Recunosc că, ducându-mă la filmul danez Kapringen (Deturnarea) – în regia lui Tobias Lindholm –, mi-a fost puțin teamă să nu am parte de un thriller cu pirați, cu împușcături și alte elemente spectaculoase cu care, din păcate, ne-a obișnuit Hollywoodul atunci când tratează un subiect de felul acesta.
Subiectul poate fi rezumat în câteva cuvinte: o navă comercială daneză este capturată de o bandă de somalezi, care cer bani pentru eliberarea echipajului; urmează o serie de negocieri încheiate cu succes. Spunând asta, nu am spus, în fapt, nimic despre pelicula daneză. Fiindcă nordicii știu să facă filme nu despre un eveniment, care devine secundar – mai mult, un pretext cinematografic –, ci despre o stare. E vorba despre starea de captivitate, atât fizică, cât și psihică, a celor care sunt de-o parte și de cealaltă a firului de telefon care intermediază negocierile. Subliniată și întreținută de planurile de interior ale navei – angoasante și întunecate -, captivitatea echipajului sticlește în priviri, în gesturi și în vocile gâtuite de nervozitate și deznădejde.
Bucătarul Mikkel Hartmann (interpretat de Pilou Asbæk), membru al echipajului captiv, iese în evidență prin firea reținută și temătoare, ca și prin dorul de ai lui, devenind cumva chintesența stărilor prin care trec toți ceilalți. În plus, el este și acela care participă, vrând-nevrând, la negocieri. De partea cealaltă a telefonului, în birourile la fel de claustrofobice precum nava luată prizonieră, se află managerul companiei care deține nava, Peter Ludvigsen (Søren Malling). Din orgoliu profesional, întreținut de succesele sale în negocierile firmei – trăsătură redată minimalist prin câteva scene, la începutul filmului –, Peter se încăpățânează să conducă el însuși negocierile cu pirații somalezi, refuzând orice ajutor din exterior. Ajunge astfel, ca într-o oglindă, prizonierul propriului ego, îndepărtându-și soția tocmai prin încercarea de a-i apropia pe cei captivi de propriile familii, care îi așteaptă acasă.
Deși implicat emoțional, Peter are de-a face cu un pariu profesional: trebuie să (își) dovedească competența pe care i le impun costumul perfect, cămășile și butonii scumpi – perfect antitetici cu tricourile murdare și transpirate ale echipajului ținut ostatic. Cum spuneam, nimic spectaculos și flamboaiant, doar o stare care se prelinge perfidă de-a lungul întregului film. Angoasa este amestecată cu așteptarea și cu un sentiment de claustrofobie, care tânjește după spațiile deschise ale libertății.
Filmul are un happy ending, dar acesta nu este eliberator deloc, pentru că are un preț: moartea unui membru al echipajului, dintr-o prostie aproape, chiar în momentul în care pirații părăsesc nava (nu vă dezvălui motivul însă). Iar ceea ce trebuia să fie o victorie, un sfârșit bun pentru toată lumea, devine o apăsare care umbrește întoarcerea acasă. Captivitatea ar fi putut fi tratată, uitată, însă moartea unui om rămâne un preț greu plătit după eliberare. Și astfel, filmul se încheie cu două planuri care dovedesc măiestria regizorală a lui Lindholm: pe de-o parte, unul în care bucătarul Mikkel, urmărit de imaginea morții, se află, în sfârșit, alături de familia atât de dragă, dar de care nu mai e în stare să se bucure, pe de alta, plecarea acasă (orice o mai însemna acest „acasă” pentru el) a managerului firmei, Peter, ca după o zi obișnuită de lucru, în care și-a făcut… meseria, cu tot profesionalismul de care a fost în stare.
La fel ca Jagten (Vânătoarea), Kapringen nu vorbește transparent despre subiectul pe care-l tratează, ci îl schițează, mai degrabă, construind stări pe marginea altora. Ceea ce te lasă o vreme meditativ.
