Articole

Intre 9 si 19 februarie va avea loc la Berlin primul festival mare european de film din acest an, aflat la a 62-a editie: Berlinale. Altfel decat Festivalul de la Cannes si cel de la Venetia, Berlinale este nu doar o intalnire a profesionistilor din cinematografie ci un eveniment cu deschidere pentru cei interesati de film, avand 400 de filme proiectate si peste 300.000 de bilete vandute in fiecare an. 

In 2012 se vor lupta pentru Ursul de Aur si de Argint 18 filme aflate in sectiunea Competitie a Festivalului. Pe langa cele 18, in aceasta sectiune vor mai fi proiectate cinci filme in afara competitiei. 

Postmodern a remarcat cateva filme pentru potentialul artistic sau pentru probabilitatea de a ajunge si in cinematografele romanesti. Acolo unde trailerele sunt disponibile deja le gasesti la finalul articolului.

Jayne Mansfield's Car

Un film regizat de Billy Bob Thornton produs de rusul Alexander Rodnyansky, aflat la primul proiect american. Filmul este o drama familiala in care joaca, pe langa Billy Bob Thornton, Kevin Bacon, Robert Duvall si John Hurt.

Les adieux a la reine

Cu Lea Seydoux, Diane Kruger si Virginie Ledoyen, este filmul despre Revolutia Franceza care va deschide competitia de la Berlin pe 9 februarie.

Bel ami

In afara competitiei, Bel ami este ecranizarea romanului lui Maupassant despre ipocriziile sociale din 1885 , in care joaca Uma Thurman, Robert Pattinson, Kristin Scott Thomas, Christina Ricci, si regizat de Declan Donnellan si Nick Ormerod.

Cesare deve morire

Un film italian regizat de Paolo si Vittorio Taviani, cu un subiect excentric: interpretarea piesei lui Shakespeare Iulius Cezar de detinutii dintr-o inchisoare de mare securitate.

The Flowers of War

In afara competitiei, The Flowers of War este o productie chinezeasca in care rolul principal este interpretat de Christian Bale si regizata de Zhang Yimou, un obisnuit al Festivalului de la Berlin.

Postcards from The Zoo

Opera regizorului indonezian Edwin este drama despre nostalgie si dor, teme abordate prin magie, onirism si poezie.

Extremely Loud and Incredibly Close

In filmul lui Stephen Daldry aflat in afara competitiei si nominalizat la Oscar, Extremely Loud and Incredibly Close, joaca Tom Hanks, Sandra Bullock si Max Von Sidow, iar povestea este centrata pe un copil ce isi pierde tatal in atacurile teroriste din septembrie 2001.

Shadow Dancer

Un thriller psihologic in afara competitiei, cu Clive Owen si Gillian Anderson.

Tabu

Este filmul regizorului portughez Miguel Gomes, un film nostalgic amestecat cu ironie si umor despre drama unei femei si istoria artei cinematografice.

The Iron Lady

Sa n-o uitam pe Meryl Streep, care va primi un Urs de Aur onorific pentru intreaga cariera, prilej pentru proiectia ultimului ei film, The Iron Lady, despre care am scris si noi aici.

Printre cele 23 filme din sectiunea Competitie se mai regasesc:

• A moi seule (o drama a revenirii dintr-o perioada traumatizanta din viata unei tinere, regizata de francezul Frederic Videau, aflat la al doilea lung-metraj al carierei)
• Aujourd'hui (tot o drama franceza, despre un emigrant senegalez care se intoarce in tara natala in ultima zi din viata, regizata de Alain Gomis, la al treilea lung-metraj)
• Filmul chinezesc Bal lu yuan (White Deer Plain) al regizorului Wang Quan'an, care a castigat in 2006 Ursul de Aur pentru filmul Tuya's Marriage
• Filmul nemtesc Barbara despre viata in Germania socialista si frica de a nu fi subiectul securitatii RDG-iste, regizata de Christian Petzold, la al 11 film si la al treilea prezentat la Berlin.
• Captive, o coproductie europeana in care rolul principal ii revine lui Isabelle Hupert despre viata ca ostatic, regizata de Brillante Mendoza 
• Flying Swords of Dragon Gate, un film de arte martiale venit din Hong Kong (in afara competitiei)
• Coproductia germano-norvegiana Gnade (Mercy), o melodrama cu imagini poetice
• In afara competitiei, Haywire, filmul lui Steven Soderbergh, care ruleaza si la noi in cinematografe in aceasta perioada
• Meteora, filmul grecului Spiros Stathoulopoulos despre viata calugareasca la Meteora
• filmul nemtesc Home for The Weekend, o drama familiala a regizorului Hans-Christian Schmid.
• Filmul unguresc Just The Wind; drama spaniola Dictado; thriller-ul politic si sexual A Royal Affairal danezului Nicolaj Arcel; L'enfant d'en haut, al regizoarei Ursula Meier; Rebelle, un film despre razboiul civil din Congo

Cinematografia romaneasca este si ea prezenta la Berlin in diverse sectiuni ale festivalului, fara niciun film insa in lupta pentru marile premii: Toata lumea din familia noastra (regizor Radu Jude), Diaz – Don't Clean Up This Blood (regizor Daniele Vicari, coprodus de romanul Bobby Paunescu), Cristian (regizor Tudor Giurgiu). 

Nu credeam ca voi spune asta, dar Habemus Papam merita vazut. Recunosc ca era cat pe ce sa nu ii acord nicio sansa dar filmul este entertainment de calitate. Nu te lasa inselat de crusta rece si sobra a lui Habemus Papam, dincolo de o poveste cu cardinali si oameni "sfinti", filmul este haios si sensibil in modul cel mai organic posibil.

Habemus Papam este un film cu miez care isi asuma riscuri: tema aleasa – o criza existentiala – este asezata intr-un context "larger than life". Dupa moartea ultimului papa, cardinalul Melville (interpretat fantastic de Michel Piccoli) este votat la conclav in rolul noului papa, desi Melville nu este convins ca poate sustine o asemenea sarcina. Habemus Papam sparge contextul rece si sobru al mediului bisericesc si reuseste cu brio sa fie un "feel good movie" dar si un film cu substanta, in acelasi timp. Ai senzatia ca incerci o bomboana tare care, spre surprinderea ta, are sub crusta cea mai delicata si savuroasa crema.

Filmul se joaca foarte riscant cu asteptarile privitorului: incepe cu imagini autentice de la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea, urmate de imagini grandioase de la intalnirea pedantilor cardinali pentru alegerea noului papa.  Desi imbracati la fel, in haine somptuoase de rosu aprins, si uniformi in decrepitudine, cardinalii, veniti din toate colturile lumii, sunt diferiti in fizionomie, in accentul cu care vorbesc italiana si in tabieturi: ceea ce incepe sa dea culoare filmului. Dupa ce Melville refuza sa dea binecuvantarea credinciosilor in semn de acceptare a rolului de papa, la Vatican incepe sa se dezvolte o criza politica pe care purtatorul de cuvant incearca sa o rezolve prin aducerea unui psihanalist (interpretat de chiar regizorul Nanni Moretti). Dupa prima sedinta de psihanaliza a papei (la care participa toti cardinalii) – un fiasco, Melville merge in oras pentru o sedinta privata cu un alt psihanalist, care se incheie cu evadarea papei. Situatia e rezolvata creativ de acelasi purtator de cuvant. In curand primul psihanalist, ramas cu domiciliu fortat la Vatican, se imprieteneste cu cardinalii si organizeaza impreuna cu ei un turneu de volei.  In paralel, Melville isi revizuie viata si isi analizeaza alegerile facute de-a lungul ei, mai ales visul esuat de a deveni actor.

Regizorul Nanni Moretti scoate la capat mai mult decat decent situatia extrem de nerealista in care un papa si-ar expune crizele de nesiguranta in fata cardinalilor si a credinciosilor. Moretti orchestreaza situatia fictionala cu gratie totala, delicatete emotionala si cu mult umor. Cu atat mai dificil de stors o seva haioasa in situatia in care actorii au toti o varsta venerabila (dar toti sunt alesi pe spranceana si isi joaca rolurile foarte bine). Rolul papei este interpretat fara cusur de Michel Piccoli, cunoscut pentru rolurile din tinerete realizate in filmele lui Godard (Le mepris), Bunuel (Belle de Jour) si Rivette (La belle noiseuse) din anii '60.

Cand am introdus pe Postmodern The Descendants, spuneam ca a castigat Globul de Aur pentru cel mai bun actor si pentru cel mai bun film-drama.

Intre timp, a primit nominalizari si la Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun actor (George Clooney), cel mai bun regizor (Alexander Payne), scenariu adaptat si montaj. Intr-adevar, recomandam filmul din prisma rolului care nu poate fi altfel decat bun al lui George Clooney, dar nu ma asteptam ca filmul in sine sa fie atat de slab incat sa il umbreasca si pe Clooney, caruia, iritata de povestea subtire, i-am recunoscut  cu zero bunavointa aceleasi expresii faciale, gestuale si vocale pe care i le stiu din rolurile  mai vechi (de la Oh, Brother, Where Art Thou? la Michael Clayton, Up In The Air, The American etc). Prin urmare senzatia de plictiseala a fost totala, nimic proaspat.

Prin comparatie, filmul asemanator ca tema The Boys Are Back, cu Clive Owen, este sclipitor, delicat, cu umor fara sa cada in derizoriu, avand in vedere tema foarte serioasa: disparitia sotiei si incercarea de refacere a nucleului familial. In The Boys Are Back, subiectul isi pastreaza focusul, pe cand in The Descendants, personajul lui Clooney, impreuna cu fiica cea mare, se concentreaza pe un efort de iertare si sublimare a durerii cauzata nu doar de vestea ca sotia nu mai poate fi readusa din starea de inconstienta, dar si de aceea ca sotia avea un amant. 

Filmul incepe de la inceput prost, cu un voice over, un cliseu cinematografic folosit ca instrument impotriva unui alt cliseu, de data asta al privitorului: asumptia ca viata in Hawaii este o vacanta perpetua. In voice over George Clooney incearca o pledoarie a vietii normale in Hawaii, cu nimic mai buna sau mai blanda decat oriunde altundeva. De fapt, Clooney este un norocos, acumuland avere dintr-o mostenire vanduta in mai multe transe. Este avocat specializat in proprietati imobiliare si, desi sta pe un munte de bani, intelegem ca munceste datorita unor valori morale foarte sanatoase: nu poate trai dintr-o mostenire. Asta nu il impiedica sa isi neglijeze sotia din cauza dedicarii fata de munca. 

Doar din primele minute ale filmului, The Descendants mi-a pierdut toata bunavointa ca privitor: povestea e neverosimila iar solutia tehnica de a introduce povestea e vulgara. Din acest moment totul merge in aceeasi directie gresita, Clooney incearca sa relationeze cu fiicele lui si sa gaseasca o solutie afectiva si efectiva la incornorare. Singurul aspect la care nu m-as astepta de la film sunt sentimentele cu adevarat amestecate pe care toti le au fata de sotia muribunda, mai ales Clooney si fiica lui cea mare. Amandoi se simt tradati si nu o iarta foarte usor. Daca pe personajul lui Clooney il inteleg intr-o oarecare masura, fiica ei este incredibil de intrasigenta cu parintele aflat aproape de moarte. Inteleg ca este o "adolescenta rebela", dar durerea anticipata a mortii ar fi trebuit sa stearga orice nemultumire legata de actele anterioare ale mamei, devenind superflue. Ceea ce din nou imi da senzatia ca aproape totul in The Descendants a fost gresit abordat. 

George Clooney a fost nominalizat la Oscar in mod constant in ultimii ani, de cand  a castigat premiul in 2006 pentru rolul din Syriana. De atunci a primit cate o nominalizare pentru Michael Clayton si Up In The Air, ambele roluri si filme superioare The Descendants. Sper ca la anul sau peste doi ani sa fie nominalizat pentru un rol intr-un film mult mai bun decat cel din The Descendants.