Dincolo de calea ferată este un film ce include tot alaiul românismelor din pauperitatea unei lumi aflate la marginea oraşelor, dar amestecate de Cătălin Mitulescu în cadre nocturne ce-i oferă ghiveciului burlesc de mahala întinsă de-a lungul căii ferate -unde citadinul este un rustic plin de kitsch, iar satul este mai degrabă un avorton al periferiei urbane de care îl despart câmpul de bălării -- o duioşie nesperată. O descoperi în plimbările printre şinele de tren, în gesturile ezitante ale unui cuplu (aflat în pragul despărţirii), în expresivitatea caricaturală animată de un taraf pentru o nuntă săracă, în interpretarea nostalgică a unei melodii italiene parodiate senzual în faţa unor meseni băuţi care pun în scenă zicala A fost o nuntă frumoasă, numai bătaia a ţinut trei zile!, într-un obiect elegant ce salvează prin stranietate babilonia prostului gust al amărăştenilor ce vor să îngroape lipsurile prin fastul unei nunţi sau în contrastul dintre tăcerea ce anticipează luarea unei hotărâri şi degringolada muzicală ce se aude în depărtarea animată de frenezia ritualului nupţial.
Vei aprecia la Cătălin Mitulescu modul în care a reuşit să îmbine toate asocierile vizuale care ne fac să fugim de noi atunci când vedem România săracilor, fără a repeta aceleaşi nuanţe terne ale unei dezolări gri. Nu vezi culorile moarte, specifice periferiei postcomuniste şi apocaliptice pestru cei fără de speranţă, care fug afară imediat ce prind ocazia unui job prin Italia, aşa cum a făcut şi protagonistul interpretat de Alexandru Potocean (Nuntă mută, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, 4 luni, 3 saptamani şi 2 zile), care va decide să lase cafeneaua de pe malul idilic al unui lac italian pentru a se reîntoarce la femeia lui când vede că nu-i mai răspunde la telefon, o femeie ce se dovedeşte a fi altfel decât o ştia când a plecat.
O fi noaptea care îi dă o notă duios-melancolică hărmalaiei fonice specifice marginii de oraş trezite din când în când de sunetul obsesiv al trenurilor ce trec pe lângă nişte locuinţe cu ajustări încropite din banii celui ce munceşte în străinătate. O fi apropierea zorilor, în acel timp al protagoniştilor suspendat între ce au lăsat în urmă şi ce au găsit la întoarcere, între ceea ce sperau la început şi ce vor găsi în fiecare zi de acum în colo. O fi neprevăzutul ce îi prinde pe cei doi făcându-şi mărturisiri întrerupte de acidităţi împotmolite într-o tăcere evazivă ce însoţeşte dezvăluirea infidelităţii. O fi decizia inspirată a regizorului de a înlocui manelele cu mai mult sau mai puţin suportabilele hituri cu tâlc dintr-un repertoriu lăutăresc adaptat la lirismul strident de mahala contemporană. O fi răbdarea -- nefirească în ochii celor ce văd periferia asemenea unui focar de primivism, brutalitate şi cutume retrograde -- prin care personajele înlocuiesc reproşurile zgomotoase cu priviri în care subînţelesurile şi ambiguitatea alternează în tăcerile ce despart nişte replici, de multe ori monosilabice, ale femeii ce vrea să exprime nemulţumirea. Cert este că, în ciuda unui scenariu minimalist ce pare neterminat şi a unui cadru urban marginal, ce bântuie majoritatea peliculelor autohtone şi care îi face pe mulţi spectatori să evite filmele româneşti, toate detaliile greu digerabile devin suportabile. Chiar şi cele imposibil de acceptat în lumea spectatorilor educaţi, ce fug departe de manifestările stridente ale conaţionalilor de la periferie ce dănţuiesc frenetic în faţa blocului pe muzici levantine plagiate, fură mireasa pentru a o plimba prin faţa Ateneului (Arcul de Triumf era în plină renovare), preferă nuanţele tari ale materialelor ieftine ce imită satinul şi-şi cheltuie banii câştigaţi afară dând chefuri cu lăutari pentru a se făli în faţa neamurilor.
Dincolo de calea ferată reuşeşte la adune la un loc toate obiceiurile deranjante, ce ne aduc în pragul unei relaţii masochiste, de iubire şi ură cu noi înşine când ne amintim naţionalitatea, dar face din ele nişte declanşatoare ale compasiunii. Este compasiunea pentru cei cărora le-a mai rămas doar cacofonia periferiei unde satul şi oraşul se întâlnesc într-o degringoladă greu de schimbat, dar mai uşor de înfrumuseţat între orele ce despart noaptea destăinuirilor de răsărit.
Regizorul pleacă de la o temă ofertantă pentru un film despre înstrăinare, ce sparge singularitatea experienţei personale în consecinţe sociale, având aşadar un impact ce depăşeşte sfera individuală. Este vorba despre acea dramă a românilor nevoiţi să renunţe la rutina familială securizantă pentru a-şi găsi un loc de muncă în altă ţară, menit să asigure supravieţuirea familiei. Intrudoce această dramă în criza unui cuplu. Din momentul părăsirii unui peisaj occidental, filmul devine o succesiune în care personajul feminin, interpretat de Ada Condeescu, presară cu picătura, în surdină, câteva reproşuri usturătoare, în tentativa de a transforma gelozia bărbatului, reîntors acasă, într-un joc ambiguu dinaintea unei despărţiri. Crepusculul amoros invadat de zgomotul unor trenuri care vin şi pleacă este un contrast molcom între fermitatea propoziţiilor ce ar fi putut smulge multe scântei din virilitatea masculului lovit în plexul orgoliului şi gesturile protagonistei care lasă loc unei breşe ce ar permite reîntoarcerea timpului pierdut.
Într-un realism brutal, gelozia bărbatului care află că femeia lăsată acasă, cu tot cu îndatoririle materne, l-a înşelat pentru că nu a mai putut răbda singurătatea şi toanele unei soacre guralive, s-ar fi putut tranforma dacă nu în gesturi, măcar în declaraţii necugetate despre onoarea partenerei. Dar Cătălin Mitulescu vrea să compenseze lipsa unui ritm narativ alert şi a exploziei emoţionale, care să resusciteze atenţia prin dramatism, folosindu-se de câteva reacţii ale personajelor ce nu se încriu în aşteptările majorităţii. În loc să intre direct în miezul problemei şi să-şi reproşeze unul altuia răceala primelor gesturi schiţate în momentul revederii, personajele îşi aruncă replici monosilabice prin care se contrazic fără a da impresia unei tensiuni escaladante. Apelează la tertipurile evaziv-ludice ale unor adolescenţi când încearcă să evite cuvintele dureroase, vrând să se despartă şi parcă nu. Virează apoi (brusc) de la tăcerea ce amână deznodământul prin impresii vagi asupra mesajului, sustras din reacţii, spre unele replici prin care ar vrea să mimeze vehemenţa unui verdict final. dare este un verdict de care nu se simt în stare, în ciuda exprimării directe a dorinţei ei de a încheia relaţia. Nici măcar scena în care ea mărturiseşte nonşalant că l-a înşelat deoarece el a tot amânat reîntoarcerea acasă, blamându-l pentru neglijenţa emoţională în relaţia lor, nu dinamitează intensitatea joasă, aproape ternă, a reacţiilor. Momentul în care punctul culminant al confesiunii ei este urmat de gesturile prin care el asamblează o ustensilă culinară pentru făcut paste de casă, apoi i-o arată cu entuziasmul unui copil care vrea să deturneze tensiunea prin abaterea atenţiei asupra unei jucării, pare desprinsă dintr-o piesă de teatru cu decor minimalist şi mici scântei de umor involuntar sărite din acea discrepanţă între nişte reacţii fireşti aşteptate de spectator şi cele greu de înţeles ale personajelor. La un moment dat, gesturile îi fac pe cei doi protagonişti să pară nişte naivi ce nu mai înţeleg nimic din problema lor şi din gravitatea mărturisirilor incomode.
Fără a merge prea departe în direcţia unei stranietăţi la care face totuşi apel într-un anumit grad pentru a salva de la vulgarizare autenticitatea cu iz social, precum şi povestea celor două personaje de la o simplitate supărătoare, Cătălin Mitulescu revigorează ceea ce pare a fi încă o poveste clişeistică despre tristeţea românului de rând. O face prin îmbrăcarea familiarului supărător, reflectat mai ales de vestimentaţia ce denunţă apartenenţa la un mediu uitat de civilizaţie, într-o candoare a intimităţii emoţionale ce sfidează valorile răsărite într-o lume favorabilă grobienilor, şi prin găsirea unei adâncimi sufleteşti în simulacrul unui derizoriu pus în scenă pe fundalui unei nunţi devenite scena unor tachinări în registrul burlesc al unui recital neanunţat oferit de protagonistă, plin de un glamour de mahala specific unor ţinute fistichii sau unor interioare decorate astfel încât să pregătească o reapropiere afectivă şi, în acelaşi timp, să amintească de motivele tensiunilor prin contrastul între obiectele unei bunăstări casnice şi unele părţi neprimitoare ale casei neterminate. Este derizoriul care a devenit un mecanism de apărare ce impiedică un eventual duel verbal, oprit la timp de sunetele asurzitoare ale unor trenuri ce par să vină de oriunde şi apoi să se piardă în zare, ca simboluri ale nepăsării faţă de oamenii care nu se văd atunci când în vagoane toţi se gândesc la propria evadare şi nu mai disting aşezările paralele cu şinele, răsărite fantomatic printre bălării şi zgomotele unei cumetrii.
Dincolo de calea ferată este genul de film pe care fie îl respingi, fie îl priveşti din postura unui spectator empatic şi plin de compasiune, invitat să participe afectiv la felia de viaţă încărcată de sunete familiare, tipologii întâlnite la orice colţ de stradă periferică, aduse când în prim-plan, când trimise înapoi în fundal pentru a nu perturba intimitatea cuplului aflat în plină criză. Acest cuplu nu pare contaminat de vibraţiile impetuoase ale ritmurilor frenetice demne de o poveste plină de gelozii terminate cu ochi învineţiţi. Liniştea nostalgică din jurul personajelor ademenite spre capcana replicilor dureroase rămâne acel aspect nelumesc prin care se face delimitarea între lumea gălăgioasă a unui mediu social precar, în care manifestarile stridente sunt o formă de mascare a dezolării şi a însingurării, şi dramele cuplului expuse în surdina unor aluzii neduse până la capătul fitilului exploziv. Regizorul a făcut în aşa fel încât povestea de iubire să-ţi lase impresiile specifice unei scene de viaţă pline de autenticitate, iar imaginile cu tentă realistă să evedeze într-o zonă vizuală desprinsă de grotescul unui spaţiu populat de marginalizaţi.
LYTE video
feature image: aarc.ro/Strada Film
