Articole

El este unul din personajele documentarului lui Wim Wenders, Buena Vista Social Club (1999); el şi alţi mari muzicieni cubanezi care au fost lăsaţi uitării, aşezaţi în propria sufragerie sau lălăind un cântec vechi pe străzi.

Pelicula urmăreşte încercarea chitaristului Ry Cooder (cunoscut pentru coloana sonoră din Paris, Texas, regizat tot de Wenders) de a le reînvia numele şi de a le salva muzica: îi reuneşte pe legendarii "soneros" ai anilor '30-'50 într-un studio de înregistrări şi îi convinge să cânte din nou. Wenders îl însoţeşte în cea de a doua expediţie a sa în Cuba, montând filmări de la înregistrări, de la concertele din Amsterdam şi New York şi de la interviurile cu muzicienii în casele, cartierele, barurile şi parcurile lor. (Rezultatul a fost nominalizat la Oscar şi a câştigat premiul pentru cel mai bun documentar la Premiile Filmului European.)

Buena Vista Social Club – citit [sosial club] – nu este atât o formaţie, cât o atmosferă. Atmosfera localului de dinainte de Fidel Castro în care epoca de aur a muzicii cubaneze a strălucit cel mai tare printre fumul de trabuc şi unde oameni eleganţi trăiau cântând. Sensul reabilitării realizate de Cooder împreună cu Wenders îl depăşeşte şi pe cel de “formaţie”, şi pe cel de “atmosferă”; întoarcerea Buena Vista Social Club după 50 de ani e o încercare de conservare a spiritului cubanez – atât a muzicii cu versuri străvechi şi cu ritm parcă spontan, cât şi a felului lor vivace, superstiţios şi pasional de a fi.

Deşi unora li s-a părut obositoare şi frustrantă întreruperea frecventă a momentelor muzicale din film cu cele ale interviurilor, cred că Wenders a găsit în felul ăsta cheia pentru a prezenta Buena Vista Social Club ca fiind mai mult decât o formaţie extraordinară. Documentarul era singura ocazie să-i vedem plimbându-se prin mahalale, s-o vedem pe “señora” lui Ibrahim, pe Omara Portuondo cântând împreună cu o femeie de pe stradă, pe Compay Segundo stând graţios picior peste picior şi povestind că fumează de 85 de ani şi că lucrează la al șaselea copil, pe Rubén González cântând la pian într-o sală de balet, înconjurat de fetiţe dansatoare sau pe Eliades Ochoa plimbându-se cu chitara printre şinele de tren. Cu alte cuvinte, să vedem oameni, unii peste 80 de ani, care au început să cânte de mici şi nu s-au oprit până acum.

În ceea ce priveşte cadrele, ele alunecă pe străzi în bună tradiţie wendersiană a road movie-urilor, iar când au ca subiect un personaj, te întrebi dacă nu cumva camera e în mâinile regizorului din Lisbon Story care experimenta filmatul fără să se uite prin cameră. Personajul este învăluit, aparatul de filmat se învârte în jurul lui, îl analizează din toate unghiurile, uneori tremură, alteori nu. Cu toate astea, procedeul nu este obositor – pentru că personajul nu pare niciodată stânjenit, iar efectul de a te aduce mai aproape de el creează o senzaţie de intimitate.

Wenders are meritul de a nu chestiona prea mult imaginile şi personajele. Le lasă să se întrepătrună şi să se succeadă aşa cum sunt; ritmul filmului se contopeşte în cel al muzicii care îl marchează. Nu e nimic abrupt şi tocmai asta e senzaţia pe care o lasă: muzica cubaneză nu  pare să se epuizeze vreodată; chiar dacă astăzi Segundo, González şi Ferrer nu mai sunt, Buena Vista Social Club nu poate să dispară.

Arthur Newman nu există. El este un produs al imaginaţiei, un ideal … Idealul lui Wallace Avery (Colin Firth), un om ajuns în punctul în care nu îşi mai recunoaşte viaţa. Dacă cei mai mulţi dintre noi încearcă să-şi uite trecutul, Wallace încearcă să lase în spate prezentul. Şi când prezentul său este o carieră eşuată ca jucător de golf profesionist, o soţie care l-a părăsit, un fiu care îl ignoră şi o iubită constant dezamăgită de el, cine suntem noi să-l condamnăm?

Planul său de “evadare” este pe cât de simplu, pe atât de lipsit de imaginaţie. Prin obţinerea unui act de identitate fals, un nou Mercedes ales să definească noua sa personalitate carismatică şi înscenarea propriei morţi pe o plajă părăsită din Jacksonville, Wallace Avery, omul aflat în pragul unei depresii, se transformă în Arthur Newman, un bărbat prietenos ce trebuie să ajungă în Terre Haute pentru a deveni instructor de golf la un club.

Wallace descoperă, însă, repede că viaţa trăită ca Arthur Newman este la fel de lipsită de împliniri ca şi înainte. Asta până când o întâlneşte pe Mike (Emily Blunt), o hoaţă de buzunare, obişnuită să ia câte puţin de la cei pe care îi întâlneşte doar pentru a dispărea după aceea şi la fel de determinată ca şi Wallace în fuga sa de realitate. Şi pentru că nu îşi doresc să fie ei înșişi, Mike şi Wallace încep să îşi asume indentitățile cuplurilor pe care le întâlnesc pe stradă, invadându-le casa, purtându-le hainele şi formând o conexiune emoţională şi fizică în paturile respectivilor.

În parte road-trip, în parte introspecţie personală, Lumea lui Arthur Newman încearcă să răspundă la întrebările mari ale vieţii cu soluţii uşoare. Morala filmului pleacă de la premisa că în viaţă nu poţi fugi de probleme şi că este întotdeauna preferabil să fii tu însuţi. Însă, odată terminat filmul, nu sunt sigură că această morală se aplică şi în cazul lui Mike şi Wallace, personalităţile lor fiind la fel de superficiale şi stereotipice ca şi identităţile în care cei doi se afundă.

Colin Firth se simte extrem de confortabil în rolul depresiviului şi reprimatului Wallace/Arthur a cărui natură bună îl determină într-un final să ia decizia corectă. Nici nu-i de mirare, ţinând cont că Firth şi-a clădit cariera pe acest tip de personaje, singura variabilă aici fiind accentul american ce a luat locul celui tipic englezesc. Emily Blunt are mai puţin noroc cu Mike a cărei traiectorie puternic înrădăcinată în stereotipul “zânei maniace” nu îi permite vreun moment să se comporte ca o persoană adevărată, ci doar să se avânte în decizii din ce în ce mai aberante ce îi hrănesc instabilitatea emoţională. Cu toate acestea, filmul ne cere să empatizam cu cei doi în ciuda lipsei de motive în acest sens şi, pentru că Firth şi Blunt sunt, până la urmă, extrem de carismatici şi fermecători, aproape picăm în plasă pe parcursul filmului.

În regia lui Dante Ariola şi după un scenariu scris de Becky Johnston (Seven Years în Tibet, The Prince of Tides), Lumea lui Arthur Newman exploatează fiecare strop de melancolie şi dramatism, lăsând foarte puţin loc pentru comedie, reflecţie sau decizii incomode dar poate mai realiste. Rezoluţia filmului este împachetată şi legată cu o mare fundă roşie, fiind apoi servită cu entuziasm drept o poveste “de treabă” ce  încearcă să nu supere pe nimeni şi să mulţumească pe toată lumea.