Vlad

Dragă optimistule,

Sunt unul din tinerii pe care toată lumea îi cheamă la vot. De la bodyguarzi cu steroizi scurgându-li-se din urechi, ce nu mă lasă să intru în club fără ștampilă pe buletin. Starlete și starleți mestecând cu gura plină de plastic roz aceleași banalități tâmpite pe rime ce tâmpesc. Tanti înțepate de meserie apărătoare la televizor și dătătoare cu părerea. Sau analiști media ce despică în două dedesubturile politicii, sperând să ajungă la adevărul ascuns adânc în gaura din care care majoritatea politicienilor își scot promisiunile de campanie și să mi-l arunce cald, pe surse, direct mie în față. De ce ar trebui să mă duc la vot, oricum nu contează absolut deloc, sunt toți la fel. Tu te duci? Cu cine votezi? Ponta? Pun prea multe întrebări? Mi s-a mai zis? Stai, asta nu era o întrebare.

                                                                                                                                       Un tânăr

Dragă optimistule,

Știi cum este să mergi pe stradă temându-te că ai putea fi violat? Eu nu. Dar întreabă orice femeie din jurul tău și probabil că o să-ți spună că a încercat această frică, atât de greu de imaginat pentru mine, de cel puțin câteva ori, dacă nu permanent, în viața ei. Acum câteva zile s-a născut fiica mea și îmi e frică de frica ei și rușine de rușinea noastră ca bărbați că nu facem nimic și poate că am și încurajat această cultură a unei agresiuni constante și trecută cu vederea de către societate la adresa femeilor.

                                                                                                                                                   Semnat,

                                                                                                                                                       Un tip

Dragă optimistule,

Când e ultima oară când ai ridicat ochii din trotuarul proaspăt schimbat pentru a mia oară de una din rudele primarului? Eu am făcut greșeala asta aseară, când am mers într-un pelerinaj, organizat de A.R.C.E.N, pe la moaștele arhitecturale urât mirositoare, dar pline de povești, ale centrului Bucureștiului.

Care e primul lucru pe care îl faceți dimineața când vă treziți? Dacă sunteți ca mine, vă verificați telefonul sau deschideți laptopul. Nici măcar nu mai gândesc, e un reflex. Și dacă internetul nu merge, sau bateria telefonului a murit, mă panichez de parcă peste noapte s-a anunțat că un meteorit se îndreaptă spre București, toată lumea a aflat, au plecat spre buncăr, au închis ușa și acum o să fiu incinerat ca un bou, pentru că am uitat să îmi încarc telefonul sau un fir, undeva, s-a desprins din mufă.

De obicei, chiar înainte de a da foc la casă, pentru că și-așa totul o să se termine, măcar să mă distrez un pic înainte, și a o lua la fugă prin orașul părăsit, în căutare de magazine pe care să le jefuiesc, clinchetul internetului funcțional se aude. Pun joc maceta și îmi verific mailurile.

Dragă optimistule,

Anul ăsta am absolvit facultatea șefă de promoție. Am citit pe brânci la BCU, am băut cafea de la dozator ca să ajung la cursurile de la ora 8, am făcut eseuri peste eseuri și prezentări peste prezentări, am învățat două limbi străine. Nu am lucrat, pentru că prezența obligatorie și volumul de muncă nu mi-au permis, așa că am trăit din bursa infimă ce venea o singură dată, la câteva luni după începerea anului universitar și, în mod special, din leii pe care îmi era rușine să-i cer de la părinții mei lună de lună. Să nu uităm de ocazioanele pachete de mâncare venite prin vecini și conductori ce mă făceau să salivez pe peroanele Gării de Nord, laolaltă cu câinii vagabonzi și aurolacii ce sperau și ei la unul din șnițelele de prin pungi. Dar s-ar fi lăsat cu jocurile foamei, dacă vreunul din ei ar fi încercat ceva.

Am făcut sacrificiile astea, sperând că asta o să-mi dea un salt în fața celorlalți ce nu trec bacul, sau nu fac o facultate. Fiind mințită că o să fiu cineva.

Întrebarea mea este: Acum că poți intra la facultate, colegiu – ca și cum dacă i-ai schimba numele, dar are exact aceleași funcții, lumea nu o să se mai ultragieze la fel de tare – fără bacalaureat, eu de ce m-am mai chinuit? Sunt ușor frustrată, falită și a dracu de enervată.

Sper, în numele la tot ce e sfânt, să nu dau nici o idee acum, dar ce monstruozitate de bestseller ar fi o carte de popularizare a ortodoxiei, pornind de la personajul lui Ilie Moromete, scrisă de Preaexageratdefericitul apărător al sufletului românesc Dan Puric împreună cu Victor Rebengiuc. Într-un fel, cam asta e rețeta cărții publicate recent de Humanitas, The Dude și Maestrul Zen. Doar că înlocuiți-l pe fuego spiritualității, de mamă, neam și citate pioase iubitorul și plictisitorul, Puric, cu Bernie Glassman, un profesor zen cu doctorat în matematici aplicate, pe Rebengiuc cu carismaticul Jeff Bridges și pe țăranul Moromete al nostru cu hippiotul The Dude Lebowski al lor.

Acum să ne calmăm, tipule, să ne aprindem ce avem de aprins, cu un pahar de white russian în mână, zgomot de balene pe fundal și să citim.

Să te naști femeie este un blestem, în anumite zone ale planetei. Au trecut mai bine de 100 de zile de la răpirea de către organizația teroristă Boko Haram a peste 200 de eleve dintr-o școală aflată în nordul Nigeriei.  Vina lor: își doreau o educație. Dar în numele islamului și a kalaşnikoavelor cu care predică cuvintele profetului, liderul organizației a hotărât că acesteau au păcătuit împotriva lui Allah, așa că vor fi vândute în piață, ca niște vite, spre măritiș, credinciosului care va da mai mult.

Dacă citiţi o singură carte anul ăsta, atunci să fie Demonul amiezii, anatomia unei depresii, de Andrew Solomon. Chiar înainte de a posta recenzia asta, am citit o ştire despre sinuciderea lui Malik Bendjelloul. Dacă nu ştiţi, el era regizorul fantasticului documentar ce a câştigat anul trecut premiul Oscar, Searching for Sugar Man. Tânăr, pe val din punct de vedere profesional, descris de toţi cei ce l-au cunoscut ca fiind un tip optimist, pasionat de ceea ce făcea, şarmant şi plin de viaţă. Nimeni nu înţelegea cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Doar în treacăt, se pomenea că de ceva vreme se lupta cu depresia. Fără aroganţa de a vrea să înţelegi hotărârea din spatele unui astfel de act profund personal şi radical, o să vă apropiaţi cu o totul altă perspectivă de asemenea tragedii după lectura cărţii scriitorului american.