor pe înţelesul tuturor, o poveste de iubire irezistibilă între bărbatul charismatic şi femeia independentă ce nu vrea să renunţe la primul ei amant-Arta (cu mici intermitenţe amoroase controversate datorită relaţiilor bisexuale, într-un triunghi feminin clandestin în care apare şi Alanis Morissette interpretând cântece patriotice şi imitând timbrul lui Edith Piaf), nişte protagonişti interpretaţi într-o manieră expresivă, ce implică farmecul autoironiei caricaturale devenită calitatea artiştilor conştienţi de propria valoare confirmată, o rivalitate ce păstrează sâmburii unei iubiri neîmpărtăşite şi o alegorie a modului în care arta şi rivalitatea pot schimba paternitatea unei creaţii în memoria colectivă după ce a fost iniţial un câmp de bătălie pentru amanţii ce s-au îndepărtat unul de celălalt după ce şi-au imaginat-o împreună.

Imaginile în care lumina înconjoară vila din Roquebrune-Cap-Martin, devennit locul unde existenţa pare să se scalde într-o voluptate nelumească ivită din contemplarea formelor geometrice de la începuturi, în timp ce personajele fac trimitere la paradisul imaginar al lui Baudelaire din poezia Invitation au voyage. Discuţiile ce trădează un romantism de modă veche în plină ascensiune a discreţiei decorative, în legătură cu denumirea vilei, ce ar fi trebuit să reflecte prin simbolul ascuns al numerelor comuniunea dintre sufletele celor doi arhitecţi. Sunt câteva elemente accesibile introduse de regizoare pentru a satisface şi apetitul spectatorului ce vrea să se agaţe de un element familiar într-o mare de referinţe pentru connaisseurs. Mary McGuckian se foloseşte aşadar de povestea de iubire dintre doi vizionari, în care unul ajunge să se hrănească din faima celuilalt, fără a dilua calitatea unor trimiteri culturale. Tensiunile dintre personaje, rivalităţile sau dezamăgirile apărute în interiorul cuplului erodat de infidelităţi sunt exprimate astfel încât să nu tulbure armonia liniilor şi a formelor de un alb ce trimite la reverii solare. Asemenea vilei, lipsite de ornamente, jocuri arhitectonice în care protagoniştii sunt mobilele opulente, coloanele încărcate de nişte detalii flamboaiante sau grandoarea, trăirile şi deciziile personajelor sunt clare şi precise, precum o linie hotărâtă, încât să nu tulbure calmul ascociat vilei scăldate de lumină prin desfăşurări sentimentale baroce, gata să-i ofere unei despărţiri o amploare monumentală copleşitoare.

Până şi relaţiile dintre personaje trebuie să păstreze simplitatea în exprimarea dezacordurilor. Nu trebuie să tulbure echilibrul atins prin simplitate, iar expresivitatea emoţională trebuie să evite greutatea manieristă a reacţiilor, a exprimării unei dureri, a unei revolte prin care trece femeia respinsă în lumea intelectuală a bărbaţilor. Despărţirea înseamnă construirea unei alte reşedinţe care să poată simboliza noul drum ales de Eileen, bătăile în uşa iubitului adormit lângă o altă femeie mai tânără au ca scop nu reproşurile zgomotoase ci recuperarea unui fotoliu avangardist creat de protagonistă, eşecul amoros este eclipsat de indignarea excluderii prezenţelor feminine din galerie inovatorilor strânşi la marile evenimente, iar vechea rivalitate profesională se transformă în iniţiativa intruzivă a lui Corbusier, precum o invazie barbară pentru Eileen, de a reda povestea ei de iubire printr-o frescă bizară în care siluetele lui Miro sunt cotropite de pigmenţii folosiţi mai degrabă de Matisse, în contrast obscen cu idealul unei construcţii luminoase de un alb perfect.

Ce te impresionează la filmul regizat de Mary McGuckian, pe lângă încăpăţânarea de a nu face rabat de la consistenţa trimiterilor culturale în favoarea unei abordări accesibile, pe înţelesul tuturor, este capacitatea de a muta relaţiile afective în lumea celor absorbiţi de noile teorii şi canoane ale artei fără a cădea în extrema intelectualizării austere în ochii spectatorului. De fapt, într-o lume a personajelor captivate de formele epurate de ornamentele inutile, de îmbinarea dintre artă, ştiinţă şi creativitatea vizionară şi de reducerea formei la importanţa funcţională, raţională, trăirile sunt omniprezente ca într-un poem plin de lumină, chiar şi atunci când Eileen preferă atelierul în locul refugiului amoros. Independentă şi obsedată de propria lume creativă, Eileen rămâne o prezenţă dominată de propriile sentimente, pe care şi le asumă cu discreţia reflectată de formele precise, dar care pot schimba un spaţiu prin expresivitatea unei simplităţi ce avea atâtea de spus. Asemenea obiectelor de mobilier create, reuşeşte să capteze privirea fără a eclipsa, iar această calitate a personajului îi permite regizoarei să atragă atenţia şi asupra rivalului ei fără a dezechilibra raportul dintre vizibilitatea protagonistei şi personajele secundare, din arhitectura scenariului.


LYTE video

 

feature image: www.architectsjournal.co.uk/www.thelittlefilmcompany.com

 

 

 

 

 

 

Muzeul Cotroceni – 5 lucruri faine pe care le-am văzut acolo

Dana Nicolae
-
0
Muzeul Cotroceni – 5 lucruri faine pe care le-am văzut acolo

Muzeul Cotroceni face parte din Palatul Cotroceni adică locul unde lucrează Președintele României. Este un loc de neratat pentru oricine, dar mai ales pentru orice împătimit al istoriei. Asta pentru că a fost reședință regală înainte de venirea comuniștilor și păstrează în mare măsură forma de atunci. Cu excepția bisericii din curte care a fost reconstruită complet.

Iată cinci lucruri faine pe care le poți vedea la Muzeul Cotroceni.

Holul superb de la intrarea în Muzeul Cotroceni a fost construit după aspectul celui de la Opera din Paris.

Holul îți da senzația că pot răsări oricând din capătul scărilor domni și doamne îmbrăcați în haină de gală. Dacă s-ar face un film după Cenușăreasa, scena cu pierdutul pantofului ar putea fi filmată lejer pe scările astea.

intrare muzeul cotroceni
Cadrul perfect pentru Cenusareasa (Foto http://infotravelguide.ro/)

Biserica, unde poți să participi la slujbe la Muzeul Cotroceni.

Intrarea e gratis, dar tot trebuie să treci de un punct de securitate. Adică un detector de metale ca la aeroport și verificarea carții de identitate. Biserica a fost ctitorită de Șerban Cantacuzino și demolată de Ceaușescu. Pentru ca apoi să fie reconstruită lângă Muzeul Cotroceni în 2003, la insistențele și cu susținerea descendenților familiei Cantacuzino.

La Muzeul Cotroceni poți vedea Cumințenia Pământului.

Nu ne-am intersectat cu președintele României la Muzeul Cotroceni, însă am întâlnit pe cineva la fel de impunător, Cumințenia Pământului. O știți, este sculptura aceea foarte “scumpă” a lui Brâncuși pentru care statul român face chetă printre oamenii de rând. Dacă vă bate gândul să donați bani pentru achiziția ei, vă recomand să vedeți pentru pe ce dați banii. 🙂

Mai tot mobilierul care nu a fost distrus după abdicarea regelui e încă acolo, la Muzeul Cotroceni

Da, aceasta e o parte neplăcută a istoriei noastre. Așa cum Palatul Primăverii a fost vandalizat și furat după Revoluție, la fel a pățit și Palatul Cotroceni. S-a întâmplat în 1948, după abdicarea regelui Mihai I. Paturile regilor și reginelor, mesele și coloanele de marmură ce cântăresc tone sau sute de kilograme n-au fost arse sau furate în 1948. Pentru că nu au putut fi cărate afară. Așa că acum noi le putem încă admira la Muzeul Cotroceni.

numai cenusareasa ar putea intra in ei (2) muzeul cotroceni
Numai Cenusareasa ar putea intra in ei

    Bonus: În perioada aceasta, se poate vizita la  Muzeul Cotroceni expoziția “Eleganţă şi tradiţie în moda feminină. De la Belle Époque la interbelic”. Aceasta prezintă două colecţii particulare de haine și accesorii feminine de epocă aparținând Iuliei Gorneanu şi Oanei Creţu.

Sunt haine superbe și adorabile care demonstrează prin dimensiunile lor cum arătau femeile de atunci. Adică mignone și cu talie de viespe. Nu știu dacă hainele s-au micșorat sub greutatea anilor. Dar sunt slabe șanse ca pantofii să fi intrat la apă așa ușor. Erau atât de mici că nu cred că femeile din grupul meu de vizită ar fi intrat în ei. Poate doar dacă și-ar tăiat degetele de la picioare ca surorile vitrege ale Cenușăresei din basm. Uite alt element care s-ar putea folosi pentru ecranizarea Cenușăresei! Practic, tot ce mai trebuie e cameră de filmat, că restul e deja acolo…

Sursa feature photo www.paginadebanci.ro

Descoperă alte locuri de vizitat in Bucuresti in urmatoarele trei articole: 20 de locuri de vizitat in Bucuresti – obiective turistice de neratat

10 povești pe care le-am aflat despre Cimitirul Bellu

Locuri de vizitat in Bucuresti – 23 de obiective turistice unde sa te simti bine

Cimitirul Bellu – povestile ascunse de la Bellu si de ce sa-l vezi macar o data in viata

Calator prin Europa – Paris, Londra, Florenta, Zurich, Roma, Berlin, vizitate de autorul romanului “Ghepardul”

Adriana Gionea
-
0
Calator prin Europa – Paris, Londra, Florenta, Zurich, Roma, Berlin, vizitate de autorul romanului “Ghepardul”

Giuseppe Tomasi di Lampedusa a lăsat în urma lui mai mult decât nişte scrisori picturale despre Europa urbană din perioada interbelică. Dincolo de monumente istorice, artere-furnicar, expoziţii de artă, cluburi exclusiviste londoneze sau ospăţuri scoţiene ce trădează apetitul demn de un veritabil sicilian, vei da peste o reflecţie caustică, precum o satiră, asupra diferenţelor culturale.

Europa celui ce avea să scrie peste ani unul dintre cele mai bune romane italiene era fragmentată de abisuri greu de trecut. Existenţa lor dezvăluia nişte contraste imposibil de conciliat. Erau contrastul dintre eleganţa aristocraţiei anglo-saxone şi comedia umană cu iz provincial din saloanele decrepitei nobilimi meridionale prinse în conflictul dintre plebeii de stânga şi adepţii fascismului susţinut şi de o parte dintre aristocraţii palermitani ce se temeau de confiscarea averilor şi aşa roase de prea multe datorii şi cheltuieli nesăbuite, dintre monumentalismul conservator din artele plastice şi inovaţiile stilului decorativ, dintre metropola cosmopolită înţesată de chipurile pierzaniei şi ale tristeţii şi boemia senină a oraşelor precum exuberantul Paris. Peste toate aceste observaţii legate de o Europă scindată presară o luciditate ironică necruţătoare revărsată asupra Siciliei natale dojenite fără menajamente şi o viziune deloc uşor de înghiţit sau corectă, în ochii unui cititor actual, asupra lui Mussolini, pe care îl vede drept un salvator, un binefăcător, un luptător împotriva bolşevismului şi un apărător al vechii orânduiri aristocrate din Sud.

Ludic, plin de umorul exploziv al meridionalului ce se înfruptă sarcastic din tot ce au marile oraşe europene de oferit şi un cusurgiu plin de rafinament când observă defectele unor civilizaţii zguduite de contradicţii şi crize sociale, Lampedusa evită acel ton melancolic al introspectivului ce devine martorul de la zenitul unor vechi modele şubrezite de Primul Război Mondial. Fiecare pagină este un vârtej de replici epistolare pline de efervescenţa unei autoironii, adresate rubedeniilor din Sicilia, prin care le înfaţişează, cu acele necruţătoare observaţii pişcătoare, îndreptate mai întâi împotriva ţinutului natal, frumuseţile unei Europe civilizate, străbătute între anii 1925-1930. Plimbările prin oraşele scoţiene împânzite de spiritul goticului de un mistic fantasmagoric, descrierea periplului londonez prin luxuriantele fraze picturale străbătute de tonul caustic îndreptat spre aristocraţia siciliană înţepenită în provincialism par mai degrabă nişte schiţe şi au consistenţa unui hibrid între proză şi memorialistică, apreciat de cei ce l-au redescoperit pe Lampedusa prin volumul Sirena şi alte povestiri.

Încă de la primele pagini îţi dai seama că stilul epistolar preferat de Lampedusa nu este decât un pretext pentru a-şi expune opiniile privitoare la societatea siciliană şi la destinul culturii europene, doar că preferă o bonomie înţepătoare în locul unui discurs introspectiv mohorât. Europa occidentală străbătuta de el nu este farmecul unui road trip cu privelişti memorabile (în ciuda unor ceruri în culorile lui Turner), personaje pitoreşti născătoare de anecdote sau de mult-aşteptatele descrieri subiective ale oprelelor de artă iconice. Călător prin Europa nu este o lectură pentru cei care vor să vadă o lume prin ochii unui erudit, ci să înţeleagă mai bine modul în care acesta îşi reprezintă lumea plecând de la formele pe care le iau cele văzute când sunt prelucrate de mintea plină de credinţe personale referitoare la realitatea subiectivă fixată într-o anumită epocă. Nu impresiile vizuale sunt scopul, ci trăirile şi gândurile proiectate asupra lor, care îl transformă pe scriitorul italian într-un etalon al aristocratului meridional confruntat, în timpul unei călătorii îndelungate, cu altă cultură, în care normele, ritualurile sociale, reprezentările artistice, ascensiunea economică sau relaţia cu trecutul îl pot face să se îndoiască de validitatea propriilor modele.

Tocmai importanţa acordată scenelor în care prezintă interacţiunile umane asemenea unui ceremonial îţi oferă o imagine vie asupra diferenţelor culturale din Europa interbelică, aşa cum erau percepute de un aristocrat venit dintr-o lume împotmolită în tradiţii pe care imaginea spectacolul uman rafinat din Londra le poate face să pară un obstacol în calea progresului. Lampedusa nu este un ghid al cititorului, nici un simplu observator, ci un veritabil actor care, prin scenele în care interacţionează cu semenii de pe alte meleaguri, captează diversitatea ritualurilor ce pot decide reuşita unui dialog, dincolo de cuvinte. La un moment dat ai impresia că te găseşti într-un muzeu al ceremonialului social, în care înveţi cum să abordezi problema evaluării unor porţelanuri de Sevres chiar cu unul dintre iniţiaţii din lumea galeriilor londoneze, cum este reprezentată verbal ierarhia în cel mai mare templu exclusivist din Palermo-Clubul Bellini, cum să împaci pasiunea pentru o tânără cu eticheta discreţiei recomandate la un eveniment cu ştaif de la Paris, cum oferă majestatea britanică nişte gratificaţii unui prinţ african loial colonialimsmului sau cum să îmbrăţişezi (dacă te-ai întoarce în timp) minunile tehnologiei în primele săli de cinema unde pătrunde sonorul sau în Berlinul cucerit de un aparat de radio, un Berlin în care Lampedusa vede aceeaşi vietate urbană expansivă şi devoratoare imaginată de Lang în filmul Metropolis.

Dincolo de imaginea unei Europe văzute de un sicilian ce devine în acelaşi timp martorul unei nobilimi meridionale ce-şi pierdea încet, încet, strălucirea, vei găsi un autoportret involuntar deloc măgulitor, demitizant chiar. Deşi a revoluţionat romanul italian prin capodopera Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa îţi va părea, în unele scrisori, un nobil snob închistat în vechile modele culturale. Preferă un Paris cu farmec provincial şi faţade împodobite, cu cuconiţe gureşe şi răutăcioase, cu prăvălii inspirate, nicidecum cosmopolita mască pestriţă din Montmartre. Trece indiferent pe lângă un templu al teatrului de avangardă parizian fără a simţi fiorii pelerinului boem ce s-a autoeducat citind manifestul suprarealist, eseuri despre Cubism sau Dadaism. În deceniul marii explozii avangardiste, scriitorul admiră, atunci când vizitează Tate Gallery, un Degas în locul unui pictor modern şi nişte compoziţii semnate de Sargent şi redate într-o descriere caricaturală dincolo de care poţi găsi nişte germeni ai antisemitismului când Lampedusa este gata să dea de pământ cu burghezii Wertheimer, imortalizaţi într-o serie de portrete în care el vede nişte plăvani arivişti ce miros a ghetouri şi au nişte odrasle ale căror fizionomii trădează, în ochii lui, numai vicii şi ratări.

Desprins de grandoarea monumentalistă a unei personalităţi, Lampedusa din scrierile epistolare este mai degrabă un personaj cu lumini şi umbre, ce te atrage prin umorul savuros prin care oferă vitalitate impresiilor, trimiterilor cu subînţeles la operele lui Shakespeare şi la clasicii occidentali, dar te şi descumpăneşte atunci când îşi arată dispreţul faţă de evrei, prin referinţe cinice la discriminarea lor şi prin descrieri caricaturale asemănătoare celor pe care naziştii aveau să le folosească în timpul propagandei. Este un Lampedusa între Shakespeare şi Mussolini, cât se poate de asumat, şi care, printr-o prelucrare epistolară a percepţiei sale referitoare la Europa interbelică, poate deveni un punct de plecare pentru discuţiile despre transformările şi tensiunile unei perioade ce a despărţit cele două mari traume prin care a trecut omenirea în secolul trecut. Punând cap la cap reflecţiile despre decăderea aristocraţiei meridionale, rândurile despre modul în care erau percepuţi burghezii evrei şi povestea unor latifundiari din Pisoiaşii orbi (din volumul Sirena şi alte poestiri) aflaţi în plină ascensiune într-o Sicilie care începea să resimtă efectele scindării, poţi avea o imagine mai clară a modului în care schimbările de la nivelul ierarhiei sociale au putut alimenta extremismul politic.

Calatorie prin Europa - copertaEditura Humanitas, 2016

10 lucruri pe care le-am aflat despre Ceausescu dupa ce am vizitat palatul din Primaverii

Dana Nicolae
-
0
10 lucruri pe care le-am aflat despre Ceausescu dupa ce am vizitat palatul din Primaverii

Cred că toată lumea știe cine a fost Ceaușescu și cum a sfârșit, dar nu cred că știe toată lumea cum trăia în micul lui paradis roșu. Ei bine, recent și-a deschis porțile Palatul acestuia din Primăverii pentru vizita publicului și acum ne putem satisface cu toții această curiozitate. Iată o listă cu 10 lucruri pe care le-am aflat despre el în timpul vizitei la palat (de fapt, e o vilă mai mare).

  1. Ceaușescu era fan al Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea). Vila e ticsită de la parter până la dormitorul soților Ceaușescu de la etaj cu mobilier cu motive de tip Ludovic XVI, XV sau XVI – în fine, inspirat de toți ludovicii absolutismului monarhic. Ba chiar, există și un salon în palat dedicat Regelui Soare cu scaune și mese specifice. Dar obsesia lui pentru monarhia franceză nu se oprește aici. Este clar ca până și Casa Poporului (actualul Palat al Parlamentului) se dorea a fi pentru Ceaușescu ce a fost Versailles-ul pentru Regele Soare. Versailles-ul a fost construit din excesele paranoice ale regelui Soare care credea că, găzduind toți aristocrații francezi în Palat, i-ar fi oprit din a complota împotriva lui. La fel și Casa Poporului, ar fi găzduit în cele din urmă toți oamenii din administrația statului pentru a putea fi mai ușor de supravegheat, dar și mai eficienți. Din nefericire, atât Causescu cât și ultimul dintre acei Ludovici au avut parte de sfârșituri relativ similare: executați la o Revoluție, doar că la distanțe de doar câteva secole în timp.
  2. Și-a tunat casa cu foarte multe fântâni! Vila conține un număr ridicol de fântâni mai mici sau mai mari (eu am numărat 8) situate în afara casei, în pereții clădirii pe exterior sau în interiorul casei. Din nefericire, acestea nu mai funcționează așa că nu o să ai parte de atmosfera vremurilor de glorie ale imobilului.
  3. Avea o grădină exterioară de vară în care creștea păuni. Da, păuni! Se pare că acesta era animalul preferat al Elenei Ceaușescu, fapt pe care îl putem vedea și în motivele cu păuni care apar că decorațiuni pe mai multe obiecte din casă. Partea faină e că încă mai sunt păuni acolo-două femele și un mascul – descendenți ai păunilor Ceaușeștilor și se plimbă liberi prin grădină. Le puteți face poze, dar să nu încercați să interacționați cu ei, fiindcă nu sunt prea prietenoși.

    unul dintre paunii neprietenosi
    Unul dintre paunii neprietenosi, poza apartine PRwave
  4. Avea și o grădină interioară de iarnă situată la etajul 1 al palatului deasupra căreia e un tavan ce se poate ridica pentru a lăsa lumina soarelui să ajungă la plante. Se pare că acolo își bea Ceaușescu ceaiul iarnă, la căldurică (fiindcă avea opțiunea asta). Pomii din ea sunt destul de înalți și înghesuiți acum și arată mai degrabă ca o junglă încadrată de ferestre. Totuși, mi-a plăcut bazinul cu un mosaic cu cele patru anotimpuri, care nu prea mi se pare pus în valoare – e foarte dificil de văzut din cauza pomilor care blochează parțial vederea lui de oriunde te-ai afla.
  5. Animalele preferate ale lui Ceaușescu erau doi labradori negri, Corbu și Şarona – primul, un mascul, fiind un cadou de la liderul Partidului Liberal, Sir David Steel, iar cel de-al doilea, o femelă, fusese un dar de la regina Angliei. Atât de iubiți și răsfățați erau câinii că aveau propria lor canapea de tip Ludovic chiar în dormitorul dictatorului. Ba chiar, Ceaușescu i-a pavat Tovarășului Corbu un drum facil către o carieră militară numindu-l colonel în armată română. Îngrijitorul lor din perioada Revoluției, a declarat că aceștia au murit de foame fiindcă nu mâncau decât din mâna lui Ceaușescu. Totuși, unii dintre puii acestei perechi de câini au fost dați diverselor persoane importante în stat drept cadou din partea familiei Ceaușescu, așa că e foarte posibil ca descendenții lor să trăiască și astăzi. N-ar fi fain să ai un astfel de pui ai cărui străbunici au aparținut unui dictator?

    colonelul corbu si tovarasa Sarona
    Colonelul Corbu si tovarasa Sarona
  6. Îi plăceau filmele americane atât de mult încât avea propriul cinematograf în palat (nu TV precum popurul socialist), cu ecran imens și 20 de scaune decorate în stil Art Deco pentru oaspeți. Vizitându-l am avut senzația că mă uit la un episod din Cribs de pe MTV-reality show-ul ăla în care toți rapper-îi americani se laudă cu vilele lor imense cu cinematografe de prost gust în ele. Cinematograful lui Ceaușescu are și un buncăr anti-nuclear undeva în spatele ecranului, pentru orice eventualitate…
  1. Nu bea alcool! Chiar și așa, avea o cramă cu zero sticle de vin și exact la fel de distractivă. Este clar că Ceaușescu nu erau un Boris Elțîn, alt lider comunist contemporan cu el care s-a făcut praștie de nenumărate ori cu vodcă. Odată, s-a îmbătat atât de rău într-un zbor oficial spre Dublin încât a intrat în comă alcoolică și au trebuit să se întoarcă. Cu altă ocazie, tot într-o stare de ebrietate avansată, a căzut de pe un pod și a dat vina pentru asta pe „dușmanii Perestrokăi”.
  2. Era un jucător de șah înrăit – și juca șah de câte ori avea ocazia, acasă sau în avion în plecări oficiale. Ca dovadă stă o cameră alăturată biroului lui în care se află o masă de șah cu niște piese ceva mai mari decât cele normale, destul de kistch.

    agerpres - aparatele de la 'spa'
    Aparatele de la ‘spa’. Foto Agerpres
  3. Avea propriul salon de spa… oarecum. La parter există niște camere conectate cu saună și tot felul de aparate pentru tonifiere care arată mai degrabă ca niște mașinării dintr-un azil de nebuni menite să-i țină la locul lor. Apoi, în camera următoare e strămoșul tuturor solarelor din lume, o chestie care arată ca un grătar suspendat..
  4. Avea o piscină cu motive simbolice și psihedelice. Acum nu mai are apă în ea, spațiul ei fiind utilizat pentru o expoziție. Pe pereții ei regăsim mozaicuri cu motive foarte ciudate și aproape de neînțeles, precum zodii sau un soare cu o luna incorporată în el care pare, mai degrabă, ocult. Cea mai interesantă imagine dintre acestea este una în care un om roșu plutește printre stele și comete cu o harpă sub el. E foarte greu să-ți imaginezi ce ar putea să reprezinte, poate că e varianta comunistă a unui înger sau poate ca e omul nou sovietic cucerind galaxiile cunoscute și necunoscute cu muzică? Numai Ceaușescu ar putea să ne mai răspundă…

    Piscina cu decoratiuni psihedelice (2)
    Piscina cu decoratiuni psihedelice, poza apartine PRwave

La ronde de nuit – Patrick Modiano despre Iuda in Parisul confiscat

Adriana Gionea
-
0
La ronde de nuit – Patrick Modiano despre Iuda in Parisul confiscat

Modiano a încercat imposibilul în ochii celor încă bântuiţi de traumele şi de procesele colective din tribunalele sau din pieţele oraşelor franceze ocupate de armata lui Hitler – să incite la compasiunea faţă de un protagonist care s-a infiltrat printre cei din Rezistenţă pentru a-i da pe mâna colaboraţioniştilor, nimeni alţii decât aliaţii naziştilor în Parisul ocupat. După ziua debarcării în Normandia, francezii acuzaţi de colaborarea cu naziştii au devenit paria societăţii, acuzaţi de jafuri, încurajarea deportărilor în zona lagărelor de concentrare, spionaj împotriva propriei naţiuni şi de implicarea în tot felul de afaceri tenebroase, de la tortură, vânzarea unor identităţi false, confiscarea proprietăţilotr aparţinând vecinilor ce au fugit din calea naziştilor până la contrabanda şi traficul cu opere de artă intrate în patrimoniul umanităţii.

Nimic din toate acele infamii permise într-un Paris aproape pustiit de exodul celor îngroziţi de ocupanţii hitlerişti, dar în acelaşi timp umplut până la refuz de proxeneţi, contrabandişti, ofiţeri de poliţie corupţi, şarlatani, dizeuze amatoare şi cocote fără glorie ce şi-au atribuit origini aristocrate, devenind colegele de suferinţă şi de huzur clandestin al prinţeselor bizantine decăzute, nu lipseşte din romanul intitulat La ronde de nuit. Vei descoperi un Modiano dedicat explorării fotografice a unei lumi subterane ce supravieţuieşte din acţiunile murdare comandate de ocupanţi, în care întunericul prinde contur, un Modiano dinaintea stăpânirii exersate a jocului cu umbre şi reprezentările evazive ale unor drame apăsătoare.

În mijlocul acestei faune compuse din marginalii unor zone rău famate, ce au ieşit la suprafaţă colcăind lacom printre obiecte de preţ şi băuturi fine strecurate dincolo de controlul ocupanţilor, se detaşează un protagonist ce nu are trăsăturile unui om lipsit de scrupule, ci mai degrabă pe cele ale unui puşti abia ieşit din adolescenţă, care şi-a păstrat ezitările, confuziile identitare şi perpetua căutare a unui sens existenţial specifice acelei vârste. Doar că, asemenea multor personaje masculine dintr-un roman scris de Patrick Modiano, acesta îşi îneacă adolescenţa într-un vid afectiv impregnat de introspecţii aduse în zona unui clarobscur sinistru. Aceste introspecţii prin care îşi asumă toate infamiile, apartenenţa la banda trădătorilor şi pedepsele viitoare nu fac decât să arunce mici fascicule dătătoare de fiori demonici asupra propriilor defecte, asupra propriei singurătăţi, pe care o priveşte ca pe un dat iremediabil, şi asupra epocii sale care nu acceptă decât eroii, fie că este vorba despre implicarea în acte onorabile sau despre cele duse la bun sfârşit de canalii.

Pare a fi acelaşi puşti singuratic nimerit în mijlocul unor interlopi ce-şi făceau de cap nestingheriţi în timpul Ocupaţiei, care avea să apară şi în următorul roman –Les boulevards de ceinture. Romanul La ronde de nuit te atrage precum o galerie fotografică unde umbrele unui spectacol burlesc frizând grotescul, ce plutesc în marasmul din jurul personajului central, par mai dense şi mai hâde, precum protagoniştii cu trăsături de interlopi imortalizaţi de Brassai. Contrastul dintre singurătatea ce-ţi poate stârni compasiunea pentru acele personaje ale lui Modiano condamnate la tristeţea unui abandon şi la explorarea sterilă a unui trecut evaziv şi cinismul personajului central, îndreptat în primul rând spre sine însuşi atunci când se compară cu Iuda, când priveşte în faţă propria tendinţă de a se distanţa emoţional de semeni printr-o lipsă de scrupule mai mult sau mai puţin asumată îl derutează pe cititorul înzestrat cu darul empatiei, care nu ştie ce să mai creadă ori de câte ori îl compătimeşte pentru existenţa lipsită de afecţiune ce l-a împins în lumea scursurilor ce profită de pe urma celor ameninţaţi de regimul nazist.

Intrat precum un copil debusolat în labirintul plin de intrigi macabre al unor lupi feroce, apoi uns cu toate alifiile unui trădător sau agent dublu, în limbajul şarlatanilor ce şi-au stabilit cartierul general într-un hotel din square Cimarosa, transformat într-un depozit plin de tablouri şi alte obiecte preţioase furate, după ce fost confiscate de la proprietarii puşi pe fugă de vremurile ameninţătoare, protagonistul este când victima abandonată de familie, când un colaborator abil, secătuit de umanitate, care profită de încrederea unei reţele de partizani ce luptau împotriva naziştilor pentru a o deconspira la cererea unui grup condus de colaboratorii armatei de ocupaţie. Deşi îi place liniştea securizantă a unei vieţi anonime, devine persoana de încredere a partizanilor şi preferatul şefului ce a încropit reţeaua celor au făcut rost de legitimaţii false pentru a intimida victimele jafurilor, proprietarii unor opere de artă şi ai reşedinţelor cochete şi luxoase, tranzacţionate apoi pe piaţa subterană a îmbogăţiţilor de conjunctură.

D’ici quelque temps, tous ces tenebreux personnages seraient la proie des pieuvres, squales et murenes. Je partagerais leur sort. De plein gre. Cela m’etait apparu tres clairement une nuit ou je traversais la place de la Concorde, les bras en croix. Mon ombre se projetait jusqu’au seuil de la rue Royale, ma main gauche atteignait le jardin de Champs-Elysee, ma main droit la rue Saint-Florentin. J’aurais pu me souvenir de Jesus-Christ mais je pensais a Judas Iscariote. On l’avait meconnu. Il fallait beaucoup d’humilite et de courage pour prendre a son compte toute l’ingnominie des hommes. En mourir. Seul. Comme un grand. Judas, mom frere aine. Nous etions l’un et l’autre d’un naturel mefiant. Nous n’esperions rien de nos semblables, ni de nous-memes, ni d’un sauveur eventuel. Aurais-je la force de suivre ton exemple jusqu’au boit? Un chemin difficile. Il faisait de plus en plus noir… (pag. 96).

Deşi în ochii celorlalţi este deja condamnat, el însuşi aşteptând urcarea pe eşafod când Parisul va reveni la viaţa de dinaintea invaziei, Patrick Modiano reuşeşte să-l sustragă unei judecăţi simple şi îl înzestrează cu nişte emoţii şi trăsături contradictorii menite să te inducă în eroare, stârnindu-ţi când mila, când puternicul dispreţ în faţa unui trădător ce a slujit răul absolut în perioada marcată de Holocaust. Cum îi reuşeşte acest lucru aproape imposibil? În primul rând se concentrează asupra unei atmosfere în care sordidul şi hedonismul decadent al Parisului de altădată îi oferă, cel puţin la început, alibiul fragilităţii şi al naivităţii acestui protagonist de numai douăzeci de ani, abia intrat în viaţă, care, în primele pagini, pare băiatul manierat încolţit de nişte derbedei periculoşi, mai ales că este prezentat în postura de protector cu instincte paterne a două femei lăsate de izbelişte, una dintre ele fiind nevăzătoare, cealaltă, doar o copilă. Aproape că îţi vine să-i spui că nu a bănuit în ce s-a băgat acestui băiat abandonat de o mamă pe care o intreţinuse din comisioanele primite drept răsplată pentru activităţile detectiviste de identificare a comorilor bine ascunse de cei nevoiţi să părăsească Parisul în grabă. În al doilea rând, Modiano diluează reperele temporale până când renunţă la succesiunea cronologică a faptelor, aşa cum face în toate romanele sale în care trecutul invadează prezentul, viitorul devine un trecut repetat la nesfârşit, iar istoria pierde consistenţa veridicităţii din proza realistă în favoarea unei distorsiuni subietive prelucrate vizual ca într-un experiment fotografic plin de fiorii sumbri ai unui thriller politist cu tentă noir şi gangsteri de cea mai joasă speţă.

Odată ce a fost dinamitată coerenţa unei ordini cronologice, atât la nivel narativ cât şi la nivelul biografiei unui personaj dezvăluit lent, prin introspecţii reci şi zvâcniri candide imprevizibile, Patrick Modiano devine liber să monteze episoadele poveştii într-un puzzle de gânduri şi trăiri, asamblând şi dezasamblând nişte detalii-cheie, lămuritoare, astfel încât portretul moral să devină precum un joc al oglinzilor, în care imaginea este într-o continuă schimbare. În anumite pasaje regrupează detaliile din paginile anterioare în acea ordine care să îţi permite dacă nu schimbarea verdictului, măcar amânarea lui, dându-ţi impresia că stai în faţa un personaj fragil, supus terorii ce schilodeşte voinţa şi curajul, lăsând instinctul de conservare să se dezică de valorile fundamentale până la distrofia iniţiativei şi a curajului de a se împotrivi în preajma răului, prezentându-l apoi în postura spionului ce subminează din interior acţiunile partizanilor care îşi riscă viaţa pentru eliberarea Franţei. Mai mult, ceea ce poate fi considerată o blasfemie litareră la adresa justiţiei bazate pe dovezi istorice merge atât de departe în lumea lui Modiano încât sala de tribunal este învadată de speranţa cititorului de a-şi vedea personajul salvat de propria căinţă prin curajul de a le întoarce spatele impostorilor aliaţi cu naziştii.

Protagonistul abia ieşit din adolescenţă purtând cu sine o identitate vagă, ce transformă prezenţele marcante din viaţa lui în umbre volatile, racolat sau pur şi simplu adăpostit de nişte personaje dubioase, devine aproape omniprezent în romanele scrise de Modiano, în care percepţia asupra vinovăţiei, echităţii şi ispăşirii devine fluidă pe măsură ce analiza psihologică, la fel de subtilă, decretează triunful perspectivei subiective asupra unor concepte umaniste universale precum: Libertatea, Onoarea sau Dreptatea, invocate adesea de cei din Rezistenţă, consideraţi de protagonist nişte idealişti incurabili, ale căror lupte morale pot aduce pieirea. În primele romane scrise de Modiano (La ronde de nuit este al doilea), maleficul prinde un contur ferm şi poate fi asociat unor imagini mai dense, în care detaliile sumbre capătă vâscozitatea unor nisipuri mişcătoare şi au carnalitatea unui chip expresiv surprins în fotografiile devenite nişte mărturii ale vieţii de noapte din acea parte a Parisului cutreierată şi apoi imortalizată de Henry Miller şi de Brassai. Spre deosebire de alţi insinguraţi rătăciţi în zona liberă dintre prezentul vaporos şi trecutul prelungit al evanescenţei afective, protagonistul din La ronde de nuit era captivul unei perioade în care salvarea prin apropierea umană devenise la rândul ei victima fricii, nepermiţându-i evadarea în acel Paris boem al pierderilor suportabile din Câinele-fantomă, Orizontul sau Flori de ruină.

La ronde de nuit - copertaEditura Gallimard

1...165166167...306Pagina 166 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026