Pentru cititorii pasionaţi de literatura sud-americană, romanul Povestea unei iubiri zbuciumate dezvăluie o faţă mai puţin ştiută a scriitorului Horacio Quiroga. Devenit o emblemă a prozei scurte hispanoamericane, uruguayanul Quiroga, îndrăgostit de selva argentiniană, este cunoscut mai mult datorită povestirilor în care vegetaţia sălbatică ameninţă şi devorează personajele rătăcite. A fost comparat adesea cu Poe datorită amănuntelor care îţi dau fiori, mai ales atunci când parcurgi nişte pasaje legate de vulnerabilitatea umană în faţa naturii impetuoase din pădurile exotice. Povestea unei iubiri zbuciumate îi uimeşte atât pe cei care nu îl credeau interesat de a scrie despre o poveste de iubire petrecută în Buenos Aires, nu în inima pădurii, cât şi pe cei care nu credeau că mai pot avea răbdare să citească un roman despre iubirile de altădată în zilele noastre.
Rohan, protagonistul romanului, este mai aproape de imaginea moştenitorului lispit de pragmatism, ce visează în saloanele caselor elegante, decât de aventurierul ce se avântă în adâncul selvei neîmblânzite. Totuşi, lumea lui este acaparată de aceeaşi forţă necruţătoare venită dintr-un exterior necunoscut, doar că în locul selvei de necontrolat este lumea personajelor feminine, a celor două surori – Mercedes şi Egle – de care protagonistul este atras. Ambele îl ademenesc, apoi îl ţin la distanţă, iar mezina, Egle, îl marchează prin confesiunea legată de o iubire din trecut, care va dezlănţui caznele geloziei obsesive.
Captiv în cuşca proiecţiilor imaginare chinuitoare, în care Egle apărea în braţele altui bărbat, Rohan se perpeleşte precum viitorul pacient al unui psihanalist, doborât de nevroze. Dar Quiroga nu se concentrează asupra chinurilor interioare produse de gelozia castratoare, prin îndelungi observaţii psihologice. Preferă să-şi plaseze personajul nu în relaţia introspectivă cu sine, ci mai degrabă cu femininul straniu, imprevizibil, oscilând între ademenirile celor două surori. Acest univers feminin pare să existe departe de realitatea societăţii din acea perioadă, chiar dacă fetele îndrăgostite îşi păstrează candoarea sfioşeniei recomandate celor preocupate de reputaţie. Din lumea personajelor feminine lipseşte vigilenţa patriarhală exercitată de capul familiei, absent în acest roman, de aceea conflictul dintre fidelitatea faţă de normele familiei impuse de tatăl atotputernic şi pasiunea secretă lipseşte. Consistenţa unei naraţiuni febrile cu pasaje ce descriu trăiri devastatoare în situaţii dramatice este diluată de tachinările cu mesaje vagi, greutatea căzând asupra dialogurilor sumare împotmolite în tăceri.
Prin acest univers feminin în care senzualitatea, fie ea şi sub formă discretă, îşi găseşte o breşă decisivă pentru deznodământ, Quiroga deviază clişeele specifice unui roman de dragoste clasic spre zorii prozei moderne în lumea hispanoamericană. Evită verdictele şi mărturisirile clare, realismul abundent şi denunţător al unei fresce sociale întinse pe sute de pagini, alegând să plaseze toate emoţiile personajele într-o zonă ambiguă pentru a jongla mai bine cu impresiile vagi, cu golurile ce lasă loc interpretării subiective pentru a renunţa la indiscreţia naratorului atoateştiutor.
Scris la începutul secolului trecut, în perioada în care familiile bune îşi trimiteau băieţii la Paris pentru a se maturiza, romanul Povestea unei iubiri zbuciumate te poate înşela din cauza titlului, considerat prea siropos în zilele noastre, şi a protagoniştilor care amânau atingerile interzise printr-un lung preludiu cu acorduri de pian şi ocheade asociate unei cochetarii demodate, puse pe seama toanelor isterice ale unor fete şcolite la pensioanele simandicoase. Ce-i drept, păstrează decorurile unui roman de altădată şi unele dialoguri specifice unei complezenţe prelungite inutil, în care senzualitatea se zaharisea într-un ceremonial enervant pentru cititorul actual, sătul de jocul ademenire-amânare, pus la cale de fata ce dorea să fie ispititoare, dar fără a face nişte concesii erotice. Dar, înainte de a-l trimite pe Horacio Quiroga în zona scriitorilor demodaţi, cititorul răbdător va descoperi un roman modern pentru standardele de acum mai bine de un secol.
În Povestea unei iubiri zbuciumate, Quiroga renunţă la pasajele interminabile în care stările afective sunt redate bombastic printr-un manierism al sentimentalismelor specifice unui roman de iubire de altădată. Contrar aşteptărilor, vei descoperi un stil mult mai concis, în care dialogurile abia schiţate, patetismul ostentativ eclipsat de ambiguitatea declaraţiilor neduse până la capăt şi tensiunea care doar se ghiceşte, precum varful unui aisberg ce răsare din marea unor trăiri feminine de neînţeles pentru protagonist, anunţau o schimbare a macazului în literatura sud-americană. Quiroga renunţă la scenele tensionate specifice unei intrigi bazate pe forţa unui triunghi amoros în care sunt implicate două surori aflate la vârsta marilor gelozii şi rivalităţi, atât de bine întreţinute în societatea tradiţionalistă, iar legăturile de familie sunt departe de amploarea necesară unui roman-fluviu. Nu are nevoie decât de o sută de pagini pentru a epuiza desfăşurarea unei poveşti de iubire prinse în capcanele unei cochetării ludice şi ale unei voluptăţi provocate de amânări, acceptări şi răzgândiri, jocuri duble ce implicau trădarea din partea propriei surori sau reproşuri urmate de priviri galeşe care exprimau un mesaj opus cuvintelor. În schimb, pe cât de minimalistă pare această poveste veche de când lumea, consumată în doar o sută de pagini ce pot fi date gata într-o după-amiază de vară, pe atât de sofisticată este abordarea stărilor emoţionale, cel puţin pentru epoca lui Quiroga.
În loc sa dezvăluie motivele din spatele fiecărei trăiri şi reacţii de neînţeles, Quiroga lasă interpretările în suspensie, propunând un joc al înţelesurilor vagi în locul decriptării. Asemenea marilor scriitori ce au modernizat literatura luându-i apărarea misterului ce învăluie lumea subiectivă, scriitorul uruguayan a înţeles că poate obţine adâncirea planului psihologic şi prin renunţarea la privirea intruzivă, la dezvăluire. Nu vei înţelege de ce oscilează personajul masculin între cele două surori, nici de ce i se par fascinante. Nu vei înţelege nici de ce personajele feminine prelungesc jocul ademenirii dincolo de regulile unei galanterii definite în codul nescris al domnişoarelor decente de altădată. Şi tocmai acest mister privind adevăratele motive din spatele toanelor, al nevralgiilor şi al instabilităţii provocate de conflictul din interiorul triunghiului amoros, purtat prin armele rafinate ale aluziilor, te face să priveşti lumea personajelor din acest roman dincolo de clişeele unei banale poveşti de iubire din vremuri demodate. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva adevăratul scop a fost de fapt experimentul literar ce scoate genul acesta de poveste din zona aşteptărilor şi a canoanelor valabile până atunci.
Editura Univers, 2016
