Facebook
Acasă Articole Pagină 166

Articole

Ultimele

The Price of Desire – O Coco Chanel in arhitectura moderna

Adriana Gionea
-
0
The Price of Desire – O Coco Chanel in arhitectura moderna

Să cheltuieşti peste 20 milioane de euro pentru un fotoliu scos la licitaţie este fie o nesăbuinţă delirantă, fie o risipă arogantă şi obscenă într-o Europă abia intrată în recesiune. Dar nu este vorba despre orice fotoliu, ci despre faimosul fotoliu-dragon, reprezentativ pentru arhitectura modernistă a secolului trecut, dominată de stilul Bauhaus şi de cea care poate fi numită Coco Chanel din universul arhitecţilor vizionari, înainte de a intra în umbra celebrului Le Corbusier într-o lume în care inovaţia era (doar) de gen masculin. Asemenea lui Coco Chanel, Eileen Gray a eliberat simplitatea formei, a definit luxul şi eleganţa prin less is more, demonstrând cât de complicată poate fi linia şi câtă poftă de viaţă poate inspira un decor interior aparent auster. Tranformată într-o protagonistă fascinantă, interpretată de Orla Brady, deţine toate calităţile unei personalităţi feminine iconice din anii ’30. Este vizionară, şarmantă şi enigmatică în acelaşi timp, creativă, autodidactă, la curent cu sofisticata vestimentaţie androgină, curajoasă, emancipată şi hotărâtă să se dedice pasiunii sale pentru arta pusă mai presus de orice, preferând izolarea în locul culiselor mondene (asemenea lui Coco Chanel la început de drum, aşa cum o regăseşti în cartea L’allure de Chanel). A stârnit interes, dar şi invidie. A fost contestată şi apoi adulată de aceiaşi contestatari. A fost o vedetă epocii sale, apoi uitată.

The Price of Desire - biroufoto: www.thelittlefilmcompany.com

În scena de început a filmului, în care sumele etalate în timpul unei licitaţii pentru un simplu fotoliu păreau faraonice, declaraţia cumpărătoarei referitoare la motivul cheltuirii unei sume exorbitante –Este preţul dorinţei!– nu face decât să construiască o punte în timp şi să amintească de zorii arhitecturii moderniste din perioada interbelică. Dacă ar fi să le dăm crezare celor gata să declare vila proiectată de Eileen Gray drept prima construcţie modernă destinată locuirii, poţi considera inovaţia strâns legată de existenţa dorinţei. Dorinţa stârnită de frumos, de bărbatul ce a inspirat-o, de întâlnirea cu viziunea curajosului arhitect Le Corbusier, deloc prietenos cu ea în acest film. Preţul dorinţei poate fi şi celebra vilă E1027 de pe Coasta de Azur (Roquebrune-Cap-Martin), devenită un trofeu al bătăliei dintre doi vizionari, pe care Eileen o câştigă în faţa titanului mentor prin abordarea feminin-umanistă luată peste picior de Le Corbusier: O casă nu este o maşină de locuit (cum susţinea Le Corbusier), ci refugiul unui om, extensia lui, prelungirea lumii lui spirituale. Preţul dorinţei este şi rivalitatea din cuplu şi dispreţul mimat de regele arhitecturii moderne, Le Corbusier, devenit o prezenţă caricaturală în acest film, dar care, prin interpretarea lui Vincent Perez, salvează filmul de la sentimentalismele clişeistice ale unui romance, inadecvate în aerul rarefiat al intelectului. Mimica, vestimentaţia şi replicile demne de un flegmatic ironic luat direct dintr-un salon englezesc susţin tonul caustic, prin care maschează nesiguranţa, trăsăturile unui mizantrop constipat şi rigiditatea expusă în faţa celor ce nu vor să-i respecte cu sfinţenie crezul inovator. Prin această reprezentare caricaturală, de snob misogin, Le Corbusier-personajul, vădit copleşit de faima şarmantei Eileen, dar mai ales de claritatea obiectelor decorative prin care ea putea transforma designul interior într-o galerie avangardistă, ajunge să-i expună drama şi să aducă la suprafaţă o poveste despre inspiraţie şi uitare, despre glorie şi atribuirea incertă a semnăturii ce poate confirma paternitatea unei capodopere.

The Price of Desire - vilafoto:www.wmagazine.com/www.thelittlefilmcompany.com

Această rivalitate, ce ascunde şi o admiraţie copleşitoare pentru creaţia perfectă a concurentului, capătă dimensiunea unei aspiraţii spre absolutul estetic pe care masculinul vrea să-l posede şi femininul să-i dea forma eliberatoare şi misterul spaţiului ce reflectă lumea interioară. Orice nesiguranţă şi discuţie în contradictoriu are puterea unei trăiri pătimaşe, de tipul iubire-ură, împărtăşite de marii creatori legaţi tocmai prin obiectul ce devine sursa competiţiei. În loc să redea o bătălie a orgoliilor devastatoare, regizoarea o trece în planul abisal, unde creaţia are un sens psihanalitic, dar expus printr-un ton parodic atunci când Le Corbusier simte nevoia să fecundeze artistic opera de suflet a lui Eileen, lăsându-şi amprenta prin frescele adaugate în lipsa ei, despre care spune că scot la suprafaţă fantasmele sale erotice. O lovitură de graţie în paradisul radiant şi minimalist al rivalei sale, precum un atac dramatic asupra castităţii, după ce o reneagă atunci când o exclude sfidător de la reuniunile arhitecţilor de gen masculin, o castă deloc tolerantă cu noul val al emancipării feminine prin artă. Îi vrea cu ardoare vila, multă vreme atribuită lui în urma frescelor adăugate, dar precum o zeiţă a dreptatii venite pe Coasta de Azur, spiritul lui Eileen îi dă lovitura de graţie chiar în preajma templului său modernist, confiscat de rivalul ajuns până la urmă prizonierul obiectului posedat ca trofeu al gloriei postume.

The Price of Desire - Le Corbusier si Jean Badovicifoto: www.stylepark.com/www.thelittlefilmcompany.com

Filmul devine o alternanţă între povestea legăturii simbiotice dintre vila-monument şi relaţia de iubire dintre Eileen şi Jean Badovici, la care spectatorul asistă dintr-un plan îndepărtat, şi relatările lui Corbusier în postura de personaj-narator, ce se uita direct la cameră, implicându-te afectiv în mărturiile sale. Este un Corbusier pe cât de antipatic, pe atât de expresiv, având magnetismul unui monstru sacru devenit o caricatură prin propria complicitate. Acesta preferă să trimită în derizoriu viziunea lui Eileen despre o construcţie înzestrată cu suflet şi devenită carapacea, extensia proprietarului, oglinda lumii sale interioare, apoi se duce pe sine în acelaşi derizoriu, înfăţişându-se în postura unui artist neîmplinit şi frustrat în prezenţa femeii talentate. O critică pe Eileen ori de câte ori are ocazia. Este dominat de creativitatea ei, încât simte nevoia să-şi pună amprenta asupra vilei pe care, mai târziu, avea să i-o ia de sub nas lui Onassis, în urma unei licitaţii pierdute de magnatul ce şi-a exprimat dorinţa de a distruge frescele adăugate de Le Corbusier, pe care le consideră nişte graffiti de prost gust, uitând că banii nu pot cumpăra şi dreptul de a-i aduce modificări unei construcţii incluse în patrimoniul cultural.

The Price of Desire - Le Corbusierwww.thelittlefilmcompany.com

The Price of Desire se înscrie în categoria filmelor ce îmbină inspiraţia unor inovatori cu poveştile de iubire şi respectă o formulă ce, în urmă cu şapte ani, a propulsat un roman (Camera de sticlă) despre o casă avangardistă direct pe lista nominalizărilor la Man Booker Prize – aducerea în prim-plan a unei construcţii emblematice pentru a explora legătura dintre emoţie, relaţiile interumane şi estetic, dintre aspiraţiile unei epoci şi modul în care sunt reflectate în jocul de linii, forme şi volume. Vila proiectată de Eileen Gray pentru arhitectul şi jurnalistul născut în România, Jean Badovici (Francesco Scianno) devine un personaj în sine, care poate capta sentimentele, dorinţa de libertate a unei femei îndrăgostite de artă, idealurile unei decade care dorea să se rupă de traumele Primului Război Mondial prin regasirea liniei simple şi a luminozităţii prin reîntoarcerea la puritatea formelor.

The Price of Desire - terasafoto: www.thelittlefilmcompany.com

Inspirat dintr-o relaţie în care iubirea şi dialogurile înflăcarate despre viitorul arhitecturii s-au suprapus, filmul regizat de Mary McGuckian este o experienţă vizuală memorabilă pentru spectatorii ce jubilează când aud cuvinte precum design interior japonez adaptat la stilul Art Deco, avangardă, Bauhaus, Le Corbusier, De Stijl sau Funcţionalism. Interioarele cu piese de mobilier minimaliste (când minimalismul însemna inovaţie), paravane cu picturi stilizate şi armonia ce permitea un dialog subtil al formelor pure sunt o sursă de voluptate pentru spectatorul ce se vrea introdus în atmosfera interbelică. Pur şi simplu te trezeşti invitat în atelierul lui Eileen, devenită irezistibilă în ipostaza femeii sigure pe ea şi în acelaşi timp sensibilă şi vulnerabilă când este ironizată deoarece vrea să însufleţească pragmatismul noii direcţii în arhitectură, apoi pe ţărmul însorit unde asişti la discuţiile contradictorii între ea şi Le Corbusier. Iar surprizele pentru cinefilii interesaţi şi de începuturile avangardei nu se opresc aici. Filmul abundă în replici memorabile despre noile tendinţe ale arhitecturii, despre viitorul artei şi despre legătura dintre armonia unei locuinţe şi universul psihologic.

“The role of the artist is to anticipate the eternal movement of emotions, to express the secret relation between man and the universe.”
—Jean Badovici (http://www.domusweb.it)

Regizoarea nu este deloc zgârcită atunci când face trimiteri pentru cei avand o cultură vastă chiar dacă unii spectatori se simt în postura celui trimis la manualul de istoria artei şi arhitecturii. Dialogurile despre idealurile artistice, despre funcţionalitate şi respectarea gustului pentru frumos, dincolo de rolul practic, despre păstrarea unor canoane şi libertatea de creaţie, despre legile universale şi ignorarea lor în menţinerea unei relaţii armonioase dintre exterior şi interior, dintre peisaj şi casă fac trimiteri frecvente la cele cinci principii impuse de Le Corbusier. Aşadar, dacă nu ai cunoştinţe de bază despre istoria arhitecturii moderne, filmul ţi se va părea fie un simplu demers de a recupera din uitare o personalitate feminină prinsă într-un joc al orgoliilor masculine, fie o expunere poetică a relaţiei dintre actul creaţiei şi zbuciumul amoros, pe fundalul unor peisaje ispititoare de pe Riviera inundată de calmul solar ce scoate şi mai mult în relief formele armonioase ale vilei albe care pare un paralelipiped ce atrage lumina în scenele filmate în slow-motion prin care este surprinsă, apoi dilatată, clipa inspiraţiei însoţite de entuziasm şi de mimica visătoare.

The Price of Desire - cuplulfoto: www.domusweb.it/en & www.thelittlefilmcompany.com

Totuşi, pentru spectatorii pe care nu-i interesează colecţionarea exemplarelor din revista L’Architecture Vivante păstrate în prăvăliile anticarilor, revistă adesea pomenită în film şi considerată biblia scrisă de Jean Badovici, iubitul lui Eileen, pentru a propovădui minunile inovatorilor, şi care devine pretextul acestuia de a se apropia de zeiţa noului design interior pentru a o intervieva, apoi pentru a o seduce şi convinge să devină o arhitectă în adevăratul sens al cuvântului, încurajând-o să proiecteze cuibuşorul avangardist al iubirii lor, regizoarea scoate nişte aşi din mâneca succesului în rândul publicului larg. Imaginile radiante sunt plăcute ochiului, îmbinând peisajele însorite cu farmecul rafinat al unor interioare interbelice prin care ochiul privitorului este relaxat datorita formelor geometrice îmbinate într-o armonie expansivă ce trece dincolo de ecran încât pare o prelungire a sălii de cinema, nişte cadre semănând cu fotografiile vintage din revistele de life style, nişte replici suficient de accesibile pentru a explica viziunile personajelor pe înţelesul tuturor, o poveste de iubire irezistibilă între bărbatul charismatic şi femeia independentă ce nu vrea să renunţe la primul ei amant-Arta (cu mici intermitenţe amoroase controversate datorită relaţiilor bisexuale, într-un triunghi feminin clandestin în care apare şi Alanis Morissette interpretând cântece patriotice şi imitând timbrul lui Edith Piaf), nişte protagonişti interpretaţi într-o manieră expresivă, ce implică farmecul autoironiei caricaturale devenită calitatea artiştilor conştienţi de propria valoare confirmată, o rivalitate ce păstrează sâmburii unei iubiri neîmpărtăşite şi o alegorie a modului în care arta şi rivalitatea pot schimba paternitatea unei creaţii în memoria colectivă după ce a fost iniţial un câmp de bătălie pentru amanţii ce s-au îndepărtat unul de celălalt după ce şi-au imaginat-o împreună.

Imaginile în care lumina înconjoară vila din Roquebrune-Cap-Martin, devennit locul unde existenţa pare să se scalde într-o voluptate nelumească ivită din contemplarea formelor geometrice de la începuturi, în timp ce personajele fac trimitere la paradisul imaginar al lui Baudelaire din poezia Invitation au voyage. Discuţiile ce trădează un romantism de modă veche în plină ascensiune a discreţiei decorative, în legătură cu denumirea vilei, ce ar fi trebuit să reflecte prin simbolul ascuns al numerelor comuniunea dintre sufletele celor doi arhitecţi. Sunt câteva elemente accesibile introduse de regizoare pentru a satisface şi apetitul spectatorului ce vrea să se agaţe de un element familiar într-o mare de referinţe pentru connaisseurs. Mary McGuckian se foloseşte aşadar de povestea de iubire dintre doi vizionari, în care unul ajunge să se hrănească din faima celuilalt, fără a dilua calitatea unor trimiteri culturale. Tensiunile dintre personaje, rivalităţile sau dezamăgirile apărute în interiorul cuplului erodat de infidelităţi sunt exprimate astfel încât să nu tulbure armonia liniilor şi a formelor de un alb ce trimite la reverii solare. Asemenea vilei, lipsite de ornamente, jocuri arhitectonice în care protagoniştii sunt mobilele opulente, coloanele încărcate de nişte detalii flamboaiante sau grandoarea, trăirile şi deciziile personajelor sunt clare şi precise, precum o linie hotărâtă, încât să nu tulbure calmul ascociat vilei scăldate de lumină prin desfăşurări sentimentale baroce, gata să-i ofere unei despărţiri o amploare monumentală copleşitoare.

Până şi relaţiile dintre personaje trebuie să păstreze simplitatea în exprimarea dezacordurilor. Nu trebuie să tulbure echilibrul atins prin simplitate, iar expresivitatea emoţională trebuie să evite greutatea manieristă a reacţiilor, a exprimării unei dureri, a unei revolte prin care trece femeia respinsă în lumea intelectuală a bărbaţilor. Despărţirea înseamnă construirea unei alte reşedinţe care să poată simboliza noul drum ales de Eileen, bătăile în uşa iubitului adormit lângă o altă femeie mai tânără au ca scop nu reproşurile zgomotoase ci recuperarea unui fotoliu avangardist creat de protagonistă, eşecul amoros este eclipsat de indignarea excluderii prezenţelor feminine din galerie inovatorilor strânşi la marile evenimente, iar vechea rivalitate profesională se transformă în iniţiativa intruzivă a lui Corbusier, precum o invazie barbară pentru Eileen, de a reda povestea ei de iubire printr-o frescă bizară în care siluetele lui Miro sunt cotropite de pigmenţii folosiţi mai degrabă de Matisse, în contrast obscen cu idealul unei construcţii luminoase de un alb perfect.

Ce te impresionează la filmul regizat de Mary McGuckian, pe lângă încăpăţânarea de a nu face rabat de la consistenţa trimiterilor culturale în favoarea unei abordări accesibile, pe înţelesul tuturor, este capacitatea de a muta relaţiile afective în lumea celor absorbiţi de noile teorii şi canoane ale artei fără a cădea în extrema intelectualizării austere în ochii spectatorului. De fapt, într-o lume a personajelor captivate de formele epurate de ornamentele inutile, de îmbinarea dintre artă, ştiinţă şi creativitatea vizionară şi de reducerea formei la importanţa funcţională, raţională, trăirile sunt omniprezente ca într-un poem plin de lumină, chiar şi atunci când Eileen preferă atelierul în locul refugiului amoros. Independentă şi obsedată de propria lume creativă, Eileen rămâne o prezenţă dominată de propriile sentimente, pe care şi le asumă cu discreţia reflectată de formele precise, dar care pot schimba un spaţiu prin expresivitatea unei simplităţi ce avea atâtea de spus. Asemenea obiectelor de mobilier create, reuşeşte să capteze privirea fără a eclipsa, iar această calitate a personajului îi permite regizoarei să atragă atenţia şi asupra rivalului ei fără a dezechilibra raportul dintre vizibilitatea protagonistei şi personajele secundare, din arhitectura scenariului.


LYTE video

 

feature image: www.architectsjournal.co.uk/www.thelittlefilmcompany.com

 

 

 

 

 

 

Muzeul Cotroceni – 5 lucruri faine pe care le-am văzut acolo

Dana Nicolae
-
0
Muzeul Cotroceni – 5 lucruri faine pe care le-am văzut acolo

Muzeul Cotroceni face parte din Palatul Cotroceni adică locul unde lucrează Președintele României. Este un loc de neratat pentru oricine, dar mai ales pentru orice împătimit al istoriei. Asta pentru că a fost reședință regală înainte de venirea comuniștilor și păstrează în mare măsură forma de atunci. Cu excepția bisericii din curte care a fost reconstruită complet.

Iată cinci lucruri faine pe care le poți vedea la Muzeul Cotroceni.

Holul superb de la intrarea în Muzeul Cotroceni a fost construit după aspectul celui de la Opera din Paris.

Holul îți da senzația că pot răsări oricând din capătul scărilor domni și doamne îmbrăcați în haină de gală. Dacă s-ar face un film după Cenușăreasa, scena cu pierdutul pantofului ar putea fi filmată lejer pe scările astea.

intrare muzeul cotroceni
Cadrul perfect pentru Cenusareasa (Foto http://infotravelguide.ro/)

Biserica, unde poți să participi la slujbe la Muzeul Cotroceni.

Intrarea e gratis, dar tot trebuie să treci de un punct de securitate. Adică un detector de metale ca la aeroport și verificarea carții de identitate. Biserica a fost ctitorită de Șerban Cantacuzino și demolată de Ceaușescu. Pentru ca apoi să fie reconstruită lângă Muzeul Cotroceni în 2003, la insistențele și cu susținerea descendenților familiei Cantacuzino.

La Muzeul Cotroceni poți vedea Cumințenia Pământului.

Nu ne-am intersectat cu președintele României la Muzeul Cotroceni, însă am întâlnit pe cineva la fel de impunător, Cumințenia Pământului. O știți, este sculptura aceea foarte “scumpă” a lui Brâncuși pentru care statul român face chetă printre oamenii de rând. Dacă vă bate gândul să donați bani pentru achiziția ei, vă recomand să vedeți pentru pe ce dați banii. 🙂

Mai tot mobilierul care nu a fost distrus după abdicarea regelui e încă acolo, la Muzeul Cotroceni

Da, aceasta e o parte neplăcută a istoriei noastre. Așa cum Palatul Primăverii a fost vandalizat și furat după Revoluție, la fel a pățit și Palatul Cotroceni. S-a întâmplat în 1948, după abdicarea regelui Mihai I. Paturile regilor și reginelor, mesele și coloanele de marmură ce cântăresc tone sau sute de kilograme n-au fost arse sau furate în 1948. Pentru că nu au putut fi cărate afară. Așa că acum noi le putem încă admira la Muzeul Cotroceni.

numai cenusareasa ar putea intra in ei (2) muzeul cotroceni
Numai Cenusareasa ar putea intra in ei

    Bonus: În perioada aceasta, se poate vizita la  Muzeul Cotroceni expoziția “Eleganţă şi tradiţie în moda feminină. De la Belle Époque la interbelic”. Aceasta prezintă două colecţii particulare de haine și accesorii feminine de epocă aparținând Iuliei Gorneanu şi Oanei Creţu.

Sunt haine superbe și adorabile care demonstrează prin dimensiunile lor cum arătau femeile de atunci. Adică mignone și cu talie de viespe. Nu știu dacă hainele s-au micșorat sub greutatea anilor. Dar sunt slabe șanse ca pantofii să fi intrat la apă așa ușor. Erau atât de mici că nu cred că femeile din grupul meu de vizită ar fi intrat în ei. Poate doar dacă și-ar tăiat degetele de la picioare ca surorile vitrege ale Cenușăresei din basm. Uite alt element care s-ar putea folosi pentru ecranizarea Cenușăresei! Practic, tot ce mai trebuie e cameră de filmat, că restul e deja acolo…

Sursa feature photo www.paginadebanci.ro

Descoperă alte locuri de vizitat in Bucuresti in urmatoarele trei articole: 20 de locuri de vizitat in Bucuresti – obiective turistice de neratat

10 povești pe care le-am aflat despre Cimitirul Bellu

Locuri de vizitat in Bucuresti – 20 de obiective turistice unde sa te simti bine

Cimitirul Bellu – povestile ascunse de la Bellu si de ce sa-l vezi macar o data in viata

Calator prin Europa – Paris, Londra, Florenta, Zurich, Roma, Berlin, vizitate de autorul romanului “Ghepardul”

Adriana Gionea
-
0
Calator prin Europa – Paris, Londra, Florenta, Zurich, Roma, Berlin, vizitate de autorul romanului “Ghepardul”

Giuseppe Tomasi di Lampedusa a lăsat în urma lui mai mult decât nişte scrisori picturale despre Europa urbană din perioada interbelică. Dincolo de monumente istorice, artere-furnicar, expoziţii de artă, cluburi exclusiviste londoneze sau ospăţuri scoţiene ce trădează apetitul demn de un veritabil sicilian, vei da peste o reflecţie caustică, precum o satiră, asupra diferenţelor culturale.

Europa celui ce avea să scrie peste ani unul dintre cele mai bune romane italiene era fragmentată de abisuri greu de trecut. Existenţa lor dezvăluia nişte contraste imposibil de conciliat. Erau contrastul dintre eleganţa aristocraţiei anglo-saxone şi comedia umană cu iz provincial din saloanele decrepitei nobilimi meridionale prinse în conflictul dintre plebeii de stânga şi adepţii fascismului susţinut şi de o parte dintre aristocraţii palermitani ce se temeau de confiscarea averilor şi aşa roase de prea multe datorii şi cheltuieli nesăbuite, dintre monumentalismul conservator din artele plastice şi inovaţiile stilului decorativ, dintre metropola cosmopolită înţesată de chipurile pierzaniei şi ale tristeţii şi boemia senină a oraşelor precum exuberantul Paris. Peste toate aceste observaţii legate de o Europă scindată presară o luciditate ironică necruţătoare revărsată asupra Siciliei natale dojenite fără menajamente şi o viziune deloc uşor de înghiţit sau corectă, în ochii unui cititor actual, asupra lui Mussolini, pe care îl vede drept un salvator, un binefăcător, un luptător împotriva bolşevismului şi un apărător al vechii orânduiri aristocrate din Sud.

Ludic, plin de umorul exploziv al meridionalului ce se înfruptă sarcastic din tot ce au marile oraşe europene de oferit şi un cusurgiu plin de rafinament când observă defectele unor civilizaţii zguduite de contradicţii şi crize sociale, Lampedusa evită acel ton melancolic al introspectivului ce devine martorul de la zenitul unor vechi modele şubrezite de Primul Război Mondial. Fiecare pagină este un vârtej de replici epistolare pline de efervescenţa unei autoironii, adresate rubedeniilor din Sicilia, prin care le înfaţişează, cu acele necruţătoare observaţii pişcătoare, îndreptate mai întâi împotriva ţinutului natal, frumuseţile unei Europe civilizate, străbătute între anii 1925-1930. Plimbările prin oraşele scoţiene împânzite de spiritul goticului de un mistic fantasmagoric, descrierea periplului londonez prin luxuriantele fraze picturale străbătute de tonul caustic îndreptat spre aristocraţia siciliană înţepenită în provincialism par mai degrabă nişte schiţe şi au consistenţa unui hibrid între proză şi memorialistică, apreciat de cei ce l-au redescoperit pe Lampedusa prin volumul Sirena şi alte povestiri.

Încă de la primele pagini îţi dai seama că stilul epistolar preferat de Lampedusa nu este decât un pretext pentru a-şi expune opiniile privitoare la societatea siciliană şi la destinul culturii europene, doar că preferă o bonomie înţepătoare în locul unui discurs introspectiv mohorât. Europa occidentală străbătuta de el nu este farmecul unui road trip cu privelişti memorabile (în ciuda unor ceruri în culorile lui Turner), personaje pitoreşti născătoare de anecdote sau de mult-aşteptatele descrieri subiective ale oprelelor de artă iconice. Călător prin Europa nu este o lectură pentru cei care vor să vadă o lume prin ochii unui erudit, ci să înţeleagă mai bine modul în care acesta îşi reprezintă lumea plecând de la formele pe care le iau cele văzute când sunt prelucrate de mintea plină de credinţe personale referitoare la realitatea subiectivă fixată într-o anumită epocă. Nu impresiile vizuale sunt scopul, ci trăirile şi gândurile proiectate asupra lor, care îl transformă pe scriitorul italian într-un etalon al aristocratului meridional confruntat, în timpul unei călătorii îndelungate, cu altă cultură, în care normele, ritualurile sociale, reprezentările artistice, ascensiunea economică sau relaţia cu trecutul îl pot face să se îndoiască de validitatea propriilor modele.

Tocmai importanţa acordată scenelor în care prezintă interacţiunile umane asemenea unui ceremonial îţi oferă o imagine vie asupra diferenţelor culturale din Europa interbelică, aşa cum erau percepute de un aristocrat venit dintr-o lume împotmolită în tradiţii pe care imaginea spectacolul uman rafinat din Londra le poate face să pară un obstacol în calea progresului. Lampedusa nu este un ghid al cititorului, nici un simplu observator, ci un veritabil actor care, prin scenele în care interacţionează cu semenii de pe alte meleaguri, captează diversitatea ritualurilor ce pot decide reuşita unui dialog, dincolo de cuvinte. La un moment dat ai impresia că te găseşti într-un muzeu al ceremonialului social, în care înveţi cum să abordezi problema evaluării unor porţelanuri de Sevres chiar cu unul dintre iniţiaţii din lumea galeriilor londoneze, cum este reprezentată verbal ierarhia în cel mai mare templu exclusivist din Palermo-Clubul Bellini, cum să împaci pasiunea pentru o tânără cu eticheta discreţiei recomandate la un eveniment cu ştaif de la Paris, cum oferă majestatea britanică nişte gratificaţii unui prinţ african loial colonialimsmului sau cum să îmbrăţişezi (dacă te-ai întoarce în timp) minunile tehnologiei în primele săli de cinema unde pătrunde sonorul sau în Berlinul cucerit de un aparat de radio, un Berlin în care Lampedusa vede aceeaşi vietate urbană expansivă şi devoratoare imaginată de Lang în filmul Metropolis.

Dincolo de imaginea unei Europe văzute de un sicilian ce devine în acelaşi timp martorul unei nobilimi meridionale ce-şi pierdea încet, încet, strălucirea, vei găsi un autoportret involuntar deloc măgulitor, demitizant chiar. Deşi a revoluţionat romanul italian prin capodopera Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa îţi va părea, în unele scrisori, un nobil snob închistat în vechile modele culturale. Preferă un Paris cu farmec provincial şi faţade împodobite, cu cuconiţe gureşe şi răutăcioase, cu prăvălii inspirate, nicidecum cosmopolita mască pestriţă din Montmartre. Trece indiferent pe lângă un templu al teatrului de avangardă parizian fără a simţi fiorii pelerinului boem ce s-a autoeducat citind manifestul suprarealist, eseuri despre Cubism sau Dadaism. În deceniul marii explozii avangardiste, scriitorul admiră, atunci când vizitează Tate Gallery, un Degas în locul unui pictor modern şi nişte compoziţii semnate de Sargent şi redate într-o descriere caricaturală dincolo de care poţi găsi nişte germeni ai antisemitismului când Lampedusa este gata să dea de pământ cu burghezii Wertheimer, imortalizaţi într-o serie de portrete în care el vede nişte plăvani arivişti ce miros a ghetouri şi au nişte odrasle ale căror fizionomii trădează, în ochii lui, numai vicii şi ratări.

Desprins de grandoarea monumentalistă a unei personalităţi, Lampedusa din scrierile epistolare este mai degrabă un personaj cu lumini şi umbre, ce te atrage prin umorul savuros prin care oferă vitalitate impresiilor, trimiterilor cu subînţeles la operele lui Shakespeare şi la clasicii occidentali, dar te şi descumpăneşte atunci când îşi arată dispreţul faţă de evrei, prin referinţe cinice la discriminarea lor şi prin descrieri caricaturale asemănătoare celor pe care naziştii aveau să le folosească în timpul propagandei. Este un Lampedusa între Shakespeare şi Mussolini, cât se poate de asumat, şi care, printr-o prelucrare epistolară a percepţiei sale referitoare la Europa interbelică, poate deveni un punct de plecare pentru discuţiile despre transformările şi tensiunile unei perioade ce a despărţit cele două mari traume prin care a trecut omenirea în secolul trecut. Punând cap la cap reflecţiile despre decăderea aristocraţiei meridionale, rândurile despre modul în care erau percepuţi burghezii evrei şi povestea unor latifundiari din Pisoiaşii orbi (din volumul Sirena şi alte poestiri) aflaţi în plină ascensiune într-o Sicilie care începea să resimtă efectele scindării, poţi avea o imagine mai clară a modului în care schimbările de la nivelul ierarhiei sociale au putut alimenta extremismul politic.

Calatorie prin Europa - copertaEditura Humanitas, 2016

10 lucruri pe care le-am aflat despre Ceausescu dupa ce am vizitat palatul din Primaverii

Dana Nicolae
-
0
10 lucruri pe care le-am aflat despre Ceausescu dupa ce am vizitat palatul din Primaverii

Cred că toată lumea știe cine a fost Ceaușescu și cum a sfârșit, dar nu cred că știe toată lumea cum trăia în micul lui paradis roșu. Ei bine, recent și-a deschis porțile Palatul acestuia din Primăverii pentru vizita publicului și acum ne putem satisface cu toții această curiozitate. Iată o listă cu 10 lucruri pe care le-am aflat despre el în timpul vizitei la palat (de fapt, e o vilă mai mare).

  1. Ceaușescu era fan al Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea). Vila e ticsită de la parter până la dormitorul soților Ceaușescu de la etaj cu mobilier cu motive de tip Ludovic XVI, XV sau XVI – în fine, inspirat de toți ludovicii absolutismului monarhic. Ba chiar, există și un salon în palat dedicat Regelui Soare cu scaune și mese specifice. Dar obsesia lui pentru monarhia franceză nu se oprește aici. Este clar ca până și Casa Poporului (actualul Palat al Parlamentului) se dorea a fi pentru Ceaușescu ce a fost Versailles-ul pentru Regele Soare. Versailles-ul a fost construit din excesele paranoice ale regelui Soare care credea că, găzduind toți aristocrații francezi în Palat, i-ar fi oprit din a complota împotriva lui. La fel și Casa Poporului, ar fi găzduit în cele din urmă toți oamenii din administrația statului pentru a putea fi mai ușor de supravegheat, dar și mai eficienți. Din nefericire, atât Causescu cât și ultimul dintre acei Ludovici au avut parte de sfârșituri relativ similare: executați la o Revoluție, doar că la distanțe de doar câteva secole în timp.
  2. Și-a tunat casa cu foarte multe fântâni! Vila conține un număr ridicol de fântâni mai mici sau mai mari (eu am numărat 8) situate în afara casei, în pereții clădirii pe exterior sau în interiorul casei. Din nefericire, acestea nu mai funcționează așa că nu o să ai parte de atmosfera vremurilor de glorie ale imobilului.
  3. Avea o grădină exterioară de vară în care creștea păuni. Da, păuni! Se pare că acesta era animalul preferat al Elenei Ceaușescu, fapt pe care îl putem vedea și în motivele cu păuni care apar că decorațiuni pe mai multe obiecte din casă. Partea faină e că încă mai sunt păuni acolo-două femele și un mascul – descendenți ai păunilor Ceaușeștilor și se plimbă liberi prin grădină. Le puteți face poze, dar să nu încercați să interacționați cu ei, fiindcă nu sunt prea prietenoși.

    unul dintre paunii neprietenosi
    Unul dintre paunii neprietenosi, poza apartine PRwave
  4. Avea și o grădină interioară de iarnă situată la etajul 1 al palatului deasupra căreia e un tavan ce se poate ridica pentru a lăsa lumina soarelui să ajungă la plante. Se pare că acolo își bea Ceaușescu ceaiul iarnă, la căldurică (fiindcă avea opțiunea asta). Pomii din ea sunt destul de înalți și înghesuiți acum și arată mai degrabă ca o junglă încadrată de ferestre. Totuși, mi-a plăcut bazinul cu un mosaic cu cele patru anotimpuri, care nu prea mi se pare pus în valoare – e foarte dificil de văzut din cauza pomilor care blochează parțial vederea lui de oriunde te-ai afla.
  5. Animalele preferate ale lui Ceaușescu erau doi labradori negri, Corbu și Şarona – primul, un mascul, fiind un cadou de la liderul Partidului Liberal, Sir David Steel, iar cel de-al doilea, o femelă, fusese un dar de la regina Angliei. Atât de iubiți și răsfățați erau câinii că aveau propria lor canapea de tip Ludovic chiar în dormitorul dictatorului. Ba chiar, Ceaușescu i-a pavat Tovarășului Corbu un drum facil către o carieră militară numindu-l colonel în armată română. Îngrijitorul lor din perioada Revoluției, a declarat că aceștia au murit de foame fiindcă nu mâncau decât din mâna lui Ceaușescu. Totuși, unii dintre puii acestei perechi de câini au fost dați diverselor persoane importante în stat drept cadou din partea familiei Ceaușescu, așa că e foarte posibil ca descendenții lor să trăiască și astăzi. N-ar fi fain să ai un astfel de pui ai cărui străbunici au aparținut unui dictator?

    colonelul corbu si tovarasa Sarona
    Colonelul Corbu si tovarasa Sarona
  6. Îi plăceau filmele americane atât de mult încât avea propriul cinematograf în palat (nu TV precum popurul socialist), cu ecran imens și 20 de scaune decorate în stil Art Deco pentru oaspeți. Vizitându-l am avut senzația că mă uit la un episod din Cribs de pe MTV-reality show-ul ăla în care toți rapper-îi americani se laudă cu vilele lor imense cu cinematografe de prost gust în ele. Cinematograful lui Ceaușescu are și un buncăr anti-nuclear undeva în spatele ecranului, pentru orice eventualitate…
  1. Nu bea alcool! Chiar și așa, avea o cramă cu zero sticle de vin și exact la fel de distractivă. Este clar că Ceaușescu nu erau un Boris Elțîn, alt lider comunist contemporan cu el care s-a făcut praștie de nenumărate ori cu vodcă. Odată, s-a îmbătat atât de rău într-un zbor oficial spre Dublin încât a intrat în comă alcoolică și au trebuit să se întoarcă. Cu altă ocazie, tot într-o stare de ebrietate avansată, a căzut de pe un pod și a dat vina pentru asta pe „dușmanii Perestrokăi”.
  2. Era un jucător de șah înrăit – și juca șah de câte ori avea ocazia, acasă sau în avion în plecări oficiale. Ca dovadă stă o cameră alăturată biroului lui în care se află o masă de șah cu niște piese ceva mai mari decât cele normale, destul de kistch.

    agerpres - aparatele de la 'spa'
    Aparatele de la ‘spa’. Foto Agerpres
  3. Avea propriul salon de spa… oarecum. La parter există niște camere conectate cu saună și tot felul de aparate pentru tonifiere care arată mai degrabă ca niște mașinării dintr-un azil de nebuni menite să-i țină la locul lor. Apoi, în camera următoare e strămoșul tuturor solarelor din lume, o chestie care arată ca un grătar suspendat..
  4. Avea o piscină cu motive simbolice și psihedelice. Acum nu mai are apă în ea, spațiul ei fiind utilizat pentru o expoziție. Pe pereții ei regăsim mozaicuri cu motive foarte ciudate și aproape de neînțeles, precum zodii sau un soare cu o luna incorporată în el care pare, mai degrabă, ocult. Cea mai interesantă imagine dintre acestea este una în care un om roșu plutește printre stele și comete cu o harpă sub el. E foarte greu să-ți imaginezi ce ar putea să reprezinte, poate că e varianta comunistă a unui înger sau poate ca e omul nou sovietic cucerind galaxiile cunoscute și necunoscute cu muzică? Numai Ceaușescu ar putea să ne mai răspundă…

    Piscina cu decoratiuni psihedelice (2)
    Piscina cu decoratiuni psihedelice, poza apartine PRwave

La ronde de nuit – Patrick Modiano despre Iuda in Parisul confiscat

Adriana Gionea
-
0
La ronde de nuit – Patrick Modiano despre Iuda in Parisul confiscat

Modiano a încercat imposibilul în ochii celor încă bântuiţi de traumele şi de procesele colective din tribunalele sau din pieţele oraşelor franceze ocupate de armata lui Hitler – să incite la compasiunea faţă de un protagonist care s-a infiltrat printre cei din Rezistenţă pentru a-i da pe mâna colaboraţioniştilor, nimeni alţii decât aliaţii naziştilor în Parisul ocupat. După ziua debarcării în Normandia, francezii acuzaţi de colaborarea cu naziştii au devenit paria societăţii, acuzaţi de jafuri, încurajarea deportărilor în zona lagărelor de concentrare, spionaj împotriva propriei naţiuni şi de implicarea în tot felul de afaceri tenebroase, de la tortură, vânzarea unor identităţi false, confiscarea proprietăţilotr aparţinând vecinilor ce au fugit din calea naziştilor până la contrabanda şi traficul cu opere de artă intrate în patrimoniul umanităţii.

Nimic din toate acele infamii permise într-un Paris aproape pustiit de exodul celor îngroziţi de ocupanţii hitlerişti, dar în acelaşi timp umplut până la refuz de proxeneţi, contrabandişti, ofiţeri de poliţie corupţi, şarlatani, dizeuze amatoare şi cocote fără glorie ce şi-au atribuit origini aristocrate, devenind colegele de suferinţă şi de huzur clandestin al prinţeselor bizantine decăzute, nu lipseşte din romanul intitulat La ronde de nuit. Vei descoperi un Modiano dedicat explorării fotografice a unei lumi subterane ce supravieţuieşte din acţiunile murdare comandate de ocupanţi, în care întunericul prinde contur, un Modiano dinaintea stăpânirii exersate a jocului cu umbre şi reprezentările evazive ale unor drame apăsătoare.

În mijlocul acestei faune compuse din marginalii unor zone rău famate, ce au ieşit la suprafaţă colcăind lacom printre obiecte de preţ şi băuturi fine strecurate dincolo de controlul ocupanţilor, se detaşează un protagonist ce nu are trăsăturile unui om lipsit de scrupule, ci mai degrabă pe cele ale unui puşti abia ieşit din adolescenţă, care şi-a păstrat ezitările, confuziile identitare şi perpetua căutare a unui sens existenţial specifice acelei vârste. Doar că, asemenea multor personaje masculine dintr-un roman scris de Patrick Modiano, acesta îşi îneacă adolescenţa într-un vid afectiv impregnat de introspecţii aduse în zona unui clarobscur sinistru. Aceste introspecţii prin care îşi asumă toate infamiile, apartenenţa la banda trădătorilor şi pedepsele viitoare nu fac decât să arunce mici fascicule dătătoare de fiori demonici asupra propriilor defecte, asupra propriei singurătăţi, pe care o priveşte ca pe un dat iremediabil, şi asupra epocii sale care nu acceptă decât eroii, fie că este vorba despre implicarea în acte onorabile sau despre cele duse la bun sfârşit de canalii.

Pare a fi acelaşi puşti singuratic nimerit în mijlocul unor interlopi ce-şi făceau de cap nestingheriţi în timpul Ocupaţiei, care avea să apară şi în următorul roman –Les boulevards de ceinture. Romanul La ronde de nuit te atrage precum o galerie fotografică unde umbrele unui spectacol burlesc frizând grotescul, ce plutesc în marasmul din jurul personajului central, par mai dense şi mai hâde, precum protagoniştii cu trăsături de interlopi imortalizaţi de Brassai. Contrastul dintre singurătatea ce-ţi poate stârni compasiunea pentru acele personaje ale lui Modiano condamnate la tristeţea unui abandon şi la explorarea sterilă a unui trecut evaziv şi cinismul personajului central, îndreptat în primul rând spre sine însuşi atunci când se compară cu Iuda, când priveşte în faţă propria tendinţă de a se distanţa emoţional de semeni printr-o lipsă de scrupule mai mult sau mai puţin asumată îl derutează pe cititorul înzestrat cu darul empatiei, care nu ştie ce să mai creadă ori de câte ori îl compătimeşte pentru existenţa lipsită de afecţiune ce l-a împins în lumea scursurilor ce profită de pe urma celor ameninţaţi de regimul nazist.

Intrat precum un copil debusolat în labirintul plin de intrigi macabre al unor lupi feroce, apoi uns cu toate alifiile unui trădător sau agent dublu, în limbajul şarlatanilor ce şi-au stabilit cartierul general într-un hotel din square Cimarosa, transformat într-un depozit plin de tablouri şi alte obiecte preţioase furate, după ce fost confiscate de la proprietarii puşi pe fugă de vremurile ameninţătoare, protagonistul este când victima abandonată de familie, când un colaborator abil, secătuit de umanitate, care profită de încrederea unei reţele de partizani ce luptau împotriva naziştilor pentru a o deconspira la cererea unui grup condus de colaboratorii armatei de ocupaţie. Deşi îi place liniştea securizantă a unei vieţi anonime, devine persoana de încredere a partizanilor şi preferatul şefului ce a încropit reţeaua celor au făcut rost de legitimaţii false pentru a intimida victimele jafurilor, proprietarii unor opere de artă şi ai reşedinţelor cochete şi luxoase, tranzacţionate apoi pe piaţa subterană a îmbogăţiţilor de conjunctură.

D’ici quelque temps, tous ces tenebreux personnages seraient la proie des pieuvres, squales et murenes. Je partagerais leur sort. De plein gre. Cela m’etait apparu tres clairement une nuit ou je traversais la place de la Concorde, les bras en croix. Mon ombre se projetait jusqu’au seuil de la rue Royale, ma main gauche atteignait le jardin de Champs-Elysee, ma main droit la rue Saint-Florentin. J’aurais pu me souvenir de Jesus-Christ mais je pensais a Judas Iscariote. On l’avait meconnu. Il fallait beaucoup d’humilite et de courage pour prendre a son compte toute l’ingnominie des hommes. En mourir. Seul. Comme un grand. Judas, mom frere aine. Nous etions l’un et l’autre d’un naturel mefiant. Nous n’esperions rien de nos semblables, ni de nous-memes, ni d’un sauveur eventuel. Aurais-je la force de suivre ton exemple jusqu’au boit? Un chemin difficile. Il faisait de plus en plus noir… (pag. 96).

Deşi în ochii celorlalţi este deja condamnat, el însuşi aşteptând urcarea pe eşafod când Parisul va reveni la viaţa de dinaintea invaziei, Patrick Modiano reuşeşte să-l sustragă unei judecăţi simple şi îl înzestrează cu nişte emoţii şi trăsături contradictorii menite să te inducă în eroare, stârnindu-ţi când mila, când puternicul dispreţ în faţa unui trădător ce a slujit răul absolut în perioada marcată de Holocaust. Cum îi reuşeşte acest lucru aproape imposibil? În primul rând se concentrează asupra unei atmosfere în care sordidul şi hedonismul decadent al Parisului de altădată îi oferă, cel puţin la început, alibiul fragilităţii şi al naivităţii acestui protagonist de numai douăzeci de ani, abia intrat în viaţă, care, în primele pagini, pare băiatul manierat încolţit de nişte derbedei periculoşi, mai ales că este prezentat în postura de protector cu instincte paterne a două femei lăsate de izbelişte, una dintre ele fiind nevăzătoare, cealaltă, doar o copilă. Aproape că îţi vine să-i spui că nu a bănuit în ce s-a băgat acestui băiat abandonat de o mamă pe care o intreţinuse din comisioanele primite drept răsplată pentru activităţile detectiviste de identificare a comorilor bine ascunse de cei nevoiţi să părăsească Parisul în grabă. În al doilea rând, Modiano diluează reperele temporale până când renunţă la succesiunea cronologică a faptelor, aşa cum face în toate romanele sale în care trecutul invadează prezentul, viitorul devine un trecut repetat la nesfârşit, iar istoria pierde consistenţa veridicităţii din proza realistă în favoarea unei distorsiuni subietive prelucrate vizual ca într-un experiment fotografic plin de fiorii sumbri ai unui thriller politist cu tentă noir şi gangsteri de cea mai joasă speţă.

Odată ce a fost dinamitată coerenţa unei ordini cronologice, atât la nivel narativ cât şi la nivelul biografiei unui personaj dezvăluit lent, prin introspecţii reci şi zvâcniri candide imprevizibile, Patrick Modiano devine liber să monteze episoadele poveştii într-un puzzle de gânduri şi trăiri, asamblând şi dezasamblând nişte detalii-cheie, lămuritoare, astfel încât portretul moral să devină precum un joc al oglinzilor, în care imaginea este într-o continuă schimbare. În anumite pasaje regrupează detaliile din paginile anterioare în acea ordine care să îţi permite dacă nu schimbarea verdictului, măcar amânarea lui, dându-ţi impresia că stai în faţa un personaj fragil, supus terorii ce schilodeşte voinţa şi curajul, lăsând instinctul de conservare să se dezică de valorile fundamentale până la distrofia iniţiativei şi a curajului de a se împotrivi în preajma răului, prezentându-l apoi în postura spionului ce subminează din interior acţiunile partizanilor care îşi riscă viaţa pentru eliberarea Franţei. Mai mult, ceea ce poate fi considerată o blasfemie litareră la adresa justiţiei bazate pe dovezi istorice merge atât de departe în lumea lui Modiano încât sala de tribunal este învadată de speranţa cititorului de a-şi vedea personajul salvat de propria căinţă prin curajul de a le întoarce spatele impostorilor aliaţi cu naziştii.

Protagonistul abia ieşit din adolescenţă purtând cu sine o identitate vagă, ce transformă prezenţele marcante din viaţa lui în umbre volatile, racolat sau pur şi simplu adăpostit de nişte personaje dubioase, devine aproape omniprezent în romanele scrise de Modiano, în care percepţia asupra vinovăţiei, echităţii şi ispăşirii devine fluidă pe măsură ce analiza psihologică, la fel de subtilă, decretează triunful perspectivei subiective asupra unor concepte umaniste universale precum: Libertatea, Onoarea sau Dreptatea, invocate adesea de cei din Rezistenţă, consideraţi de protagonist nişte idealişti incurabili, ale căror lupte morale pot aduce pieirea. În primele romane scrise de Modiano (La ronde de nuit este al doilea), maleficul prinde un contur ferm şi poate fi asociat unor imagini mai dense, în care detaliile sumbre capătă vâscozitatea unor nisipuri mişcătoare şi au carnalitatea unui chip expresiv surprins în fotografiile devenite nişte mărturii ale vieţii de noapte din acea parte a Parisului cutreierată şi apoi imortalizată de Henry Miller şi de Brassai. Spre deosebire de alţi insinguraţi rătăciţi în zona liberă dintre prezentul vaporos şi trecutul prelungit al evanescenţei afective, protagonistul din La ronde de nuit era captivul unei perioade în care salvarea prin apropierea umană devenise la rândul ei victima fricii, nepermiţându-i evadarea în acel Paris boem al pierderilor suportabile din Câinele-fantomă, Orizontul sau Flori de ruină.

La ronde de nuit - copertaEditura Gallimard

Circling the Sun – Africa unei amazoane scandaloase, care a indraznit sa devina pilot

Adriana Gionea
-
0
Circling the Sun – Africa unei amazoane scandaloase, care a indraznit sa devina pilot

După ce a surprins tensiunile amoroase şi literare din epoca lui Hemingway în The Paris Wife, Paula McLain a revenit cu povestea unei personalităţi feminine controversate, acuzate de libertinaj într-o societate îngustă pentru acele fiice ale Evei aflate cu mulţi paşi înaintea vremurilor în care s-au născut şi a bărbaţilor ce le-au fost competitori în meserii asupra cărora ei deţinuseră monopolul până atunci. Este vorba despre Beryl Markham, una dintre primele femei care au pilotat, devenită faimoasă datorită scandalosului gust pentru independenţă într-o lume rigidă şi depăşirii unui record nebunesc în traversarea, cu avionul, a Oceanului Atlantic, în anii ’30, după ce uimise prin succesul ei ca dresoare de cai în coloniile africane, unde femeilor europene le fusese rezervat doar statutul de Penelopa mondenă, ce-şi cheltuia banii pe mătăsuri şi cocktailuri savurate la cluburi luxoase din Nairobi sau Mombasa, în timp ce aştepta întoarcerea soţului dintr-un safari periculos.

Inspirat din memoriile lui Beryl –West with the Night – promovate şi datorită interesului acordat de Hemingway, ce a ridicat în slăvi calităţile de scriitoare ale amazoanei aviator, după ce a vrut să verifice, fără succes, în timpul unui safari din Kenya, şi alte calităţi atribuite lui Beryl de bârfitorii ce nu vedeau cu ochi buni emanciparea ei profesională, şi nici sfidarea graniţelor vestimentare dintre sexe, Circling the Sun va fi o lectură irezistibilă pentru cei dornici să vadă lumea prin ochii femeilor ce au marcat secolul XX, şi care au fost seduşi de peisajele din Kenya lui Karen Blixen, descrise în cartea Out of Africa, dar şi captate apoi în filmul cu acelaşi nume având-o pe Meryl Streep în rolul principal. De altfel, Beryl şi autoarea daneză au fost foarte bune prietene, ambele fiind marcate de personalitatea aceluiaşi bărbat, aviatorul cu origini aristocrate- Denys Finch Hatton (interpretat de Robert Redford în Out of Africa), şi alături de care au format un triunghi amoros, explorat de Paula McLain într-o manieră care ignoră picanteriile în favoarea unei solidarităţi feminine sudate prin dorinţa de a cunoaşte alte culturi, setea de libertate, nonconformism, fascinaţia pentru Kenya sălbatică, dezamăgiri, pierderi şi mai ales de inadaptarea la standardele conservatoare mai rigide ca niciodată în comunitatea exclusivistă cu pretenţii elitiste a coloniştilor din high class-ul britanic. În această comunitate de aventurieri bogaţi şi hedonişti care ţineau totuşi la faţada unei reputaţii impecabile, Beryl aterizase precum un meteorit bizar şi ispititor în acelaşi timp, fiind considerată o femeie aşa cum nimeni nu-şi închipuia că putea exista, şi a cărei autonomie era socotită o provocare scandaloasă.

Circling The Sun - main imagefoto: AP/http://www.newsday.com/entertainment/books

Deşi promite să aibă toate ingredientele unui roman perfect pentru scenariul unei pelicule hollywoodiene filmate în Africa peisajelor luxuriante şi a răsăriturilor spectaculoase cu stoluri de păsări Flamingo deasupra unui lac, încât să pară o replică dată idilei înfiripate între personajele interpretate de Meryl Streep şi Robert Redford, Circling the Sun se dovedeşte a fi mai mult decât o pastişă neasumată a memoriilor şi poveştilor scrise de Karen Blixen. Chiar dacă primele pagini amintesc de peisajele şi de lumea triburilor ce înconjurau ferma şi plantaţiile de cafea ale baronesei daneze îndragostite de Kenya, Paula McLain reuşeşte să evite clişeele şi asemănările izbitoare, în ciuda plecării de la nişte detalii familiare cititorului îndrăgostit de Africa prezentată în cărţile europenilor interbelici. Spre deosebire de cartea lui Karen Blixen, în care găseşti povestea unei aristocrate rafinate care până la urmă reuşeşte să exploreze şi să înţeleagă lumea şi cultura Kenyei, acest roman are în centru o protagonistă care urmează un traseu invers. Crescută aproape de triburile ale căror secrete şi ritualuri le cunoscuse după ce prietenia cu fiul unui războinic local a făcut-o să îndure mai uşor abandonul matern şi prezenţa unui tată nu prea comunicativ, aviatoarea a trebuit să pornească spre o lume necunoscută: cea a unor playboy cheltuitori având generozitatea celor care pariază pe o amazoană ca Beryl de amorul excentricităţii, a femeilor ce-si îneacă amarul în cochetăria opulentă şi a nobililor aventurieri. O lume unde o femeie emancipată, care dorea să traiască pe cont propriu, devenea un trofeu sexual mai preţios ca fildeşul, iar fiecare dialog despre cursele de cai, la care participau şi cei dresaţi de Beryl, putea fi semnalul unui flirt neruşinat în ochii martorilor de la distanţă.

Image by © Bettmann/CORBIS
Image by © Bettmann/CORBIS

Din Kenya sălbatică, dar previzibilă pentru o femeie ce şi-a petrecut copilăria alergând prin savană şi învăţând să se apere de şerpi, de hiene şi de lei alături de băieţii ce luat parte la ritualurile de iniţiere, Beryl nimereşte direct în jungla coloniştilor din lumea civilizată, dar captivă în mentalitatea primitivă ce încuraja segregarea şi discriminarea femeilor. La început are ezitările şi complexele unei adolescente obişnuite mai mult cu prezenţa cailor, stinghere printre femeile ce îşi păstraseră garderoba ce se potrivea mai degrabă unor serate mondene din Londra sau Paris, nu acelui Nairobi care semăna la început cu un sat extins, şi printre snobii autosuficienţi şi ignoranti, ce doreau să le fie cărat şi pianul într-un safari. Apoi îşi descoperă propriile atuuri în lupta pentru autonomie şi devine, fără să vrea, sufletul vieţii mondene condimentate cu zvonuri deocheate după ce se impune într-o lume a bărbaţilor seduşi de curajul ei şi de amestecul între libertinajul pus pe seama femeii divorţate şi limbajul corporal ambiguu atribuit unei amazoane inaccesibile, implicate în câteva escapade clandestine înainte de renunţarea la căsnicia nefericită alături de un bărbat distant.

Circling the Sun - calulwww.laphamsquarterly.org

În această lume în care nu contau decât abilităţile feminine dovedite în jonglarea cu amantlâcurile ce presupuneau schimburile între partenerii unor cupluri legate de prietenii vechi, fără a renunţa la discreţie, în arta seducţiei ca sport monden şi în disiparea bârfelor devenite indispensabile precum un joc de societate câştigat de cel gata să distorsioneze cel mai bine impresiile false, Beryl îşi câştigă libertatea financiară şi afectivă. Armăsarii preţioşi dresaţi de ea se impun în mai toate cursele, iar Karen Blixen îi devine cea mai bună prietenă în ciuda unei rivalităţi provocate de întâlnirea cu Denys Finch Hatton, bărbatul alături de care îşi va accepta feminitatea aparte, îşi va explora emoţiile din perspectiva setei de libertate, va zbura pentru prima oară şi va cunoaşte urmarile cu două tăişuri a emancipării sexuale .

Circling the Sun - Denyswww.thetweedpig.com

Întâlnirea lui Beryl cu Denys, care a fost şi marea iubire a scriitoare Karen Blixen, nu este începutul unei rivalităţi feminine cu drame şi reacţii explozive, ci mai degrabă cu explorări afective în tăcerea înghiţită de nopţile opace din mijlocul naturii, cu aluzii transmise prin versurile lui Whitman despre trăirile neîmblânziţilor, citite lângă foc sau recitate în preludiul unei întâlniri clandestine. Relaţia dintre Beryl şi Denys are intermitenţele unui sezon ploios, cu puhoaie intempestive şi certitudini fluide, în timp ce legătura afectivă care o apropie de Karen Blixen devine solidă, bazată pe experienţele înstrăinării, ale singurătăţii femine într-o lume tradiţionalistă, înglodată în prejudecăţi şi norme sociale absurde, pe destăinuiri oprite la timp, înainte de a distruge loialitatea salvatoare a unei mari prietenii. Ambele sunt reprezentările diferite ale feminităţii sofisticate. Beryl, datorită sofisticatului joc androgin, curajului de amazoană perseverentă, ce învaţă cum să îmblânzească atât pericolele Kenyei, cât şi acea imprevizibilă junglă a societăţii patriarhale unde mişunau nestingherite snobismul retrograd şi obsesia pentru aparenţe. Karen, datorită unui talent artistic marcat de observaţii adânci şi viziuni insolite asupra dramelor şi relaţiilor umane, atât de bine expuse şi în volumul Povestiri de iarnă.

Legătura celor două va fi singura oază de umanitate în lumea civilizată unde Beryl va lupta pentru a se elibera de nişte parteneri sufocanţi, inclusv de tatăl copilului ei, un aristocrat ce prefera să se ascundă sub fusta mamei interesate de supravieţuirea arborelui genealogic. Se va zbate cu demnitate pentru rezista în ciuda unei reputaţii distruse de bârfe, pentru a evita falimentul, pericolele ce dădeau târcoale primelor tentative de zbor din secolul trecut, adesea urmate de prăbuşiri catastrofale, şi, mai ales, pentru a învăţa cum să trăiască privind cicatricile unor traume provocate de abandon, de pierderea unei saricini, de înstrăinarea de singurul bărbat pe care l-a iubit şi care a înţeles-o, acceptându-i idealurile de emancipare. Presărată cu dialoguri profunde şi tensiuni abil temperate de umorul rafinat, nicidecum cu trăirile vulcanice dintr-un triunghi amoros, această relaţie de prietenie ce depăşeşte limitările unui rivalităţi devine cheia explorărilor psihologice din povestea lui Beryl spusă de Paula McLain astfel încât să unească într-o legătură ombilicală relaţiile afective şi comuniunea aproape mistică, primordială, cu natura.

The lake was as still as a skin, as if this were the first morning of the world. I stopped and let the pony drink his fill, and when I monted again I clucked him from a walk into a canter, and the flamingos rose and turned like a tide. They swept one way over the rim of the lake, all pail bellies and furled wings, and then twisted back as a single body, a gyration of colour that swept up me inside it. I had been sleeping, I realized. Since the moment my father had told me the farm was finished, I’d been asleep or on the run or both. Now, there was sun on the water and the sound of a thousand flamingos beating the air. I didn’t know what would happen now. How it would be with Denys and Karen, or how all these snarled feelings inside me would be set to rights. I had no earthly idea of any of it, but at least I was awake now. At least there was that.

Ce se anunţa a fi încă un roman despre fetiţa crescută în puritatea sălbăticiei de la începutul timpurilor, apoi smulsă pentru a face faţă cerinţelor dintr-un mediu citadin încropit în inima unei colonii britanice îndepărtate dar cât se poate de aproape datorită unor norme rigide păstrate cu sfinţenie, ca în saloanele aristocraţiei, ajunge să te surprindă prin modul în care autoarea captează, apoi începe să picure fiecare semn al schimbării din lumea interioară a protagonistei astfel încât să resprire în acelaşi ritm cu schimbările unui peisaj în culorile apusului, ale turmelor de elefanţi, ale crestelor indigo, ale pădurilor înmiresmate ce promit să recucerească teritoriul coloniştilor. Asemenea unor animale sălbatice, a căror prezenţă imprevizibilă o accepţi cu admiraţie şi conştientizare a pericolului adus de o reacţie bruscă de intimidare şi de gonire a lor în tentativa de a domestici un tărâm imposibil de stăpânit fără a-i respecta legile, trăirile personajelor sunt acceptate cu tact, luate ca atare, interpretate şi citite după descifrarea unui alfabet interior diferit în cazul deschizătorilor de drumuri aflaţi între două lumi.

Romanul Circling the Sun a fost oferit de libraria Okian.

Circling The Sun - coperta 

Dincolo de calea ferata – Femeia care nu mai asteapta si melancolia zgomotoasa a periferiei suportabile

Adriana Gionea
-
0
Dincolo de calea ferata – Femeia care nu mai asteapta si melancolia zgomotoasa a periferiei suportabile

Dincolo de calea ferată este un film ce include tot alaiul românismelor din pauperitatea unei lumi aflate la marginea oraşelor, dar amestecate de Cătălin Mitulescu în cadre nocturne ce-i oferă ghiveciului burlesc de mahala întinsă de-a lungul căii ferate -unde citadinul este un rustic plin de kitsch, iar satul este mai degrabă un avorton al periferiei urbane de care îl despart câmpul de bălării – o duioşie nesperată. O descoperi în plimbările printre şinele de tren, în gesturile ezitante ale unui cuplu (aflat în pragul despărţirii), în expresivitatea caricaturală animată de un taraf pentru o nuntă săracă, în interpretarea nostalgică a unei melodii italiene parodiate senzual în faţa unor meseni băuţi care pun în scenă zicala A fost o nuntă frumoasă, numai bătaia a ţinut trei zile!, într-un obiect elegant ce salvează prin stranietate babilonia prostului gust al amărăştenilor ce vor să îngroape lipsurile prin fastul unei nunţi sau în contrastul dintre tăcerea ce anticipează luarea unei hotărâri şi degringolada muzicală ce se aude în depărtarea animată de frenezia ritualului nupţial.

Vei aprecia la Cătălin Mitulescu modul în care a reuşit să îmbine toate asocierile vizuale care ne fac să fugim de noi atunci când vedem România săracilor, fără a repeta aceleaşi nuanţe terne ale unei dezolări gri. Nu vezi culorile moarte, specifice periferiei postcomuniste şi apocaliptice pestru cei fără de speranţă, care fug afară imediat ce prind ocazia unui job prin Italia, aşa cum a făcut şi protagonistul interpretat de Alexandru Potocean (Nuntă mută, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, 4 luni, 3 saptamani şi 2 zile), care va decide să lase cafeneaua de pe malul idilic al unui lac italian pentru a se reîntoarce la femeia lui când vede că nu-i mai răspunde la telefon, o femeie ce se dovedeşte a fi altfel decât o ştia când a plecat.

O fi noaptea care îi dă o notă duios-melancolică hărmalaiei fonice specifice marginii de oraş trezite din când în când de sunetul obsesiv al trenurilor ce trec pe lângă nişte locuinţe cu ajustări încropite din banii celui ce munceşte în străinătate. O fi apropierea zorilor, în acel timp al protagoniştilor suspendat între ce au lăsat în urmă şi ce au găsit la întoarcere, între ceea ce sperau la început şi ce vor găsi în fiecare zi de acum în colo. O fi neprevăzutul ce îi prinde pe cei doi făcându-şi mărturisiri întrerupte de acidităţi împotmolite într-o tăcere evazivă ce însoţeşte dezvăluirea infidelităţii. O fi decizia inspirată a regizorului de a înlocui manelele cu mai mult sau mai puţin suportabilele hituri cu tâlc dintr-un repertoriu lăutăresc adaptat la lirismul strident de mahala contemporană. O fi răbdarea – nefirească în ochii celor ce văd periferia asemenea unui focar de primivism, brutalitate şi cutume retrograde – prin care personajele înlocuiesc reproşurile zgomotoase cu priviri în care subînţelesurile şi ambiguitatea alternează în tăcerile ce despart nişte replici, de multe ori monosilabice, ale femeii ce vrea să exprime nemulţumirea. Cert este că, în ciuda unui scenariu minimalist ce pare neterminat şi a unui cadru urban marginal, ce bântuie majoritatea peliculelor autohtone şi care îi face pe mulţi spectatori să evite filmele româneşti, toate detaliile greu digerabile devin suportabile. Chiar şi cele imposibil de acceptat în lumea spectatorilor educaţi, ce fug departe de manifestările stridente ale conaţionalilor de la periferie ce dănţuiesc frenetic în faţa blocului pe muzici levantine plagiate, fură mireasa pentru a o plimba prin faţa Ateneului (Arcul de Triumf era în plină renovare), preferă nuanţele tari ale materialelor ieftine ce imită satinul şi-şi cheltuie banii câştigaţi afară dând chefuri cu lăutari pentru a se făli în faţa neamurilor.

Dincolo de calea ferată reuşeşte la adune la un loc toate obiceiurile deranjante, ce ne aduc în pragul unei relaţii masochiste, de iubire şi ură cu noi înşine când ne amintim naţionalitatea, dar face din ele nişte declanşatoare ale compasiunii. Este compasiunea pentru cei cărora le-a mai rămas doar cacofonia periferiei unde satul şi oraşul se întâlnesc într-o degringoladă greu de schimbat, dar mai uşor de înfrumuseţat între orele ce despart noaptea destăinuirilor de răsărit.

Regizorul pleacă de la o temă ofertantă pentru un film despre înstrăinare, ce sparge singularitatea experienţei personale în consecinţe sociale, având aşadar un impact ce depăşeşte sfera individuală. Este vorba despre acea dramă a românilor nevoiţi să renunţe la rutina familială securizantă pentru a-şi găsi un loc de muncă în altă ţară, menit să asigure supravieţuirea familiei. Intrudoce această dramă în criza unui cuplu. Din momentul părăsirii unui peisaj occidental, filmul devine o succesiune în care personajul feminin, interpretat de Ada Condeescu, presară cu picătura, în surdină, câteva reproşuri usturătoare, în tentativa de a transforma gelozia bărbatului, reîntors acasă, într-un joc ambiguu dinaintea unei despărţiri. Crepusculul amoros invadat de zgomotul unor trenuri care vin şi pleacă este un contrast molcom între fermitatea propoziţiilor ce ar fi putut smulge multe scântei din virilitatea masculului lovit în plexul orgoliului şi gesturile protagonistei care lasă loc unei breşe ce ar permite reîntoarcerea timpului pierdut.

Într-un realism brutal, gelozia bărbatului care află că femeia lăsată acasă, cu tot cu îndatoririle materne, l-a înşelat pentru că nu a mai putut răbda singurătatea şi toanele unei soacre guralive, s-ar fi putut tranforma dacă nu în gesturi, măcar în declaraţii necugetate despre onoarea partenerei. Dar Cătălin Mitulescu vrea să compenseze lipsa unui ritm narativ alert şi a exploziei emoţionale, care să resusciteze atenţia prin dramatism, folosindu-se de câteva reacţii ale personajelor ce nu se încriu în aşteptările majorităţii. În loc să intre direct în miezul problemei şi să-şi reproşeze unul altuia răceala primelor gesturi schiţate în momentul revederii, personajele îşi aruncă replici monosilabice prin care se contrazic fără a da impresia unei tensiuni escaladante. Apelează la tertipurile evaziv-ludice ale unor adolescenţi când încearcă să evite cuvintele dureroase, vrând să se despartă şi parcă nu. Virează apoi (brusc) de la tăcerea ce amână deznodământul prin impresii vagi asupra mesajului, sustras din reacţii, spre unele replici prin care ar vrea să mimeze vehemenţa unui verdict final. dare este un verdict de care nu se simt în stare, în ciuda exprimării directe a dorinţei ei de a încheia relaţia. Nici măcar scena în care ea mărturiseşte nonşalant că l-a înşelat deoarece el a tot amânat reîntoarcerea acasă, blamându-l pentru neglijenţa emoţională în relaţia lor, nu dinamitează intensitatea joasă, aproape ternă, a reacţiilor. Momentul în care punctul culminant al confesiunii ei este urmat de gesturile prin care el asamblează o ustensilă culinară pentru făcut paste de casă, apoi i-o arată cu entuziasmul unui copil care vrea să deturneze tensiunea prin abaterea atenţiei asupra unei jucării, pare desprinsă dintr-o piesă de teatru cu decor minimalist şi mici scântei de umor involuntar sărite din acea discrepanţă între nişte reacţii fireşti aşteptate de spectator şi cele greu de înţeles ale personajelor. La un moment dat, gesturile îi fac pe cei doi protagonişti să pară nişte naivi ce nu mai înţeleg nimic din problema lor şi din gravitatea mărturisirilor incomode.

Fără a merge prea departe în direcţia unei stranietăţi la care face totuşi apel într-un anumit grad pentru a salva de la vulgarizare autenticitatea cu iz social, precum şi povestea celor două personaje de la o simplitate supărătoare, Cătălin Mitulescu revigorează ceea ce pare a fi încă o poveste clişeistică despre tristeţea românului de rând. O face prin îmbrăcarea familiarului supărător, reflectat mai ales de vestimentaţia ce denunţă apartenenţa la un mediu uitat de civilizaţie, într-o candoare a intimităţii emoţionale ce sfidează valorile răsărite într-o lume favorabilă grobienilor, şi prin găsirea unei adâncimi sufleteşti în simulacrul unui derizoriu pus în scenă pe fundalui unei nunţi devenite scena unor tachinări în registrul burlesc al unui recital neanunţat oferit de protagonistă, plin de un glamour de mahala specific unor ţinute fistichii sau unor interioare decorate astfel încât să pregătească o reapropiere afectivă şi, în acelaşi timp, să amintească de motivele tensiunilor prin contrastul între obiectele unei bunăstări casnice şi unele părţi neprimitoare ale casei neterminate. Este derizoriul care a devenit un mecanism de apărare ce impiedică un eventual duel verbal, oprit la timp de sunetele asurzitoare ale unor trenuri ce par să vină de oriunde şi apoi să se piardă în zare, ca simboluri ale nepăsării faţă de oamenii care nu se văd atunci când în vagoane toţi se gândesc la propria evadare şi nu mai disting aşezările paralele cu şinele, răsărite fantomatic printre bălării şi zgomotele unei cumetrii.

Dincolo de calea ferată este genul de film pe care fie îl respingi, fie îl priveşti din postura unui spectator empatic şi plin de compasiune, invitat să participe afectiv la felia de viaţă încărcată de sunete familiare, tipologii întâlnite la orice colţ de stradă periferică, aduse când în prim-plan, când trimise înapoi în fundal pentru a nu perturba intimitatea cuplului aflat în plină criză. Acest cuplu nu pare contaminat de vibraţiile impetuoase ale ritmurilor frenetice demne de o poveste plină de gelozii terminate cu ochi învineţiţi. Liniştea nostalgică din jurul personajelor ademenite spre capcana replicilor dureroase rămâne acel aspect nelumesc prin care se face delimitarea între lumea gălăgioasă a unui mediu social precar, în care manifestarile stridente sunt o formă de mascare a dezolării şi a însingurării, şi dramele cuplului expuse în surdina unor aluzii neduse până la capătul fitilului exploziv. Regizorul a făcut în aşa fel încât povestea de iubire să-ţi lase impresiile specifice unei scene de viaţă pline de autenticitate, iar imaginile cu tentă realistă să evedeze într-o zonă vizuală desprinsă de grotescul unui spaţiu populat de marginalizaţi.


LYTE video

feature image: aarc.ro/Strada Film

 

The Boss’s Daughter (La fille du patron) – Fata tatei nu e ceea ce pare

Adriana Gionea
-
0
The Boss’s Daughter (La fille du patron) – Fata tatei nu e ceea ce pare

La fille du patron (The Boss’s Daughter) este o poveste de iubire inundată de o luminozitate duioasă, împachetată în realismul muncitoresc actual din ţările occidentale, şi care este perfectă pentru perioada în care se derulează un campionat de fotbal (sau de rugby), în cazul în care o femeie chiar insistă ca partenerul de viaţă acuzat de insensibilitate să se uite cu ea la un film despre iubiri imposibile. Spre norocul celui obligat să urmărească un film de dragoste între două meciuri, cel regizat de Olivier Lousteau (care este şi protagonistul filmului, un magrebian dur când trebuie şi, în acelaşi timp, sensibil cu femeile delicate abia ieşite din adolescenţă) durează exact cât trebuie, astfel încât să nu-l ducă la exasperare prin replici siropoase şi acel supliciu al sentimentalismelor în cadre lungi, regizorul gestionând clişeele pentru a evita melodrama şi invazia scenelor obositoare, cu gelozii, reproşuri şi complexe generate de lupta de clasă adusă în planul amoros, iar ca bonus pentru spectatorii de gen masculin are câteva scene ce redau perfect suspansul din minutele decisive ale unui meci, frenezia galeriei, spiritul de echipă şi gălăgia dintr-un vestiar, cu tot cu tachinările misogine legate de ultimele cuceriri ce o au în prim-plan de fata şefului şi cu dansurile tribale de încurajare virilă dinaintea meciului de rugby.

Aparent este un film al cărui scenariu pare simplu şi nesatisfăcător pentru cei dornici să asiste la scene dramatice de cuplu menite să ofere o perspectivă răvăşitoare în urma unei analize psihologice a cauzelor de la baza conflictelor sau a deciziilor dintr-un triunghi amoros ce uneşte lumea bogaţilor, reprezentată de elevata fată a patronului, şi lumea celor plini de griji, reprezentată de soţia muncitorului, îndemnată de femeile ofuscate de privilegiile fetelor răsfăţate să o pună la punct şi de trofeul disputat – bărbatul cu salopetă şi virilitate retro care, în spatele unei fizionomii neandhertaliene ascunde o sensibilitate şi o stăpănire de sine în prezenţa tipei ce îl atrage demne de un gentleman printre golani, care ar fi putut obţine mai multe de la viaţă. Totuşi, La fille du patron câştigă la capitolul autenticitate, interpretare actoricească, umor şi devierea clişeelor mai ales prin seninătatea degajată de perspectiva umanizantă asupra unui mediu în care mulţi se abrutizează.

Considerat de către directorul Bucharest International Film Festival, Sylvain Auzou, drept un film aparte în peisajul cinematografic francofon din ultimii ani, La fille du patron îţi oferă o imagine a societăţii franceze mai puţin digerabile de cei obişnuiţi cu filmele în care, începând cu era Nouvelle Vague, Parisul este de fapt personajul principal, cu ai săi visători lăsaţi în voia experimentelor intelectual-erotice sofisticate şi incandescente. În locul cafenelelor ai interiorul unei fabrici de textile, cu toate maşinăriile zgomotoase, iar singura distracţie a personajelor sunt meciurile de rugby din campionatul firmelor, la care muncitorii participă cu dedicarea şi efortul ce i-ar face de ruşine pe mulţi jucători profesionişti. Doar scenele în care fata şefului se simte liberă pe motocicleta celui mai bun angajat al tatălui ei, dar un simplu muncitor în ochii acestuia, îţi mai amintesc de jovialitatea amanţilor ce gonesc nonşalant pe Champs-Elysee.

Nu vei avea parte de nişte drame prezentate în imagini apăsătoare demne de un neorealism reciclat, legat de problemele clasei muncitoreşti, cu limitări impuse de sărăcie, mizerie şi disperare, datorită perspectivei candide asupra tipologiilor umane ce ar fi părut grosolane dacă regizorul nu le-ar fi prezentat astfel încât spectatorul să aibă impresia că se află printre ele, ca parte a feliei de viaţă ecranizate, nicidecum din postura unui observator ce priveşte de undeva de sus zbaterile oamenilor ce trudesc într-o fabrică. Această perspectivă plină de sensibilitate asupra umanităţii dintr-un mediu muncitoresc se datorează omagiului adus de regizor tatălui, la rândul său un muncitor, de unde probabil şi preocuparea pentru autenticitatea jocului actoricesc prin care până şi personajele secundare au expresivitate, identitate autonomă şi un chip vizibil în poza colectivă de grup a echipei, chiar dacă nu este unul charismatic.

Idila se anunţă previzibilă, aproape arhetipală în poveştile despre cotrastele (mai ales sociale) care se atrag. Ea, fata patronului, cu perspective strălucitoare asigurate de şcoli înalte, El, muncitorul harnic, având o înfăţisare virilă şi atitudinea celui ce refuză linguşelile în faţa şefului atunci când nu e de acord cu deciziile luate sus, calităţi greu de găsit în lumea ei, cu băiaţei ajunşi în funcţii de conducere doar pentru că s-au gudurat pe lângă şefi. Dar Olivier Lousteau, care se preferă pe sine în rolul protagonistului, începe să nuanţeze tipologiile previzibile ce absorb prejudecăţile precum un burete. Ea, interpretată de Christa Theret, nu este nici pe departe o Paris Hilton. Are înfăţişarea unei fete sensibile ce a preferat studiul în locul petrecerilor nebune, afişează o atitudine sfioasă, ce trădează o şcolăriţă aparent timidă şi modestă, şi duioşia fetei cuminţi, numai bună pentru a fi coruptă de cel mai bun muncitor al tatălui său, cu mai multă experienţă de viaţă, un aer de rebel exotic pe motocicletă şi lider în echipa de rugby a fabricii, pe care o şi antrenează. Doar că nici el nu e ceea ce pare. Nu participă la bârfele deocheate ale colegilor şi nici nu le dă apă la moară când aceştia fac nişte comentarii vulgare la adresa fetei şefului, venite pentru a face un studiu privind îmbunătăţirea ergonomică a vieţii angajaţilor în timpul orelor petrecute în fabrica tatălui ei. Nu-şi bruscheză nici soţia care în ulimul timp îi refuză invitaţiile erotice. Se trezeşte la timp pentru a-şi duce fata la şcoală chiar şi după o noapte de pomină în care a sărbătorit o victorie sportivă şi păstrează discreţia în loc să etaleze amănunte picante din relaţia cu fata şefului, ca pe un trofeu.

Dincolo de povestea în care fata ascultătoare din lumea bună are o aventură nepermisă cu masculul alpha din afara mediului ei social, se îmbată alături de angajaţii tatălui după un meci, goneşte cu viteză pe motocicletă alături de alaiul ce sărbătoreşte zgomotos victoria după ce i-a făcut, în faţa tuturor, galerie iubitului însurat, spre dezaprobarea ligii formate din muncitoarele bârfitoare ce o detestă asemenea unei rivale, interzicându-le soţilor să-l mai primească în casa lor pe colegul ce şi-a părăsit nevasta din lumea lor, descoperi dramele unei economii franceze în declin, reprezentate de presinea concurenţei şi a deciziei tatălui de a-şi vinde făbricuţa, cu tot cu viitorul predictibil al angajaţilor ce se tem de restructurări în timp ce sunt forţaţi să încalce nişte reguli privind protecţia muncii pentru a duce până la capăt planul de producţie. În loc să transforme suprapunerea poveştii de iubire dintre cei doi protagonişti veniţi din lumi diferite peste drama socială pentru a crea nişte scene pline de manifestări intense ale conflictelor interioare, sfâşieri alimentate de sfaturile contradictorii venite din cele două tabere, de intimidări şi tachinări din partea soţiei părăsite, încurajate de galeria nevestelor bârfitoare ale celorlalţi angajaţi, stârnite de scurgerile de informaţii facilitate de secretara ce nu o are la inimă pe fata şefului, oricât de amabilă şi modestă ar părea ea, doar pentru că este fata şefului, regizorul preferă scenele unei intimităţi candide, cu plimbări pe motocicletă, înfruptări senzuale cu lejeritatea adolescentină a clipei prezente fără vinovaţii, despărţiri de nevasta fără scene de mahala sau zbierete grobiene şi reglări de conturi cu patronul exprimate doar prin mesajele strâns legate de viitorul echipei de rugby formate din angajaţi, cu fiica şefului în rolul celui mai bun complice.

În timpul sesiunii Q&A, regizorul Olivier Lousteau a precizat că La fille du patron este un film despre finalul unui ciclu. Personajul masculin se desparte de soţie şi caută un început nou, existenţa fabricii o ia spre un alt drum, echipa formată de angajaţi trebuie să accepte şi ea anumite schimbări şi probleme ieşite la suprafaţă. Pe fondul întâlnirii a două medii sociale diferite şi al crizei ce ameninţă economia regiunii, La fille de patron înlocuieşte povestea tumultuoasă cu una în care protagoniştii sunt aduşi cu picioarele pe pământ, dar fără separări bruşte în numele opririi unei relaţii toxice rezultate din incompatibilitatea scoasă la iveală după ce primele întâlniri pasionale se transformă în rutină, ci printr-o maturizare comună. El îşi dă seama că ar putea ieşi dintr-o căsnicie sufocantă din cauza lipsei de comunicare afectivă şi a unor dialoguri în care partenera îi dă de înţeles că numai copilul îi mai ţine împreună, arătându-se nefericită şi distantă, iar fata tatei prinde curajul autonomiei şi îşi impune punctul de vedere în faţa părintelui, asumându-şi relaţia ce i-ar putea afecta reputaţia.

Filmul lui Olivier Lousteau pune lumea clasei sărace în lumina duioasă a solidarităţii, în spatele idilei aflându-se de fapt nevoia de apropiere, firescul căutat în căldura din relaţiile interumane, ce se zbat pentru a rezista în faţa unor veşti nefaste pentru siguranţa personajelor. La fille de patron este un film despre oamenii care încearcă să se bucure de viaţă, aruncându-se cu capul înainte în relaţii, în promisiunea unei regenerări emoţionale, aşa cum fac jucătorii de rugby când vor să obţină cât mai multe puncte. Nu e de mirare că modul în care şi-a construit personajele aminteşte mai mult de acea dinamică specifică unor echipe adverse, înlocuind analiza psihologică abundentă cu scindarea între două echipe – a şefului fabricii şi a celor exploataţi, a femeilor căsătorite şi ale celor precum fata şefului, considerate nişte fătuci neruşinate, sofisticate şi răsfăţate. Fata patronului tulbură solidaritatea din echipa masculină, dar alimentează, în acelaşi timp, coeziunea grupului de susţinătoare formată din nevestele angajaţilor şi din colegele acestora, care se manifestau cu fervoarea primitivă a vietăţilor ce se simt ameninţate când apare un exeplar nou, ce stârneşte curiozitatea datorită unor trăsături şi comportamente diferite, ce îl pot face atrăgător în ochii masculilor. Rezultatul? Un amestec între umor, apăsarea unor decizii cu impact major şi foamea de afecţiune manifestată în relatia de cuplu, în relaţia dintre colegi, în relaţia cu propria nevoie de libertate, de căutare a fericirii.

Filmul La fille du patron a fost proiectat în cadrul Bucharest International Film Festival, ediţia 2016.


LYTE video

feature image: www.allocine.fr

Ma Ma – Revenirea cinematografica a lui Penelope Cruz intr-o altfel de victorie impotriva mortii

Adriana Gionea
-
0
Ma Ma – Revenirea cinematografica a lui Penelope Cruz intr-o altfel de victorie impotriva mortii

Julio Medem, regizorul devenit celebru datorită filmului Lucia y el sexo, a readus-o pe actriţa Penelope Cruz în rolul unei femei pentru care pofta de viaţă molipsitoare şi teama de moartea pe care o priveşte în faţă cu înverşunarea mamei ce-şi pune copiii la adăpost şi candoarea nebunească a ultimei urme de fericire lăsate într-o zi de plajă nu mai cunosc graniţe, ci se amestecă într-un film care te ţine alert de la început până la final prin întorsăturile de situaţie, printr-o pendulare între frenezia renaşterii şi rapacitatea veştilor negre. Cu fiecare scenă, Penelope Cruz ştie cum să anime un scenariu prin care  Julio Medem a vrut sa schimbe coordonatele unui film despre lupta femeilor cu o boală ce loveşte sfredelitor direct în plexul identităţii feminine – cancerul de sân. Ma Ma, filmul în care vei regăsi o Penelope Cruz dornică să-ţi urce empatia la cote maxime şi compasiunea la limita răvăşirii prin trăirea alături de personaj, aşa cum a făcut-o în ecranizarea cărţii Nu te mişca!, transformă această interpretare într-un tur de forţă tocmai prin naturaleţea desfăşurării unui joc actoricesc prin care se redă atât de bine firescul încât nu vezi urmă de efort necesar punerii în pielea unui personaj feminin ce ajunge să piardă siguranţa locului de muncă, siguranţa rămânerii în viaţă, siguranţa copiilor, şi care învinge într-un mod în care seninătatea şi umorul înlocuiesc miraculosul prin forţa unei fragilităţi asumate.

În cinematografie, filmele despre lupta feminităţii cu boala ce mutilează corpul într-un ritm înfricoşător, ce nu mai lasă loc amânărilor, oscilau fie între victoria asupra bolii, fie asupra unei acceptări în urma conştientizării unei iminenţe menite să dilate prezentul în faţa unui viitor acaparant prin ultimele clipe de fericire permise de implinirea dorinţelor simple într-o manieră ce aminteşte de crezul psihologilor existenţialişti. A găsi nişte nuanţe intermediare între aceşti doi poli care sunt viaţa şi moartea riscă să fie considerat un demers naiv, nerealist şi enervant pentru spectatorul ce preferă să se fie antrenat pentru a vedea partea crudă a realităţii şi nedreptatea de care au parte fiinţele umane în lupta cu boala incurabilă. Şi, totuşi, regizorul sfidează până la un punct veridicitatea medicală şi îi oferă personajului sau, Magda, o amânare, care să-i permită găsirea unui partener devotat copilului ei după divorţ şi pierderea locului de muncă, breşa din clepsidra acaparată de un timp al bolii, care să-i permită o ultimă vacanţă pe malul mării, în ciuda traumei provocate de extirparea unui sân, şi o ultimă sfidare în lupta contra timpului prin încercarea de a duce o sarcină până la capăt înainte de certitidinea dispariţiei corporale.

Ma Ma este o dramă în care detaliile îţi sunt livrate cu picătura, într-o alternanţă, sfidătoare precum o sabie a lui Damocles, a momentelor de revenire la bucuria de trăi şi a veştilor zdrobitoare, care te ţin captiv într-o empatie apropiată de simbioza emoţională cu protagonista, şi care, paradoxal, nu te dărâmă împreună cu ea, ci te fac să te gândeşti la frumuseţea vieţii urmărind eforturile ei de a aduce pe lume un copil înainte de a muri, prin care să celebreze renaşterea scurtă dar intensă cât o existenţă comprimată în câteva luni, după ce l-a întâlnit pe al doilea soţ (interpretat de Luis Tosar) chiar în ziua cumplitului diagnostic. Oricât de îndepărtat de realitatea crâncenă ar părea unghiul de abordare al regizorului Julio Medem, recuperează veridicitatea afectivă prin imaginile-mateforă ce oglindesc toate gândurile Magdei despre feminitate, maternitate şi boală, pline de intermitenţe vizual-onirice prin care liniaritatea acţiunii devine fluidă precum un vis cu tentă psihanalitic-suprarealistă. Însoţite de poveştile dramatice ale medicului şi ale celui de-al doilea soţ, ce se împletesc precum un puzzle în imaginarul protagonistei pentru a prinde consistenţa unei lumi paralele în care proiecţiile fantasmagorice ajung să capate sensuri feminine pline de candoare, aceste introspecţii vizuale metaforice, devenite o călătorie în psihicul Magdei, salvează până la urmă scenariul de apăsărea dezolării şi de superficialitatea cu iz optimist a unei abordări nerealiste, acuzate de compromis în faţa comercialului.

Ma Ma este o reflectare asupra ciclului unei existenţe feminine, cu toate acele simboluri arhetipale care sunt asociate feminităţii: candoarea, fragilitatea devenită o sursă de putere interioară, seducţia, care în cazul protagonistei vine din umorul şi replicile spontane savuroase, şi maternitatea. Însuşi titlul, care evocă atât sensul necruţător al cuvântul  folosit în diagnosticarea cancerului mamar, cât şi imaginea maternităţii, reflectă înspăimântător de bine incredibila vecinătate a vitalităţii şi a morţii în acest film care aproape ca nu permite vizionarea lui prin ochii unui critic de film, ci doar oglindirea emoţională a personajelor ce impresionează prin celebrarea vieţii chiar şi în cele mai grele momente. Personajul central, Magda, poate fi considerat o întruchipare contemporană a modelului de feminitate vechi de când lumea. Este plină de candoare, este conţinătoare precum un receptacul securizant pentru cei traumatizaţi şi debusolaţi, în timp ce se luptă cu propria boală. Îl reconectează la aparatele reanimării prin redescopeirea pasiunii pentru muzică pe medicul ei (Asier Etxeandia) înzestrat cu talent vocal, aflat la rândul său în plină criză conjugală şi existenţială, prin replicile ei amuzante, în care fragilitatea şi compasiunea întâlnesc umorul negru. Îl readuce la viaţă prin luminozitatea solidarităţii umane pe cel ce avea să-i devină al doilea soţ, nimeni altul decât selecţionerul echipei de juniori de la Real Madrid, care şi-a pierdut soţia şi fiica în ziua în care a venit să asiste la meciul fiului ei, şi încearcă să-şi prelungească viaţa reîntorcându-se la propriul trup ce-i dă un ultimatum, şi pe care începe să-l accepte din nou datorită unei sarcini. Întreaga lume a bărbaţilor din jur este animată de prezenţa ei, ordonată de priorităţile ei materne, încât devine mediatorul între aceştia, dar modul prin care începe să relaţioneze cu ei este unul subtil, marcat de simboluri vizuale atribuite feminităţii: marea, în care face pluta ajutată de medicul care îi monitorizează sarcina, copila cu trăsături angelice din ţinutul iernii, ce îl aşteaptă pe ginecologul ei într-un orfelinat din Siberia pentru a fi adoptata de acesta, dar care devine un portret imaginar al fetiţei din pântecul Magdei, sau visele scufundate într-un alb vaporos, în care problemele corpului devin nişte reprezentări suprarealiste ale unor transformări ameninţătoare. De fapt, relaţiile dintre personaje sunt mediate de imagini cu tentă simbolică, în jurul unei reprezentări metaforice a feminităţii, dar fără a deveni opace şi fără a se îndepărtă de realismul crud al dramei.

Schimbările ireversibile provocate de boală sunt redate fără menajamente prin modul în care Penelope Cruz s-a apropiat de lumea personajului său, pe care l-a transformat într-unul universal, ce dă glas milioanelor de femei ce au preferat să treacă prin traume în tăcere, iar intensitatea unor trăiri feminine în relaţia cu boală greu de tradus în cuvinte sunt reprezentate vizual prin imaginile simbolice ale unei fetiţe ce străbate un tărâm îngheţat, în scene ce nu par să aibă o mare legătură cu povestea Magdei, dar care exprimă nevoia de ocrotire maternă atunci când protagonista observă, în cabinetul medicului, fotografia unei copile din Siberia ce urma să fie adoptată, ea imaginând-o aşteptând într-o singurătate friguroasă care începe să capete imaginea unei întinderi de un alb liniştitor, precum o trecere stranie într-o lume ireală, în care trecerea timpului ar putea fi încetinită.

Filmul Ma Ma a fost proiectat în cadrul Bucharest International Film Festival, ediţia 2016.


LYTE video

foto: www.novela.pl

A Dragon Arrives! – Un thriller halucinant dintr-un Iran mai putin cunoscut

Adriana Gionea
-
0
A Dragon Arrives! – Un thriller halucinant dintr-un Iran mai putin cunoscut

Exuberant şi alert precum un Chevrolet vintage în nuanţa unui portocaliu electric gonind prin deşertul stâncos, melancolic precum un poem persan mistic reinterpretat de un beatnic rătăcit prin Teheran şi efervescent precum un film de acţiune a cărui logică se evaporă când un simulacru al realismului magic îşi bagă coada, filmul regizat de Mani Haghighi este un amestec năucitor care sfidează cu lejeritate şi magnetism vizual atent premeditat graniţa dintre genuri.

A Dragon Arrives!, intrat în competiţia pentru Ursul de Argint la Berlinale, are efectul unui puzzle halucinant în culori tari pentru mintea spectatorului care asociază Iranul cu siluetele ascunse în spatele unor văluri de un negru sufocant, mai ales când încep să defileze pe ecran personaje, obiecte vestimentare şi detalii mitice alăturate ca-ntr-un colaj în care sunt aduse laolaltă elemente ce aparţin unor lumi şi epoci diferite, incompatibile cu imaginea unui Iran despre care auzi la ştirile despre ameninţări nucleare. Dacă îţi plac filmele având o intrigă detectivistă în care unele detalii misterioase ies din sfera explicaţiei raţionale (dar fără a brusca realul într-un mod penibil), realismul halucinant şi atmosfera insolită din romanele lui Don DeLillo, lirismul suprarealist din proza avangardistului persan Hedayat, cultura iraniană dezvaluită prin referinte amintind de poezia clasică persană şi de ritualurile vechi, amestecul dintre mit, suspans, peisaje deşertice demne de basmele stranii, obiceiuri bizare şi breşe în previzibilitatea narativă, şi nu eziţi în faţa unui afiş anunţând un film realizat de un regizor mai puţin cunoscut în spaţiul est-european, atunci s-ar putea să consideri interesant filmul A Dragon Arrives! Te va face suficient de curios pentru a explora noul val al cinematografiei iraniene destul de promiţătoare când jonglează cu teme controversate la graniţa dintre estetica unui thriller occidental şi metaforele vechii Persii.

A Dragon Arrives - masina

imagini: The Match Factory

Regizorul Mani Haghighi, care din când în când mai bagă capul în propriul film prin intervenţii documentare, realizează un melanj ameţitor de genuri, planuri narative, influenţe culturale, personaje ce trăiesc experienţe bizare, de un misticism aproape psihedelic, şi istorii fragmentate de o memorie polifonică prin care descoperi un Iran mai puţin cunoscut, al anilor ’60, în care moda occidentală era preluată de hippioţii cosmopoliţi din Teheran puşi la punct atât cu noile tehnologii, cât şi cu semnele complicate ale persanei medievale, iar oamenii din poliţia secretă a Şahului erau cu ochii pe tinerii opoziţiei având idealuri de stânga, vânau anarhişti şi fundamentalisti ce visau la un stat religios.

A Dragon Arrives - copilulimagini: The Match Factory

Dacă nu ai cunoaşte puţin din istoria Iranului de după anii ’50, ai crede că ai în faţă o imitaţie ludic-halucinantă a thrillerelor poliţiste americane (ce au vrut să recicleze emblemele vizuale ale anilor ’60), a modei hippie din California mutată în Teheran, la care se adaugă supranaturalul exotic al unor legende despre morţii neliniştiţi care bântuie, epave descoperite în mijlocul unui deşert şi acel suspans vandabil al poveştilor cu fantome. Din fericire, pentru cei care au mai citit despre literatura modernă iraniană şi despre Iranul din perioada Şahului, reperele vizuale şi spaţio-temporale ajung să capete sens când începe să se deruleze partea narativă, ce are la bază un interogatoriu în timpul căruia este devoalată (doar parţial) povestea falsei sinucideri a unui prizonier politic exilat într-o vale din apropierea Golfului Persic. Ajuns în locuinţa prizonierului, improvizată în epava unei corăbii din perioada în care navigatorii englezi şi cei portughezi îşi disputau supremaţia asupra comerţului cu mătase din Persia, detectivul Babak Hafizi (interpretat de Amir Jadidi, un debutant înzestrat cu alura unui detectiv carismatic din filmele anilor ’50-‘60) pune la îndoială veridicitatea semnelor ce indicau sinuciderea şi decide să mai petreacă o noapte în locul unde a fost găsit cadavrul pentru a citi toate însemnările acestuia, rămase pe pereţii epavei, însemnări ce par a fi pasaje dintr-o operă literară numita Paradisul. Detectivul Hafizi ignoră sfatul paznicului de a părăsi zona deoarece, atunci când va primi cadavrul prizonierului, pământul îşi va căsca gura şi el ar putea fi înghiţit. Ce pare a fi o superstiţie naivă pentru omul secolului XX, va pune la îndoiala percepţia asupra firescului după ce pământul se cutremură, dar semnele seismului sunt detectate doar în apropirea mormântului săpat lângă epavă, nicidecum pe o rază de kilometri, aşa cum ar fi fost normal conform legilor fizicii.

A Dragon Arrives - candelabrulimagini: The Match Factory

Intrigat de acest fenomen teluric inexplicabil, Hafizi începe să investigheze, pe cont propriu şi în secret, zona misterioasă. În ajutor îi vin boemul inginer de sunet Keyvan Haddad (Ehsan Goudarzi) şi un seismolog excentric pe nume Behnam Shokouhi (Homayoung Ghanizadeh). În timp ce Haddad înregistrează sunetele tăcerii şi ale pământului pentru a depista sursa fenomenului inexplicabil, Behnam caută nişte dovezi ştiinţifice ale seismului pe care doar detectivul Hafizi l-a simţit. În peisajul apocaliptic al indiciilor dezlânate apare şi o femeie în haine tradiţionale, în mijlocul unei ceremonii în care transa muzicii se termină cu nişte detalii stranii legate de o cămilă ce trebuie eliberată, de un nou-născut ale cărui origini erau dovezile unei idile între prizonierul găsit spânzurat şi dispariţia misterioasă a fetei unui localnic posesiv. Acestor indicii li se alătură câteva simboluri ce transformă istoria, poveştile navigatorilor ce dădeau târcoale Golfului Persic, legendele, teroarea paranoidă instaurată de securiştii Şahului, într-un film în care detaliile unui thriller politic se dilată suprarealist, iar suspansul te ţine captiv până la final, în ciuda unor amănunte ce par a fi nişte inserţii artificiale rupte din poveşti senzaţionaliste cu fantoame. Toate aceste elemente ce se rostogolesc inopinat în poveste şi vestimentatia boemă înflorată, asortată cu perciunii şi pletele unuia dintre personaje, te fac să te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu expunerea vizuală a unui trip facilitat de nişte ierburi locale psihotrope. Dar bănuiala unui delir îţi va fi infirmată de intervenţia regizorului ce susţine veridicitatea insolitului halucinant.

A Dragon Arrives - balonulimagini: The Match Factory

Bănuind parcă tedinţa unor spectatori de a considera detaliile fantasmagorice drept nişte scorneli nereuşite, ce ar părea ridicole precum o butaforie kitsch în ochii celor având o toleranţă scăzută în faţa unui scenariu ce fragmenteaza până la risipire firul logic al naraţiunii pentru a obţine impresiile insolite, cineastul Mani Haghighi îşi regizează propria apariţie în film, pentru a crea o fereastră demnă de un documentar prin care să prezinte datele reale ce sprijină veridicitatea poveştii din film, încât ai impresia că vezi de fapt o alternanţă între ficţiune, aberant şi documentar în stilul unui mockumentary. Intervenţia lui Mani Haghighi poate fi o poartă spre cinematografia modernă şi spre traumele unei istorii zbuciumate ce a cutremurat Iranul aflat între autoritatea unui Şah ce menţinea o iluzie a vieţii occidentale cu preţul terorii, al interogatoriilor terifiante şi al cultului personalităţii, si opresiunea fundamentaliştilor. Regizorul aminteşte de ceea ce era considerat noul val al cinematografiei iraniene postbelice, reprezentate şi de bunciul său, Ebrahim Golestan, introducând nişte secvenţe din filmul reprezentativ – The Brick and the Mirror, apoi revenind lin la povestea celor trei personaje din misterioasa vale, sugerând apartenenţa boemului inginer de sunet la echipa lui Golestan şi stabilind o legătură între fotografiile găsite într-o cutie secretă a bunicului său şi declaraţiile unui membru al poliţiei Şahului despre arestarea şi interogarea a trei bărbaţi, nimeni alţii decât protagoniştii din film.

Indiferent de impresia pe care ţi-o lasă viziunea cinematigrafică a regizorului, A Dragon Arrives! este un film care nu te plictiseşte şi care te poate face curios în legătura cu filmele iraniene (contemporane sau clasice) de autor. Apreciezi abilitatea lui Mani Haghighi de a construi o punte vizuală deloc de ignorat din punct de vedere cromatic (Chevroletul de un portocaliu electrizant în mijlocul deşertului monocrom contribuie la volatilizarea graniţei temporale şi cinematografice dintre influenţele orientale şi vestice), între estetica occidentală a filmelor de acţiune, pe care ai impresia că le parodiază într-o cheie suprarealistă deloc incisivă, şi cultura ţării natale, pe care te invita subtil să o descoperi fără prejudecaţi animate de fundamentalişti şi terorişti, prin trimiterile artistice la istoria literaturii şi a cinematografiei, sub pretextul unei ferestre documentare prin care apare în propriul film.

A Dragon Arrives! se vrea un film de artă care poate satisface gusturile mai multor categorii de spectatori. Intriga poliţistă încărcată de suspansul halucinant, personaje bizare şi dispariţii inexplicabile în spaţii cotropite de tăcere, de unde răsar legende cu epave şi cimitire bântuite, îl fac suficient de accesibil pentru a intra in sălile cinematografelor de masă, iar jocul cu genurile, coerenţa temporală fragmentată, veridicitatea istorică devenită volatilă într-o geografie a insolitului dilatat până la delirul vecin cu transa indusă de coloana sonoră ce îmbină influneţele persane tradiţionale şi cele occidentale (fără a cadea în amatorismul unui puzzle kitsch) şi tratarea controverselor politice în registrul unei metafore demne de un roman invadat de realismul magic sunt suficiente pentru a intra şi pe sub pielea cinefilului aventurier ce preferă experimentul vizual şi jonglarea cu perspectivele în detrimentul şabloanelor predictibile şi usor de interpretat.

A Dragon Arrives! a fost proiectat în cadrul Bucharest International Film Festival, ediţia 2016.

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026