Articole

Povestea (apropo, textul nostru conține spoilere) te prinde: patru iluzioniști, fiecare specializat în alt gen de magie, primesc fiecare câte un cartonaș prin care sunt chemați într-un apartament din New York unde îi așteatpă niște intrucțiuni de la o persoană in absentia. Un an mai târziu, cei „patru călăreți” pun în scenă la Las Vegas un spectacol prin care jefuiesc, aparent prin teleportarea unui spectator-voluntar, banca acestuia din Paris și fac să plouă cu euro în sală. Publicul îmbrățișează imediat ideea celor patru haiduci, fie și numai pentru că își recuperează banii pe bilete, așa că îi aplaudă atunci când, a doua zi, aceștia sunt arestați de FBI pentru că se descoperă, în dimineața următoare, în Paris, lipsa din depozitele băncii a 3 milioane de euro.

La interogatoriu, agentul nepriceput și coleric Dylan Rhodes nu poate să găsească niciun indiciu care să incrimineze echipa formată din magicianul Daniel Atlas (Jesse Eisenberg), mentalistul Merritt (Woody Harrelson), maestra evadărilor Henley (Isla Fisher) și iluzionistul Jack (Dave Franco). Tocmai de aceea, lui Rhodes i se alătură un agent de la Interpol, Alma (Mélanie Laurent), o franțuzoaică mult mai relaxată, care pare să înțeleagă mai repede lucrurile despre care vorbește Thaddeus tocmai pentru că se lasă purtată de val și crede în supranatural. Lucrurile se precipită atunci când, la al doilea spectacol, în New Orleans, cei patru iluzioniști se întorc împotriva finanțatorului lor, Arthur Tressler (Michael Caine) pe care îl jefuiesc de 144 de milioane de dolari pe care îi livrează în conturile spectatorilor în direct.

Criticată pentru că ar insulta inteligența spectatorilor pentru momente necredibile precum cele în care Michael Caine este fraierit să își divulge parola generosului său cont bancar (bineînțeles „Pufăilă”, numele pisicii sale din copilărie), poveștii din Now You See Me i se pot reproșa mai multe, dar nu că ar plictisi sau că ar fi lipsită de umor (un alt punct forte este că  un astfel de jaf este nu numai posibil, ci și plauzibil).

Personajele sunt, într-adevăr, cam lipsite "de carne": Jesse Eisenberg pare mult prea neîncrezător în propriile trucuri, Isla Fisher nu se bucură nici pe departe de aceeași culoare ca în The Great Gatsby, iar Dave Franco are atât de puține replici (deși face parte din suita celor patru călăreți) și apariții încât poți să crezi că e un lăcătuș-mecanic mut (specialitatea lui era intratul prin efracție) sau un proaspăt imigrant care preferă să mai asculte încă până să vorbească el însuși. Woody Harrelson este în schimb un badass chapeau, iar pe Morgan Freeman și Michael Caine este amuzant să îi vezi încuiați pe dinafară de cei patru la petrecerea unde preț de câteva zile erau staruri.

Da, sfârșitul te dezumflă puțin, dar asta e pentru că un truc explicat își pierde din strălucire. 

Michel Gondry (Eternal Sunshine of the Spotless Mind) semnează regia și scenariul inspirat din romanul experimental Spuma Zilelor de Boris Vian, din care înflorește o povestea fantasmagorică de dragoste dintre Colin (Romain Duris –L’auberge espagnole) și Chloé (Audrey Tatou – Le fableux destin d’Amélie Poulain). Moștenitorul unei averi care să îi permită să nu se angajeze, Colin trăiește alături de prietenul/bucătarul/avocatul lui, Nicolas (Omar Sy – Les Intouchables) și se întâlnește des cu prietenul Chick (Gad Elmaleh – Midnight in Paris) – un fan înrăit  al filosofului Jean-Paul Sartre (Philippe Torrenton).

După ce ultimii doi se cuplează cu Isis (Charlotte Lebon) și, respectiv, Alise (Aïssa Maïga), Colin începe să se simtă singur. O întâlnește pe Chloé, o fată spirituală, cu care se căsătorește. Totul se schimbă în momentul în care Chloé se îmbolnăvește, Colin trebuie să se angajeze, iar Alise devine geloasă pe faimosul filosof, idolul iubitului ei.

Firul narativ are un schelet clasic de boy meets girl, însă asta este tocmai ceea ce permite spectatorului să se concentreze pe detaliile unei lumi concepute de Vian și interpretate de Gondry: o zi din viața obișnuită începe, pentru Colin, cu un cocktail sensibil de note false, pentru că este preparat de un piano-cocktail (invenția lui) și cu un mic-dejun gustos pregătit de Nicolas, căruia bucătarul de la canalul de gătit îi dă literalmente o mână de ajutor în bucătărie (îi întinde, mai exact, ingredientele din frigider și apoi se întoarce pe micul ecran pentru a da instrucțiuni).

Când se căsătoresc, Colin și Chloé plutesc de fericire (pentru că, spre deosebire de invitați, sunt sub apă!), iar când se dau jos din patul din camera lor (centrul universului cuplului), traiectoria se curbează. Razele de soare sunt casante și se sparg atunci când intră în cameră pe geam, iar ținuta ideală pentru un ginere care se respectă este nu la patru ace, ci la patru cuie (pentru că fixează mai bine cravata și butonii).

Deși poate fi acuzat că a ținut atât de mult să respecte cât mai mult structura cărții lui Vian, atât de mult încât personajele și mai ales relațiile lor sunt secundare tuturor detaliilor unei lumi care pare să fie construită din petice pestrițe aplicate realității, Gondry a mizat bine atunci când a ales să realizeze o cinematografie low-fi. Aceasta este ca o gură de aer proaspăt și amintește de desene animate, tocmai pentru că o bună parte din scene este obținută prin tehnica stop motion animation.

Derutante la început, mai ales pentru spectatorul care nu a citit deja cartea și nu este familiar cu stilul, toate tipicurile lumii închipuite a lui Colin schițează în mintea privitorului, pe parcursul filmului, o intuiție care îi sintetizează spiritul: realul este prezent în compoziția acestei lumi, ba chiar în proporții uriașe, însă atunci când încercăm să spunem exact cât, aceasta fuge ca argintul viu și se ascunde în spatele unor pereți care reflectă starea de spirit a lui Chloé, a unei perechi de pantofi care merg singuri cu entuziasmul unui câine scos la plimbare. Dacă nu este acceptată această convenție, scenariul riscă să frustreze și creeze nostalgii pentru filme în care actorii jucau personaje mai bine conturate.

Cu toate acestea, experiența traversării lumii delirante a lui Colin și Chloé este destul de intensă pentru a crea un conflict intens care să emoționeze atunci când starea de sănătate a protagonistei se agravează și să creeze tensiune și melancolie. Spuma zilelor (traducerea titlului original, în franceză L’écume des jours)  este o metaforă pentru amintiri, pentru că spuma este tot ceea ce rămâne zorilor de zi după ce, noaptea, apa se lovește de epavele din mare.

De fiecare dată când este anunțat un nou film de Almodóvar, te întrebi, cu oareșcare teamă, ce trăsnaie a mai clocit. Te așezi pe scaunul din sala de cinematograf și nu mai e cale de întoarcere. Noul Almodóvar îți va intra pe sub piele, pe sub pielea în care viețuiești.

Și cum alege Almodóvar să-ți intre pe sub piele? Punând la înaintare doi actori „mari”, pe Antonio Banderas și pe Penélope Cruz. Numai că ți-i vântură pe sub nas, ca pe o reclamă, și-apoi duși sunt. Nu-i mai vezi, nu mai știi ce s-a întâmplat cu ei. Îți zici că-i o farsă almodovariană, oftezi și aștepți să vezi ce-o să se mai întâmple. Căci abia acum începe și filmul. Up in the air.

Intriga e slăbuță, dar nu contează, fiindcă îți dai seama că este doar un pretext. Un avion, plecat spre Mexic, nu găsește pistă de aterizare, din pricina unor probleme tehnice, și se învârtește în cerc, în așteptare. Fiind creat astfel timpul povestirii, Almodóvar începe să amestece personajele și glumele între ele, ieșind de aici cea mai aiuritoare comedie… gay pe care am văzut-o vreodată.

Folosind din plin scene telenovelistice, pastișând și plagiind artistic, deci asumat, Almodóvar brodează pe marginea cancanurilor și stereotipurilor gay, croșetează o încâlceală de momente foarte amuzante. Nu știu cum aș fi reacționat dacă mă aflam singur acasă, în fața calculatorului. Sigur aș fi fost mai critic. Dar reacțiile sălii îți schimbă perspectiva. În cazul filmului lui Almodóvar, sala a reacționat „favorabil”, în ciuda unor momente destul de „delicate”. 

S-a râs mult, nimeni n-a părăsit sala, ofuscat, n-au fost proteste de dreapta (nici de stânga), umorul sexist a fost bine primit, cumva eliberator, căci erau atinse acolo părți tabu – și la propriu, și la figurat. Și dacă tot am pomenit de râs, mărturisesc, în asentimentul tuturor celor care au văzut filmul, cred, că una dintre cele mai amuzante scene este aceea a dansului celor trei stewarzi gay. Altceva nu vă mai spun însă.

Los amantes pasajeros nu e cel mai bun film al lui Almodóvar. Nici vorbă! De fapt, nu e bine să te gândești așa. Asta pentru că regizorul spaniol a vrut, pur și simplu, să se amuze. Și-a asumat kitsch-ul, numai și numai pentru a face o comedie. Și i-a ieșit. O comedie telenovelistică, fără tulburări metafizice – poate doar fizice –, fără pretenții, în joacă.

Dacă aveți grețuri homofobe, mai bine stați acasă și croșetați! Dacă, însă, vă place de Almodóvar și aveți simțul umorului, treceți pe la cinema și distrați-vă un pic.