We Need To Talk About Kevin

We Need To Talk About Kevin nu este un film mainstream, pentru ca iti fenteaza orice asteptare cinematografica in tratarea subiectului sensibil pe care si l-a ales. Tema este una care joaca in mintea multor parinti probabil non-stop: frica de esec in privinta educatiei copiilor; daca nu ne vor iubi? sau daca nu ii vom putea noi iubi?

Tilda Swinton joaca rolul unei mame care traieste un cosmar: fiul ei adolescent este responsabil pentru atacul armat asupra colegilor lui de liceu, in urma carora cativa mor de mana lui.

Viata Evei (Tilda Swinton) este complet distrusa. Filmul este un amestec de flashback-uri si viata de dupa atac. Timpul petrecut impreuna cu fiul ei de-a lungul anilor, de la nastere pana la atac, este revizitat iar si iar de Eva fie pentru a gasi explicatii, fie pentru a se invinovati. Imposibilitatea comunicarii intre cei doi, mama si fiu, este interogata iar si iar in fiecare flashback. Privitorul este pus intr-un continuu balans, fie simtind ca este vina Evei pentru dezastrul produs, fie ca adolescentul Kevin (Ezra Miller) este absolut incorigibil. Filmul nu te lasa sa iei partea in mod confortabil a niciunuia dintre personaje.

Tilda Swinton n-a avut probleme in portretizarea Evei, oferind pe ecran o combinatie inteligenta de sensibilitate, demnitate si raceala extrema. Merita usor o nominalizare la Oscar; la fel si filmul merita o nominalizare pentru cel mai bun film din 2011.

Regizoarea britanica Lynne Ramsay a realizat inca doua filme de lung-metraj in trecut: Ratcatcher si Morvern Callar, ultimul castigator al Premiului Tineretii la Festivalul de la Cannes in 2002.

Desi la noi nu a fost anuntat pe ecrane, poate fi urmarit online.

Albert Nobbs

Albert Nobbs, o femeie care pretinde de 30 de ani ca este barbat pentru a gasi mai usor de lucru in Irlanda secolului XIX, traieste o viata discreta ca servitor intr-un hotel. Albert este cunoscut pentru personalitatea introvertita si constiinciozitate, dar unii il vad ca pe o ciudatenie. Viata i se schimba dupa ce il cunoaste pe Hubert Page, o femeie ce joaca aceeasi carte, dar care, spre deosebire de Albert, si-a gasit un anumit echilibru.

Albert este jucat de Glenn Close, care a primit o nominalizare la Oscar pentru rol, iar Hubert de Janet McTeer, si ea nominalizata.

Desi probabil si-ar dori sa aiba mize feministe sau chiar de preferinte sexuale homoerotice, filmul reuseste sa marcheze doar o miza actoriceasca. Glenn Close si McTeer merita toate aplauzele.

Regizorul lui Albert Nobbs, Rodrigo Garcia, este cunoscut mai ales pentru productiile TV, dar si pentru lung-metrajele Mother and Child si In Treatment.

Serialul Enlightened

Enlightened este serialul produs de HBO care a avut premiera in toamna lui 2011, in care rolul principal este interpretat de Laura Dern, una din actritele preferate ale regizorului David Lynch. Deja Laura Dern a castigat pentru personajul pe care il face in Enlightened Globul de Aur, 2012.

La noi serialul nu ruleaza inca, dar poate fi urmarit online.

Laura Dern joaca rolul unei corporatiste divortate, care este concediata in urma unei caderi nervoase. Ca sa isi revina, Amy (Laura Dern) pleaca in Hawaii intr-un centru de meditatie si refacere spirituala. Se intoarce "iluminata" cu multa intelepciune si cu porniri si mai ciudate decat cele cu care plecase: plina de idei cum sa schimbe lumea, cu un intreg arsenal de sloganuri automotivationale, carti de self-help si impresia ca toata lumea merita dragostea ei. Cu toate bunele intentii, cei din jur o privesc ca pe o ciudata, incepand cu mama ei, pana la fostii colegi si fostii sefi.

Si chiar este ciudata, plus bezmetica si patetica. Asta pentru ca sufera si este confuza. Viata ei nu urmeaza nicio logica, toate caile pe care le-a urmat (in cariera si casnicie) s-au incheiat cu un esec, iar ceasul biologic ticaie tare. Enlightened este o reusita in modul cum o portretizeaza pe Amy intr-o continua impiedicare si balbaire, iar grimasele pierdute ale Laurei Dern transmit toata nebulozitatea pe care o experimenteaza personajul, trecand ca personajele lui Shakespeare de la o stare (calm, seninatate) la alta (furie, disperare) foarte rapid. 

Ideea filmului este de asemenea foarte buna: sa arati pas cu pas in viata de zi cu zi starea de alienare pe care o cauzeaza munca intr-o corporatie – in care sensul muncii tale este complet pierdut – si artificialitatea inerenta unei vieti in care valorile naturale sunt desuete. Cine nu s-ar identifica cu starile lui Amy?

Pe langa Laura Dern (Blue Velvet, Inland Empire, Wild at Heart, Jurassic Park), in serial joaca, in rolul mamei lui Amy, Diane Ladd (Chinatown, Wild at Heart), – chiar mama Laurei Dern in realitate, si Luke Wilson, fratele mai mic al actorului Owen Wilson. Toti trei joaca excelent, dar parca Diane Ladd este cireasa de pe tort.

Serialul este creat de regizorul si actorul Mike White (care joaca in Enlightened rolul colegului de munca devenit prieten al lui Amy), impreuna cu Laura Dern

Enlightenedeste foarte apreciat de critica, dar succesul comercial se lasa asteptat (audientele sunt destul de mici). Motivul pentru care a primit sansa unei a doua serii este aprecierea criticii, inclusiv nominalizarile la Globurile de Aur si premiul acordat Laurei Dern.

Hugo – un esec supralicitat la Oscar

0

Ce vrea sa spuna Hugo? Si cui? Un film prea lung (peste doua ore), prea tras de par, prea fragmentat, prea de toate. Si, in plus, moralizator. Aspecte care sunt date uitarii de toata lumea (in frunte cu Academia Americana de Film care i-a acordat cele mai multe nominalizari la Oscar 2012, 11 in total), in principal pentru ca e filmat de Martin Scorsese

Tot respectul pentru Scorsese (pentru Gangs of New York, Casino, The Age of Innocence, Taxi Driver si multe altele), dar de ce Hugo? Daca nici Martin Scorsese nu face un film adevarat (fara atatea interventii artificioase pe calculator, pentru ca este clar super-tehnologizat si tehno-slefuit), mai ales cand alege sa aduca un omagiu cinematografului (pentru ca de fapt Hugo asta incearca sa fie), atunci inseamna ca Hollywood-ul este o cauza pierduta. M-am plictisit si sastisit de filme facute cu niste bugete fantasmagorice (Hugo a avut un buget estimat de IMDB la 170 milioane USD, prin comparatie filmul numarul doi ca nominalizari la Oscar 2012, The Artist, un film frantuzesc, a avut un buget de aproximativ 15 milioane USD) dar carora le lipseste orice seva creativa, inovativa, autentica. Hollywood-ul aplica la infinit aceeasi reteta: compenseaza impotenta creativa cu o opulenta enervanta afisata in orice detaliu tehnic, de costume, de resurse in general. Ce pacaleala!

Probabil nu as fi fost atat de vehementa daca filmul nu ar fi primit atatea nominalizari la Oscar. Asta inseamna, intr-un fel, ca este cel mai bun produs al industriei americane de film din anul 2011. Un film despre un copil orfan care traieste intr-o gara si incearca sa isi traiasca pasiunea pentru modul de functionare a diverse mecanisme (ceasuri, un robot avant la lettre, etc). Dupa ce te plictisesti bine urmarind "aventurile" lui Hugo, povestite cu un haz si stil de parca ar vrea sa copieze stilul european al unor regizori ca Jacques Tati (Les vacances de Monsieur Hulot) sau Jean-Pierre Jeunet (Amelie), dar fara chic-ul lor, primesti revelatia: sa respectam, sa conservam, sa iubim filmele. Asta dupa ce am fost bine instruiti (a se citi sapuniti) sa citim, pentru ca, da, cine ar fi crezut, cartile si lectura sunt minunate. Stim, Martin Scorsese a facut mult bine prin initiativa de a reconditiona si salva pelicule de film vechi sau in stare inaintata de degradare. Dar nu era nevoie sa creeze un film prin care sa isi autovalideze valorile morale si alegerile.

Spoiler: Spilul filmului este ca batranul deziluzionat care il persecuta pe Hugo este marele regizor Méliès, unul dintre primii creatori de film din istorie, cel care a deschis drumul pentru cinematografia non-realista. Ce lovitura de teatru, cat de neasteptata si lipsita de orice legatura cu orice se intamplase pana atunci in film! Asta fara ironie.

Imaginatia lui Scorsese este mecanicista si functioneaza la fel de uscat si sigur ca mecanismele pe care le admira Hugo, in niciun caz flamboaiant ca imaginatia unui Tim Burton, de exemplu. Atunci de ce sa faci un film pentru copii? Doar ca sa le tii o lectie? Admit, copiii ar putea vedea mai multe in film decat un adult, totusi aventura promisa nu este acolo. 

Este ironic si trist ca anul acesta primele doua filme ca numar de nominalizari sunt acordate unor filme ce se vor omagiu artei cinematografice. Cand ajungi sa ai asemenea metadiscursuri, mai ales in filme mainstream (cum e Hugo), este clar ca arta respectiva si cei care o realizeaza au ajuns mult prea constienti, decadenti, blazati si nu mai pot spune o poveste (in cazul cinemaului), fara o meditatie asupra mediului de expresie.

In film joaca actori buni, dar asta nu salveaza cu nimic situatia: Sacha Baron Cohen, Ben Kingsley, Emily Mortimer, Jude Law. 

Festivalul de Film de la Berlin – Berlinale 2012

0

Intre 9 si 19 februarie va avea loc la Berlin primul festival mare european de film din acest an, aflat la a 62-a editie: Berlinale. Altfel decat Festivalul de la Cannes si cel de la Venetia, Berlinale este nu doar o intalnire a profesionistilor din cinematografie ci un eveniment cu deschidere pentru cei interesati de film, avand 400 de filme proiectate si peste 300.000 de bilete vandute in fiecare an. 

In 2012 se vor lupta pentru Ursul de Aur si de Argint 18 filme aflate in sectiunea Competitie a Festivalului. Pe langa cele 18, in aceasta sectiune vor mai fi proiectate cinci filme in afara competitiei. 

Postmodern a remarcat cateva filme pentru potentialul artistic sau pentru probabilitatea de a ajunge si in cinematografele romanesti. Acolo unde trailerele sunt disponibile deja le gasesti la finalul articolului.

Jayne Mansfield's Car

Un film regizat de Billy Bob Thornton produs de rusul Alexander Rodnyansky, aflat la primul proiect american. Filmul este o drama familiala in care joaca, pe langa Billy Bob Thornton, Kevin Bacon, Robert Duvall si John Hurt.

Les adieux a la reine

Cu Lea Seydoux, Diane Kruger si Virginie Ledoyen, este filmul despre Revolutia Franceza care va deschide competitia de la Berlin pe 9 februarie.

Bel ami

In afara competitiei, Bel ami este ecranizarea romanului lui Maupassant despre ipocriziile sociale din 1885 , in care joaca Uma Thurman, Robert Pattinson, Kristin Scott Thomas, Christina Ricci, si regizat de Declan Donnellan si Nick Ormerod.

Cesare deve morire

Un film italian regizat de Paolo si Vittorio Taviani, cu un subiect excentric: interpretarea piesei lui Shakespeare Iulius Cezar de detinutii dintr-o inchisoare de mare securitate.

The Flowers of War

In afara competitiei, The Flowers of War este o productie chinezeasca in care rolul principal este interpretat de Christian Bale si regizata de Zhang Yimou, un obisnuit al Festivalului de la Berlin.

Postcards from The Zoo

Opera regizorului indonezian Edwin este drama despre nostalgie si dor, teme abordate prin magie, onirism si poezie.

Extremely Loud and Incredibly Close

In filmul lui Stephen Daldry aflat in afara competitiei si nominalizat la Oscar, Extremely Loud and Incredibly Close, joaca Tom Hanks, Sandra Bullock si Max Von Sidow, iar povestea este centrata pe un copil ce isi pierde tatal in atacurile teroriste din septembrie 2001.

Shadow Dancer

Un thriller psihologic in afara competitiei, cu Clive Owen si Gillian Anderson.

Tabu

Este filmul regizorului portughez Miguel Gomes, un film nostalgic amestecat cu ironie si umor despre drama unei femei si istoria artei cinematografice.

The Iron Lady

Sa n-o uitam pe Meryl Streep, care va primi un Urs de Aur onorific pentru intreaga cariera, prilej pentru proiectia ultimului ei film, The Iron Lady, despre care am scris si noi aici.

Printre cele 23 filme din sectiunea Competitie se mai regasesc:

  • A moi seule (o drama a revenirii dintr-o perioada traumatizanta din viata unei tinere, regizata de francezul Frederic Videau, aflat la al doilea lung-metraj al carierei)
  • Aujourd'hui (tot o drama franceza, despre un emigrant senegalez care se intoarce in tara natala in ultima zi din viata, regizata de Alain Gomis, la al treilea lung-metraj)
  • Filmul chinezesc Bal lu yuan (White Deer Plain) al regizorului Wang Quan'an, care a castigat in 2006 Ursul de Aur pentru filmul Tuya's Marriage
  • Filmul nemtesc Barbara despre viata in Germania socialista si frica de a nu fi subiectul securitatii RDG-iste, regizata de Christian Petzold, la al 11 film si la al treilea prezentat la Berlin.
  • Captive, o coproductie europeana in care rolul principal ii revine lui Isabelle Hupert despre viata ca ostatic, regizata de Brillante Mendoza 
  • Flying Swords of Dragon Gate, un film de arte martiale venit din Hong Kong (in afara competitiei)
  • Coproductia germano-norvegiana Gnade (Mercy), o melodrama cu imagini poetice
  • In afara competitiei, Haywire, filmul lui Steven Soderbergh, care ruleaza si la noi in cinematografe in aceasta perioada
  • Meteora, filmul grecului Spiros Stathoulopoulos despre viata calugareasca la Meteora
  • filmul nemtesc Home for The Weekend, o drama familiala a regizorului Hans-Christian Schmid.
  • Filmul unguresc Just The Wind; drama spaniola Dictado; thriller-ul politic si sexual A Royal Affairal danezului Nicolaj Arcel; L'enfant d'en haut, al regizoarei Ursula Meier; Rebelle, un film despre razboiul civil din Congo

Cinematografia romaneasca este si ea prezenta la Berlin in diverse sectiuni ale festivalului, fara niciun film insa in lupta pentru marile premii: Toata lumea din familia noastra (regizor Radu Jude), Diaz – Don't Clean Up This Blood (regizor Daniele Vicari, coprodus de romanul Bobby Paunescu), Cristian (regizor Tudor Giurgiu). 

The Iron Lady – un film doar pentru Meryl Streep

0

Nu mai e nimic nou in faptul ca Meryl Streep este o actrita excelenta, cea mai buna din generatia ei. Cu toate astea arta lui Streep poate inca sa perplexeze.

The Iron Lady e un film destul de slab dar este dus pe umerii de urias ai lui Meryl Streep. Desi plin de clisee cinematografice si locuri comune de discurs politic, The Iron Lady te prinde in poveste datorita actritei americane, in principal, si datorita catorva scene in care Margaret Thatcher are momente sclipitoare in adresare.

Filmul este, la fel ca si The Queen, un pretext pentru a prezenta romantat o bucata din istoria recenta a Marii Britanii si un motiv, la fel de bun, pentru a oferi o partitura buna unei actrite reprezentative: Helen Mirren in The QueenMeryl Streep in The Iron Lady. Dincolo de asemanari, The Iron Lady nu reuseste sa fie un produs cinematografic la fel de echilibrat ca The Queen, manipuland copios privitorul pentru a smulge reactii emotionale.

Revenind la cum apare Thatcher in film, nu-mi dau seama daca producatorii si regizorul sunt constienti de toate defectele Doamnei de Fier si le si asuma (sper sa fie asa) sau pentru ei e ideala in imaginea din The Iron Lady, dar de cele mai multe ori o vedem cu idei fixe, lipsita de flexibilitate, putin ridicola in conceptie, voce si imbracaminte , chiar si dupa ce e slefuita de consultantii de imagine. Dar ce om de actiune nu e ridicol in ochii celorlalti care stau pe margine si vad un nebun hotarat sa rastoarne lumea?

Apropo de idei si actiune, Doamna Thatcher (conform portretului din film) are o filosofie simpla, prezentata in scene foarte puternice: compromisul nu este acceptabil, pentru ca "We will stand on principle or we will not stand at all"; ideile sunt cele care conteaza, nu emotiile si senzatiile, pozitie rezultata din apostrofarea pe care Doamna Thatcher i-o administreaza unui medic la intrebarea cum se simte: "people ask you now what you feel, not think"; si crede ca oamenii au datoria "to just DO somethink, no to BE someone", o invitatie la un anumit gen de modestie concertata cu actiunea. 

Da, filmul are si o incarcatura feminista, fata de care filmul isi pastreaza o neutralitate aseptica. Intr-o societate conservatoare si intr-o lume a barbatilor, Doamna de Fier apare inadecvata si stridenta cateodata, dar pare ca nu vede nimic din toate astea. Merge inainte cu o determinare de berbec, impingandu-si inainte cauza: fie ca e vorba de incheierea Razboiului Rece, conflictul din Insulele Falkland, atacurile teroriste ale IRA (Armata Republicana Irlandeza) sau conflictele de politica interna.

Meryl Streep a primit Oscar-ul in acest an pentru cel mai bun rol principal si un Glob de Aur pentru interpretarea din The Iron Lady

Habemus Papam – excelent

0

Nu credeam ca voi spune asta, dar Habemus Papam merita vazut. Recunosc ca era cat pe ce sa nu ii acord nicio sansa dar filmul este entertainment de calitate. Nu te lasa inselat de crusta rece si sobra a lui Habemus Papam, dincolo de o poveste cu cardinali si oameni "sfinti", filmul este haios si sensibil in modul cel mai organic posibil.

Habemus Papam este un film cu miez care isi asuma riscuri: tema aleasa – o criza existentiala – este asezata intr-un context "larger than life". Dupa moartea ultimului papa, cardinalul Melville (interpretat fantastic de Michel Piccoli) este votat la conclav in rolul noului papa, desi Melville nu este convins ca poate sustine o asemenea sarcina. Habemus Papam sparge contextul rece si sobru al mediului bisericesc si reuseste cu brio sa fie un "feel good movie" dar si un film cu substanta, in acelasi timp. Ai senzatia ca incerci o bomboana tare care, spre surprinderea ta, are sub crusta cea mai delicata si savuroasa crema.

Filmul se joaca foarte riscant cu asteptarile privitorului: incepe cu imagini autentice de la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea, urmate de imagini grandioase de la intalnirea pedantilor cardinali pentru alegerea noului papa.  Desi imbracati la fel, in haine somptuoase de rosu aprins, si uniformi in decrepitudine, cardinalii, veniti din toate colturile lumii, sunt diferiti in fizionomie, in accentul cu care vorbesc italiana si in tabieturi: ceea ce incepe sa dea culoare filmului. Dupa ce Melville refuza sa dea binecuvantarea credinciosilor in semn de acceptare a rolului de papa, la Vatican incepe sa se dezvolte o criza politica pe care purtatorul de cuvant incearca sa o rezolve prin aducerea unui psihanalist (interpretat de chiar regizorul Nanni Moretti). Dupa prima sedinta de psihanaliza a papei (la care participa toti cardinalii) – un fiasco, Melville merge in oras pentru o sedinta privata cu un alt psihanalist, care se incheie cu evadarea papei. Situatia e rezolvata creativ de acelasi purtator de cuvant. In curand primul psihanalist, ramas cu domiciliu fortat la Vatican, se imprieteneste cu cardinalii si organizeaza impreuna cu ei un turneu de volei.  In paralel, Melville isi revizuie viata si isi analizeaza alegerile facute de-a lungul ei, mai ales visul esuat de a deveni actor.

Regizorul Nanni Moretti scoate la capat mai mult decat decent situatia extrem de nerealista in care un papa si-ar expune crizele de nesiguranta in fata cardinalilor si a credinciosilor. Moretti orchestreaza situatia fictionala cu gratie totala, delicatete emotionala si cu mult umor. Cu atat mai dificil de stors o seva haioasa in situatia in care actorii au toti o varsta venerabila (dar toti sunt alesi pe spranceana si isi joaca rolurile foarte bine). Rolul papei este interpretat fara cusur de Michel Piccoli, cunoscut pentru rolurile din tinerete realizate in filmele lui Godard (Le mepris), Bunuel (Belle de Jour) si Rivette (La belle noiseuse) din anii '60.

The Girl with the Dragon Tattoo – un bisturiu regizoral sigur

0

The Girl with The Dragon Tattoo este un film reusit pentru genul politist & thriller, incomparabil mai bun decat ecranizarea mai veche a primului volum din Trilogia Millenium (devenita best-seller dupa moartea autorului, Stieg Larsson).

Daca ecranizarea din 2009 iti da senzatia unui serial pregatit prost si iti cere o putere digestiva serioasa, noul film a incaput pe mainile pricepute si meseriase (la propriu) ale lui David Fincher (Fight Club, Se7ven, Zodiac, The Game, The Social Network, The Curious Case of Benjamin Button). Rezultatul este un film din categoria blockbuster"politist" (termenul englezesc descrie mai bine tipologia: "crime & mystery") care nu merge intr-o viteza dementa incat sa nu mai poti urmari actiunea, dar nici nu treneaza, si iti acorda timpul sa observi un gand-doua trecand peste fetele actorilor. Am  apreciat cum Fincher construieste atmosfera si semnele de intrebare, fara sa aglomereze privitorul pana la incomprehensibil cu detalii venite din cartea stufoasa. The Girl with the Dragon Tattoo este o opera de sine statatoare, care a reusit sa nu se lase inecata in literatura din care se extrage. 

Actorii sunt superbi, incepand cu Rooney Mara – in rolul lui Lisbeth Salander, eroina punk-hackerita-detectiva-Robin Hood modern-obiect de fantasmare (la primul ei rol principal serios, pentru care deja a primit o nominalizare la Oscar), Daniel Craig (probabil putea mai mult in rolul jurnalistului de investigatie Mikael Blomkvist), Christopher Plummer, Robin Wright si Stellan Skarsgard (il stii din filmele lui Lars Von Trier dar, in ultimii ani, si din filme mainstream, gen Mamma mia!), care merita o mentiune speciala. 

Nu-mi dau seama daca Stellan Skarsgard are parte de cel mai bun rol din film sau abilitatile lui sunt peste ale celorlalti, dar scena cea mai buna ii apartine: in pragul hacuirii uneia dintre victime, schizofrenicul jucat de Skarsgard ii tine acesteia un discurs despre cum frica de a nu jigni este intotdeauna mai mare decat frica de durere. Toate victimele trecute, inclusiv cea careia ii cauta acum punctul cu care sa inceapa ciopartirea in timp ce ii vorbeste, l-au urmat de bunavoie, impotriva intuitiei care le spunea ca gresesc.

Evident, The Girl with the Dragon Tattoo nu este numai lapte si miere. Cele mai enervante sunt locurile comune ale genului, absolut nenecesare si facile, care te fac sa traiesti instantaneu o nostalgie pentru Hitchcock: misterul nazistului cu un trecut negru nedeconspirat inca, Biblia interpretata ca motiv al crimelor, primirea prin posta a unor obiecte de la presupusul ucigas etc. In plus, filmul are cateva scene de abuz sexual strict gratulatorii pentru imaginatia masochista a privitorului, in stilul stirilor de la ora 5 sau rough-sex porn

Pe locul doi la capitolul "iritante" este lipsa de dezvoltare a abilitatilor personajelor. Aceste vin cu capacitati date (gen hacker stralucit caruia niciun website nu ii rezista), nu exista nicio surpriza, niciun proces care sa ne convinga de posibilitatile personajelor. Ele actioneaza fara istorie si ad-hoc functia asumata prin scenariu. 

Poulet aux prunes

Poulet aux prunes este ultimul film al regizoarei de origine iraniana Marjane Satrapi, autoarea filmului de animatie Persepolis, foarte apreciat de critici si public. La fel ca in Persepolis, Satrapi isi extrage inspiratia din istoria familiala si pentru Poulet aux prunes: lui Nasser Ali Khan, unchiul ei, un virtuoz violonist din Iranul anului 1958, i se frange inima dupa ce sotia ii distruge in urma unei dispute instrumentul favorit.

Ali Khan incearca sa il inlocuiasca fara succes cu un alt instrument cu sunet comparabil, dar nu reuseste si ia decizia sa moara. In lipsa muzicii asa cum o stia, Khan paraseste lumea dupa opt zile. Filmul este de fapt povestea celor sapte zile dintre cele doua momente, in care Khan traieste reverii pline de melancolie si de bucurie, flash-back-uri din copilarie sau momente petrecute cu oamenii apropiati, dar si flash-forward-uri in care apar copiii sai peste ani. La sfarsitul celor sapte zile, privitorul intelege sensul mai profund al alegerii lui Khan. Povestea pare foarte trista, in fapt este un amestec de tristete si umor in dozele potrivite, cat sa se obtina un "entertainment" de buna calitate.

In film joaca in rolul principal Mathieu Amalric (James Bond: Quantum of Solace, Le scaphandre et le papillon si Tournee), actor si regizor francez  foarte interesant – aici am scris despre penultimul lui film, dar si Maria de Medeiros, pe care personal n-am mai vazut-o intr-un film de prea mult timp, de la Pulp Fiction (1994), Chiara Mastroianni si Isabella Rossellini.

In distributie se afla si romanca Rona Hartner, care s-a alaturat companiei actoricesti cu pedigree din Poulet aux prunes (si aici ma refer la faptul ca atat Mastroianni, cat si Rossellini, provin din familii in care ambii parinti au lucrat in lumea filmului).

The Descendants – o dezamagire

0

Cand am introdus pe Postmodern The Descendants, spuneam ca a castigat Globul de Aur pentru cel mai bun actor si pentru cel mai bun film-drama.

Intre timp, a primit nominalizari si la Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun actor (George Clooney), cel mai bun regizor (Alexander Payne), scenariu adaptat si montaj. Intr-adevar, recomandam filmul din prisma rolului care nu poate fi altfel decat bun al lui George Clooney, dar nu ma asteptam ca filmul in sine sa fie atat de slab incat sa il umbreasca si pe Clooney, caruia, iritata de povestea subtire, i-am recunoscut  cu zero bunavointa aceleasi expresii faciale, gestuale si vocale pe care i le stiu din rolurile  mai vechi (de la Oh, Brother, Where Art Thou? la Michael Clayton, Up In The Air, The American etc). Prin urmare senzatia de plictiseala a fost totala, nimic proaspat.

Prin comparatie, filmul asemanator ca tema The Boys Are Back, cu Clive Owen, este sclipitor, delicat, cu umor fara sa cada in derizoriu, avand in vedere tema foarte serioasa: disparitia sotiei si incercarea de refacere a nucleului familial. In The Boys Are Back, subiectul isi pastreaza focusul, pe cand in The Descendants, personajul lui Clooney, impreuna cu fiica cea mare, se concentreaza pe un efort de iertare si sublimare a durerii cauzata nu doar de vestea ca sotia nu mai poate fi readusa din starea de inconstienta, dar si de aceea ca sotia avea un amant. 

Filmul incepe de la inceput prost, cu un voice over, un cliseu cinematografic folosit ca instrument impotriva unui alt cliseu, de data asta al privitorului: asumptia ca viata in Hawaii este o vacanta perpetua. In voice over George Clooney incearca o pledoarie a vietii normale in Hawaii, cu nimic mai buna sau mai blanda decat oriunde altundeva. De fapt, Clooney este un norocos, acumuland avere dintr-o mostenire vanduta in mai multe transe. Este avocat specializat in proprietati imobiliare si, desi sta pe un munte de bani, intelegem ca munceste datorita unor valori morale foarte sanatoase: nu poate trai dintr-o mostenire. Asta nu il impiedica sa isi neglijeze sotia din cauza dedicarii fata de munca. 

Doar din primele minute ale filmului, The Descendants mi-a pierdut toata bunavointa ca privitor: povestea e neverosimila iar solutia tehnica de a introduce povestea e vulgara. Din acest moment totul merge in aceeasi directie gresita, Clooney incearca sa relationeze cu fiicele lui si sa gaseasca o solutie afectiva si efectiva la incornorare. Singurul aspect la care nu m-as astepta de la film sunt sentimentele cu adevarat amestecate pe care toti le au fata de sotia muribunda, mai ales Clooney si fiica lui cea mare. Amandoi se simt tradati si nu o iarta foarte usor. Daca pe personajul lui Clooney il inteleg intr-o oarecare masura, fiica ei este incredibil de intrasigenta cu parintele aflat aproape de moarte. Inteleg ca este o "adolescenta rebela", dar durerea anticipata a mortii ar fi trebuit sa stearga orice nemultumire legata de actele anterioare ale mamei, devenind superflue. Ceea ce din nou imi da senzatia ca aproape totul in The Descendants a fost gresit abordat. 

George Clooney a fost nominalizat la Oscar in mod constant in ultimii ani, de cand  a castigat premiul in 2006 pentru rolul din Syriana. De atunci a primit cate o nominalizare pentru Michael Clayton si Up In The Air, ambele roluri si filme superioare The Descendants. Sper ca la anul sau peste doi ani sa fie nominalizat pentru un rol intr-un film mult mai bun decat cel din The Descendants.

Ultimele articole