Articole

Café Finovo – Săpânța varianta berlineză

Claudiu Nicolae Sfirschi-Laudat

-

octombrie 18, 2013

Pe lista filmelor favorite de la Astra Film Festival 2013 se înscrie și documentarul grecului Lefteris Fylaktos, care are un subiect, în aparență, morbid, de vreme ce ne prezintă cimitirul Alter St. Matthäus din Berlin, unde, printre alţii, e îngropat şi Wilhelm Grimm, cel mai tânăr dintre Frații Grimm.

Dar nu este deloc așa, fiindcă în cimitir se aud râsete și muzică, copiii vin aici să se joace, iar adulții, să se plimbe, să se întâlnească sau să bea o cafea și să mănânce o prăjitură la Cafeneaua Finovo (fin și novo) aflată în incinta cimitirului. Prima cafenea de acest tip, Finovo transformă un spațiu închis, rezervat morților, îl deschide și face din el un loc public. Cei vii lasă deoparte teama, se confruntă cu neantul și îl rostesc și rostuiesc, totodată.

În filmul lui Fylaktos, moartea își pierde din grozăvie, iese din întunericul care sperie și pornește veselă pe aleile cimitirului, zâmbind sau râzând precum viața și, cel mai important, rostindu-se pe sine – un prim pas spre propria îmblânzire. Logosul, precum și toate celelalte înfăptuiri umane, reprezintă singura modalitate de a înfrunta moartea și de a o transcende. Discursul lui Fylaktos, așa cum se aude el prin gura celor care vorbesc, rămași în mare parte ascunși în spatele camerei de filmat (sau nefilmați frontal, ci doar de la distanță), este unul filosofic. El este menit să acopere nimicul și nespusul care sperie îndeobște și face auzită vocea celor vii, prin care morții continuă să trăiască într-un fel – sau chiar să se distreze.

Spațiul îmblânzit al morții arată ca un parc obișnuit, un loc în care copiii și adulții vin să vadă locul de veci al celor dragi sau doar să facă o plimbare. Cimitirul Alter St. Matthäus din Berlin nu mai este un loc al depresiei, el celebrează viața. Logosul se face auzit aici ca poveste, fiindcă așa este și firesc, de vreme ce în acest loc este înmormântat Wilhelm Grimm, care vorbește de dincolo de mormânt și consolează generațiile de după el.

Soluția cimitirului din Berlin la problema morții este divertismentul, înțeles în sensul lui etimologic – de deturnare, de distragere. Prin activitățile lor, specifice spațiului vital, vizitatorii se sustrag din calea morții, a fricii și a depresiei, distrându-se. Adusă în sfera vieții, moartea este scăldată în lumini blânde, tomnatice. Fylaktos alege bine momentul anului pentru a ține acest discurs vizual asupra morții. Nimic mai potrivit decât toamna aflată la granița dintre viață și moarte.

În lumina caldă a toamnei, moartea devine o prietenă pe care o scoți la plimbare pe aleile acoperite de frunze. Iar ceea ce se aude din când în când, în timpul discuției cu ea, este un râs plin de viață.

Lefteris Fylaktos a regizat și a produs numeroase filme documentare, dar și seriale de televiziune și proiecte video pentru organizații publice, private și internaționale. Din 1997, lucrează pentru ERT (Radioteleviziunea Publică din Grecia). Are o diplomă de masterat în Antropologie Media și Vizuală, obținută la Freie Universität din Berlin. Subiectul acesteia este „Café-Finovo. Geschichten fürs Leben|Stories for Life”.

Recomandari pentru weekendul 18-20 octombrie

ioana.negrea

-

octombrie 18, 2013

0

Ce să fie weekend-ul acesta? Un nou film românesc? O piesă de teatru în premieră? O expoziție cu haine ale viitorului? Sau un festival dedicat ceaiului și cafelei? Lista cu posibile modalități de a-ți petrece timpul la acest sfârșit de săptămână este lungă. Iată și recomandările noastre.

În continuare, weekend-urile lunii octombrie ’se laudă’ cu multe premiere cinematografice. Pentru început, îți recomandăm filmul românesc, Câinele Japonez. Primul lungmetraj al regizorului Tudor Cristian Jurgiu spune povestea revederii dintre un bătrân și fiul său. După ce Costache Moldu (Victor Rebengiuc) își pierde soția din cauza unui dezastru natural, fiul său revine în țară pentru a-i da o mână de ajutor, alături de soția sa japoneză și fiul lor. Poți citi recenzia noastră aici.

Prisoners este un film pe care mulți critici îl consideră la același nivel cu filme precum Se7en sau Mystic River. Regizată de canadianul Denis Villeneuve (Incendies) și nominalizată la Oscar în 2010 pentru cel mai bun film străin, producția urmărește povestea dispariției a două fetițe și disperarea unui tată (Hugh Jackman) împins să recurgă la măsuri extreme pentru a le găsi.

Man of Tai Chi îl are ca protagonist pe Tiger Hu Chen, un cascador foarte apreciat la Hollywood și recunoscut pentru coregrafia scenelor de luptă din filme precum The Matrix, Kill Bill sau Charlie’s Angels. În acest nou film el interpretează un tânăr expert în arte marțiale care acceptă să participe la lupte underground pentru a salva templul maestrului său. Personajul negativ este interpretat de Keanu Reeves, care este și regizorului filmului.

Un remake al unui horror clasic regizat de Brian De Palma, Carrie, va intra de vineri în cinematografe. Kimberly Pierce (Boys Don’t Cry) vine cu o nouă abordare a poveștii lui Stephen King, despre o adolescentă hărțuită de colegi. În rolurile principale le vom întâlni pe Chloe Grace Moretz și Julianne Moore.

De asemenea, duminică va începe Bucharest Jewish Film Festival, cu o selecție de 40 de filme internaționale, multe dintre ele în premieră în România. Filmele vor rula la Sudioul Horia Bernea (MȚR) și la Cinema Elvira Popescu.

Celor care vor să meargă la teatru, le recomandăm piesa XXL (Fat Pig) scrisă de Neil LaBute și regizată de Cristi Juncu. Spectacolul se învârte în jurul ideii de superficialitate și judecații oamenilor care trăiesc într-o lume în care înfățișarea este cea mai importantă, iar aparențele trebuie protejate. Piesa se va juca duminică, la Teatrul Act.

Șarpele în iarbă poate fi urmărit de la ora 20:00 la Teatrul Bulandra (Sala Liviu Ciulei). Acțiunea are loc în întregime în grădina casei familiei Chester, cadrul revederii a două surori bântuite de amintirea și abuzurile tatălui lor.

O expoziție nouă și interesantă a fost deschisă la începutul acestei săptămâni la Muzeul Național de Istorie a României. Expoziția Futurotextile îți propune o nouă ’linie vestimentară’ creată din materiale ale viitorului cu piese ce combină tehnologia cu arta și moda haute couture. Rochia din celuloză care crește singură datorită unor bacterii care fermentează vinul este doar un exemplu care se pare ca va face parte din garderoba viitorului.

Pe parcursul acestui sfârșit de săptămână se va desfășura în continuare și festivalul Tea&Coffee la Sala Dalles. Diverse sortimente de ceai și cafea vor fi expuse și vor avea loc numeroase demonstrații de latte art și de preparea a cocktail-urilor din ceai și cafea.

Și tot la Sala Dalles, vineri va avea deschiderea un festival dedicat promovării valorilor culturale și a gastronomiei exotice din China, Japonia, Coreea de Sud, Vietnam, India și Turcia. Asia Fest este un prilej prin care poți lua parte la demonstrații de dans indian, workshop-uri de machiaj japonez, ateliere de caligrafie sau expoziții de costume tradiționale.

De asemenea, la Romexpo are loc prima ediție a Târgului Național pentru Artizanat și Meșteșuguri, eveniment ce sprijină acest tip de artă și promovează tradițiile populare românești. Evenimentul include și ateliere de lucru pentru cei care vor să descopere modul în care sunt fabricate aceste produse și să înțeleagă mai bine nevoia păstrării tradițiilor artizanale.

Câinele japonez – Kon’nichiwa România!

Raluca Nechita

-

octombrie 16, 2013

0

Primul cadru din lung-metrajul de debut al lui Tudor Cristian Jurgiu, Câinele japonez, te duce cu gândul la culturile de orez asiatice: o priveliște de un verde crud înmuiată bine, unde țărani cu cizme de cauciuc stau aplecați și culeg „roadele”. După câteva secunde de acomodare cu peisajul, îți dai seama că râul care scaldă lunca nu deversase planificat, că țăranii sunt dintr-un sat românesc și că se apleacă, de fapt, să își adune lucrurile pe care le-au regăsit după inundații.

Povestea face apoi zoom pe Costache Moldu (Victor Rebengiuc), un bătrân care își pierduse casa și soția la inundații. Acesta se mută într-o casă dată de primărie, ai cărei proprietari "au plecat de tot din lume și nu au luat nimic cu ei". Rămas singur, Costache încearcă să se gospodărească: adună ce obiecte poate salva din vechea sa casă, repară instalația de electricitate și negociază vânzarea unei bucăți de pământ.

Costache însuși nu crede că fiul său, Ticu, plecat de 20 de ani din țară, se va întoarce pentru înmormântarea mamei sale. Tocmai când își repara acoperișul însă, Ticu (Șerban Pavlu), soția sa japoneză Hiroko (Kana Hashimoto) și fiul lui, Paul Koji (Toma Hashimoto) ajung în dreptul porții. Scena este foarte emoționantă și grăitoare pentru relația dintre Costache și Ticu: primul reacționează mecanic,nu răspunde la salut și își strânge tulburat uneltele; fiul lui încearcă să dirijeze conversația cu un ton împăciuitor. Pe tot parcursul celor câtorva zile cât Ticu și familia lui rămân în sat, tatăl şi fiul reînvață să comunice.

Emoțiile personajelor – mai ales cele ale lui Costache – mocnesc. Victor Rebengiuc construiește un personaj resemnat, dar îngândurat și mândru, depășit de dinamica vieții capitaliste („Ce să fac eu cu atâția bani?” – îl întreabă el pe afaceristul care vrea să îi cumpere bucata de pământ). Într-o discuție în contradictoriu, Costache este primul care refuză comunicarea, se supără și se izolează de ceilalți după o scurtă izbucnire. Imaginea accentuează conflictele interioare ale personajelor. Cadrele sunt largi și durează exact cât i-ar lua unui pictor să schițeze rapid subiectul și să rețină jocul de culori. Fără a părea prea mult studiate, peisajele și lumina sunt frumuseți pentru care țăranii nu se supără prea mult pe natură atunci când ea le arată ce poate.

Într-un astfel de mediu conflictele evoluează domol, și chiar și 20 de ani în care tată și fiu nu au comunicat deloc se pot vorbi toți într-o noapte, după câteva țoiuri de țuică. Scena reconcilierii celor doi, pe un pod de piatră scăldat în lumina blândă a farurilor mașinii lui Ticu pare vegheată de o prezență din spatele camerei, care se îndepărtează și parcă închide o ușă imaginară, lăsându-i mulțumită pe prispă să vorbească în tihnă.

Simplitatea scenariului (scris de Ioan Antoci, un absolvent de Teologie din Iași și premiat la Cannes) lasă personajele să respire și să se facă înțelese din gesturi mute. Zâmbetul lui Costache din scena finală, secvența când acesta se joacă cu Robodog, câinele japonez de jucărie al lui „Kojiță” sau momentul de reculegere la mormântul soției, înconjurat de candele îl onorează pe Victor Rebengiuc cu distincția de a ști să tacă bine. Poate că, în dinamica de până la final, decizia lui Costache din deznodământ pare prea bruscă, însă numai un om care a pierdut totul poate să o ia de la început așa de repede.

Cina blestemata de Ismail Kadare – Noi suntem fiii lui Stalin

Post Modern

-

octombrie 15, 2013

0

Noi suntem fiii lui Stalin, Credincioși peste tot îl urmăm, Comunismul pe întreaga planetă, cu sângele nostru îl apărăm – micul cântecel ce îl inspiră pe anchetatorul Shaqo Mezini să fie o brută în numele regimului de sorginte sovietică albanez, nu diferă foarte mult de declarația un pic mai sinistră scrisă în '51 de viitorul director al închisorii politice de la Periprava-Delta Dunării, Ficior Iosif Ion, “Asigur partidul care m-a crescut şi educat că voi duce cu multă perseverenţă lupta contra duşmanilor poporului muncitor şi-i voi lovi fără cruţare”.

Mai târziu, când află că Stalin este pe moarte, acest anchetator albanez se va arunca în genunchi în fața prizonierului, pe care tocmai îl torturase în cele mai îngrozitoare moduri cu putință, pentru a-l ruga să-l salveze pe tătuc printr-o semnătură prin care să-și recunoască o vină fictivă: Gurile rele spun că boala i-a fi fost declanșată de supărare că nu fusese descoperit complotul ebraic.[…] Învie-l din morți, îl rugă disperat. Învierea lui e mai de preț de cât cea a lui Christos… Învie-l din morți pe Stalin! Spălarea pe creier și lipsa oricărei logici în afară de cea dictată de partid era absolută.

Shaqo Mezini este unul din personajele pline de carne din Cina blestemată, romanul de Ismail Kadare tradus de curând la editura Humanitas. Inspirația pentru el a fost un eveniment real din orașul natal al autorului, Gjirokastra, o cină între comandantul german, venit ca invadator, și un chirurg celebru în zonă, Vasil Laboviti. Nu se știe ce s-a discutat acolo, dar rezultatul a fost eliberarea a 80 de deținuți albanezi ce erau pregătiți pentru a fi executați. Pornind de aici, Kadare se folosește de legende balcanice cu iz mistic, zvonuri, ironie și enigme pentru a creiona o poveste polifonică ce încearcă să deslușească adevărul din spatele ficțiunii. Dar ficțiunea învinge. Adevărul nu contează, istoria se construiește din rapoarte întocmite de funcționarii diferitelor servicii secrete venite să investigheze ce s-a întâmplat la această cină blestemată între Gurameto cel mare, doctorul din roman, și colonelul german Fritz von Scwabe. Iar atunci când adevărul lui Gurameto nu le convine îl tortureză încercând să schimbe realitatea în folosul lor imediat.

Absurdul și comicul sunt armele preferate ale lui Kadare, reușind să arunce într-un ridicol absolut toate puterile ce au dominat de-a lungul istoriei micuța și greu încercata nație albaneză. Otomanii sunt o gașcă de vechi judecători ai imperiului asiatic ce își oferă cunoștințele într-ale schingiurii tuturor ce dețin puterea. Germanii și italienii fasciști sunt prilej de sfadă pe stradă între locuitori, cine pe cine preferă, dar când tancurile nemțești sunt aliniate să arunce orașul în aer devin o sursă de teroare și preferința pentru ei este alăturată cuvântului trădare. Comuniștii sunt la început rebeli în lupta împotriva fasciștilor de dragul poporului, dar, mai apoi, odată cu venirea „vremurilor noi”, folosesc aceeași grotă ca și otomanii pentru a-și tortura inamicii imaginați. Toți sunt o apă și un pământ, o dictatură e o dictatură indiferent de regim și ideologie. Toți se comportă în același fel.

Numele lui Ismail Kadare este amintit întodeauna în preajma premiilor Nobel, fiind constant unul dintre favoriți, dar nu este iubit chiar de toată lumea, mai ales în țara sa. La fel ca și intelectualii noștri – chiar aseamănă într-un interviu în Paris Review situația din Albania cu cea din România – nu a fost un dizident pe față a dictatorului comunist Enver Hoxha. Și el a preferat un soi de rezistență prin cultură. Aluziile la regim din cărțile sale, ascunse în spatele miturilor și alegoriilor, l-au făcut celebru în vest, dar nu au fost considerate de ajuns de mulți dintre proprii concetățeni, care i-au reproșat funcțiile avute în cadrul asociației scriitorilor și parlamentul acelor vremuri.

Fac parte dintr-o generație care înțelege comunismul, dar nu înțelege comuniștii. Cruzimea este inerentă condiției umane, oricât de ipocrit pacifiști ne-am declara, și e ajuns să deschizi televizorul la știrile de la ora 5 sau să-ți părăsești mica bulă de aparentă siguranță și să deschizi ochii pe stradă pentru a conștientiza asta, dar o cruzime devenită sistem de gândire și aplicată fără nici o remușcare în numele unei ideologii este ceva mult peste puterea de empatie. Pur și simplu, resorturile psihologice din spatele unui om ce este talpa unui sistem politic pe grumazul unor dușmani creați din semnături pe ordine sunt un mister pentru mine. Aici intervine literatura.

Cina blestemată reuşeşte ce un articol de ziar sau un text dintr-un manual de şcoală nu o să reuşească niciodată, să te facă să înţelegi care au fost motivaţiile personale ale unor criminali ce s-au ascuns cu o bâtă în spatele unei ideologii, fiind pregătiţi oricând să te pună la pământ, sau în pământ, de dragul gloriei personale şi a unei strângeri de mână din partea tătucului, oricum l-ar fi chemat pe el.

Editura Humanitas, 2013

Haute Cuisine

-

octombrie 12, 2013

0

Din 11 octombrie intră în cinematografe o comedie biografică a cărei acţiune se petrece în bucătăria prezidențială a Franței. Povestea o are că protagonistă pe Hortense Labourie (Catherine Frot), o bucătăreasă provincială, surprinsă că președintele Francois Mitterand (interpretat de Jeanne d'Ormesson) o alege drept bucătăreasă personală.

Odată ajunsă la Palatul Elysée, Hortense își ia rolul în serios, nu fără a stârni invidia celorlalți bucătari, care nu se lasă cuceriți atât de ușor precum președintele de talentul protagonistei. Privită drept un inamic, Hortense trebuie să înfrunte ostilitățile colegilor ei în timp ce învață mersul lucrurilor la Palatul prezidențial.

Haute Cuisine a avut premiera mondială în 2012 și se anunță a fi un feel-good movie inspirat din fapte reale.

Pe Catherine Frot ai putut-o vedea și în filme ca The Page Turner (2006) sau într-o altă comedie franțuzească, The Dinner Game (1998).

Recomandari pentru weekendul 11-13 octombrie 2013

Post Modern

-

octombrie 11, 2013

0

Multe premiere de film, un festival de teatru, unul de dans și un concert dedicat fanilor stilului soft rock, new wave și synthpop. Acestea sunt principalele evenimente care compun imaginea weekendului.

Așadar, vineri seara la Romexpo are loc concertul trupei britanice The Hurts. Duo-ul alcătuit din Theo Hutchcraft și Adam Anderson revine pe scena din România la aproximativ un an după ultimul lor concert la noi, cu ocazia promovării celui de-al doilea album al trupei, Exile.

La fel ca și săptămâna trecută, weekendul acesta te întâmpină cu un număr considerabil de premiere cinematografice. Astfel, începând de vineri poți urmări un film inspirat de viața prințesei Diana, acțiunea concentrându-se mai ales pe ultimii ani din viața acesteia. Prințesa de Wales este interpretată de Naomi Watts.

Rebecca Hall și Eric Bana fac parte din distribuția filmului Closed Circuit, cu premiera la acest sfârșit de săptămână. Cei doi sunt avocați și le este încredințat un caz ce implică grupări teroriste. Poți citi recenzia noastră aici.

Urmează un film ce reprezintă colaborarea dintre Luc Besson și Martin Scorsese și care îi are în distribuție pe Robert de Niro, Michelle Pfeiffer și Tommy Lee Jones. Malavita/ The Family este povestea unui clan mafiot retras din activitate și care în urma unei înțelegeri cu cei de la FBI intră în programul de protecție a martorilor. Însă cum vechile obiceiuri nu se uită, membrii grupului recurg la metodele lor obișnuite de a-și rezolva problemele.

Un alt film românesc va rula începând cu această săptămână în cinematografe. Este vorba de Roxanne, un film regizat de Valentin Hotea și inspirat de o întâmplare adevărată din viața acestuia. O poveste care pornește de la o simplă dedicație la radio a piesei Roxanne a trupei The Police și care ajunge să implice securitatea.

Charlie Sheen, Mel Gibson, Lady Gaga, Sofia Vergara, Jessica Alba, Michelle Rodriguez, Danny Trejo. Pe scurt, distribuția celui de-al doilea film din trilogia Machete. Machete Kills, în regia lui Robert Rodriguez, este o poveste în care președintele Americii (Charlie Sheen) angajează un fost agent federal mexican (Danny Trejo) să facă orice numai să nu îi permită unui dealer de droguri miliardar (Mel Gibson) să declanșeze starea de anarhie în lume.

Iar dacă nu te încântă nici una dintre aceste opțiuni, te așteaptă la cinema și o comedie franțuzească care te introduce în bucătăria Palatului Elysée, odată cu noua bucătăreasă personală a președintelui Franței: Haute Cuisine.

Duminică se va încheia și ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Film Anim’est. Programul celor trei zile de weekend cuprinde filme precum: Azur și Asmar, Despicable Me 2, Ernest și Celestine, Frankenweenie, Cloudy with a Chance of Meatballs 2 sau The Pirates! Band of Misfits.

După ce epuizăm filmele, trecem la teatru. Sâmbătă aceasta, la Teatrul Nottara începe prima ediție a festivalului internațional Fest(in) pe Bulevard, în cadrul căruia se vor juca cinci spectacole din străinătate. Evenimentul cuprinde două secțiuni: Bulevardul Comediei și Criză Teribilă, Monșer!, ce are ca subiect central criza, fie ea ecomonică, politică, socială, identitară sau sexuală.

De asemenea, se desfășoară în continuare și festivalul eXplore dance – Bucharest International Contemporary Dance and Performance Festival. Organizatorii au pregătit spectacole în premieră, proiecții de filme dedicate dansului contemporan și conferințe cu artiști români și internaționali, ce se vor desfășura la WASP (Working Art Space and Production).

Iar pentru cei care vor să viziteze o expoziție, le recomandăm expoziția de gravură japoneză de la Muzeul de Artă al României, Imagini ale lumii trecătoare: Războinici și poeți, actori și femei frumoase. Expoziția reprezintă o selecție de gravuri ale școlii Utagawa și, în același timp, ale celei mai productive etape a gravurii policrome japoneze.

Closed Circuit – Tot ce ai vrut sa stii despre MI5 (dar ti-a fost teama sa intrebi)

Cătălin Olaru

-

octombrie 10, 2013

0

Pentru binele Coroanei, MI5 recrutează un traficant de droguri turc. Pe acesta îl așteaptă o ședere de lungă durată într-o închisoare germană și ar colabora cu dragă inimă și cu nunțiul papal de la Londra, dar șefii MI5 decid că e cazul să-l recompenseze generos: ce, o mașină scumpă strică la casa agentului?!

MI5 oscilează între incompetență abisală și o eficiență diabolică. Culmea, aceste extreme se activează exact atunci când trebuie. Claudia Simmons-Howe, avocata specială a lui Farroukh Erdogan, agentul turc, își bagă nasul unde nu-i fierbe oala și trebuie eliminată. Doar că ea ne e deja simpatică. Așa și trebuie, ea e partenera lui Martin Rose (Eric Bana); fără ea, nu avem jumătatea de happy end pe care ne-o pregătesc regizorul John Crowley și scenaristul Steven Knight. Drept urmare, taman când se pregătește să-i scurteze zilele firavei avocate cu o garotă, namila MI5 primește un pahar în ochi și cade secerată la pământ. Mai târziu, nici Nazrul Sharma, un ofițer MI5 atât de competent încât se ocupă și de recrutări, și de spargeri, și de execuții, nu are mai mult noroc cu aceeași Claudia. Din fericire pentru același serviciu secret, roata se mai și întoarce: trebuie asasinat Erdogan, presupus co-autor al unui atentat, traficant și dependent de droguri, turc și musulman, pe deasupra? Să-i fie țărâna ușoară, MI5 nu dă niciodată greș!

Știți faza aia din filme în care un personaj face pe cocoșul și-i zice verde-n față unui alt personaj, la nici cinci minute după ce l-a cunoscut, toată viața lui, de la prima suzetă suptă până la conversația din prezent? Ce e interesant e că biografiile astea improvizate la mânie sunt de fiecare dată la fel de precise ca minutarul Big Ben-ului. Când face cunoștință cu Nazrul, Claudia nu ezită prea mult și îi comunică acestuia la ce concluzii a ajuns: nu lucrează la biroul de imigrări, ci e ofițer MI5, după care se mai gândește un pic și află și cum au decurs ultimii ani din viața lui. Măcar o dată-n viață, mi-ar plăcea să aud într-un film o replică precum: Stimată doamnă, vă înșelați. Chiar sunt primul-ministru al Marii Britanii și nu am făcut dragoste în fân cu fratele meu mai mic, în semestrul al doilea din primul an de facultate!

Una peste alta, Conspirația răspunde la cel puțin o întrebare. În câte dreptunghiuri mici poți împărți dreptunghiul mare al ecranului? În foarte multe, ne răspunde Crowley, a cărui muncă, în secvențele de debut, în care vedem victimele la câteva secunde înainte de explozie, nu e deloc ușoară. Fără se folosești prim planuri, e destul de greu să dirijezi privirea spectatorului și într-un cadru simplu, darămite-n 20! Noroc cu atentatul…

Ce fac britanicii din tată-n fiu în filmul lui Crowley am aflat. Cu ce se ocupă, însă, emigranții? Erdogan face trafic de droguri, încearcă să își vândă prietenii teroriști pentru a-și salva pielea și nu reușește să prevină un atentat în urma căruia mor 120 de persoane. Fiul lui colaborează și el cu inamicul, ceea ce duce la execuția sumară a tatălui său în propria lui celulă. La prima lor întâlnire, Nazrul o lasă pe Claudia cu gura deschisă. Nu cred că sunt singurul din sală care s-a gândit că motivul nu e că a reușit să pătrundă în birou fără să-i fi dat cineva vreo cheie, ci că un om al cărui ten e altul decât alb a încălcat teritoriul translucidei eroine, ceea ce o face să fie cu atât mai mânioasă. Revenind, Nazrul încearcă să ucidă o femeie și un copil și eșuează – ce dovadă mai mare a propriei incompetențe? În consecință, care e imaginea Celuilalt în Conspirația? Foarte bună, evident!

Atentatul. Știri despre atentat. Moartea primului avocat al lui Erdogan. Înmormântarea acestuia. Prima întâlnire între Martin și procurorul general. Toate ocupă maxim cinci minute și deja toate cărțile sunt pe masă. Știm că procurorul general joacă dublu. Ce satisfacție atunci când bănuielile noastre se adeveresc! Erdogan junior îi dă Claudiei un indiciu despre care intuim că ar fi vital. Claudia nu se omoară cu munca și lasă pe mai târziu. Când se adeverește că am avut dreptate și că indiciul chiar era important, ce sentiment de împlinire ne cuprinde! Nu e rău nici când se dovedește că și Devlin, partenerul lui Martin, joacă dublu. Ce deducție strălucită din partea noastră, doar știam asta de la început! Când Martin îl sună să îi ceară ajutorul, aproape că ne vine să strigăm la el: Nu-l suna, e un om rău! Ca o piesă de teatru de păpuși, filmulețul lui Crowley e tare agreabil, cu o singură condiție: să ai nu mai mult de cinci anișori.

Fericirea? Incercati, va rog, la Camera 0001

maria comandasu

-

octombrie 10, 2013

0

Fericirea și-a schimbat domiciliul – nu mai e de găsit în Strada Speranței, la parter. Poate stătea acolo doar cu viză de flotant sau poate așa e ea, nestatornică. O gipsy-hipsteriță care joacă pe degete răbdarea și speranțele noastre. Uite-o, nu e.

În Camera 0001, spectacolul de dans semnat Simona Deaconescu, parte a proiectului Fabrica de Vise, fericirea își alege singură rolurile. Prinși într-un miraj al propriilor iluzii, dansatorii oscilează constant între vis și realitate, călcând adesea în ”pătratul fericirii”, bucata a unui șotron imaginar în care cercurile și toate recurențele au fost anihilate. Tot ce a rămas e liniar, cursiv și singurele sinusoide aparțin trupurilor mercenare.

Ne dorim iubire, dorim să nu mai fim singuri, ne căutăm sensul în ceilalți, suferim, suntem respinși, îngenuncheați, orbiți – însă întotdeauna, asemenea atleților de cursă lungă (de unde și simbolistica numerelor de pe tricourile dansatorilor) ne ridicăm și încercăm din nou, forțându-ne musculatura inimii. Echipa formată din cinci performeri – Răzvan Stoian, Dragoș Istvan Roșu, Irina Ștefan, Alexandra Bălășoiu și Vlad Merariu – reușește să adauge propriile tușe compoziției, dansul contemporan acționând ca un liant între povestea derulată pe ecran și sentimentele resimțite de fiecare trup în parte. Micile scăpări ale sincronului sunt absorbite de viteza și fluiditatea mișcărilor. Dansatorii acoperă spațiul, îl înțeleg, îl cuceresc prin mișcare și energia se transmite în public.

Muzica semnată Rolf Ono susține corespunzător compoziția – sunetul lumii nu e decât în videoclipuri dulce și filtrat, pe când realitatea are o muzică alertă, copleșitoare, brutală chiar. Trebuie să îți găsești propriul ritm în toată nebunia, nu e niciodată prea mult timp de introspecție și respiro. Glasurile copiilor și secvențele din grupajele de știri sunt resimțite ca ancore către prezent.

Frazele de mișcare se desfășoară în decorul visualurilor marca Cătălin Nicolescu și Codrin Iftodi. Proiecțiile au propria lor coregrafie, în care umbrele suplinesc dialogul, lăsând asupra publicului un efect similar punctelor de suspensie.

”Luptăm pentru fericire sau pentru ceea ce credem noi că înseamnă fericire. Uneori suntem sportivi pe un teren alunecos. Avem numere pe spate și pe față și în cap și în suflet. În Camera 0001 ne permitem să fim imprevizibili. Tot ce se întamplă între noi e un conflict imens pentru că ne iubim imens. Nu vrem să impresionăm. Cea mai mare dorință a noastră este să reușim să fim sinceri. Și nu acceptăm compromisul, ne dezgolim complet. Dansăm cu corpul tensionat, cercetăm forma sa alterată, radiografiem până la organe şi dincolo de organe, căutăm în memoria afectivă, colectivă şi individuală, pentru ca în final să găsim o cale cât mai sinceră de a ne exprima. Suntem muncitori mici într-o mare fabrică de vise dar trișăm din când în când și introducem în lotul zilnic visul nostru cel mai intim”, spune Simona Deaconescu descriind spectacolul care a avut premiera la Centrul Național al Dansului.

Soarta zilierilor este mereu aceeași. Chiar și a zilierilor într-o Fabrică de Vise – realitatea lovește de fiecare dată puternic și la sfârșitul programului, când toate confetti-urile visului se risipesc, rămân doar intenția și speranța către un mâine mai darnic. Muzica se oprește, umbrele se pierd în lumină și trupurile dansatorilor respiră eliberate ca dintr-un coșmar. Scăldat în aplauze, pătratul fericirii își contopește perimetrul cu sala CNDB. ”Că toate care sunt și par/ sunt doar un vis într-un vis doar”- adevărul e mereu în pipa lui Edgar Allan Poe.

Scrisoare catre Casandra – Urma iubirii noastre pe nisip

corina

-

octombrie 6, 2013

0

Înzestrată cu harul de a prezice viitorul, dar condamnată să nu fie crezută niciodată- în acest fel ne apare în mitologia elenă Casandra, cea blestemată de Apollo. De numele şi de vizionarismul ei se leagă şi titlul piesei recent montate la unteatru, adaptată după textul portughezului Pedro Eiras– Scrisoare către Casandra.

Atât doar că pe Casandra lui Eiras o cheamă Vera şi că nu tălmăceşte semne trimise de zei, ci o scrisoare primită din partea iubitului său aflat pe front, Jose. Prins într-un război în mijlocul deşertului, soldatul (Liviu Pintileasa) decide să îi scrie pentru ultima dată Verei, încercând să se salveze parcă pe sine şi să îşi recupereze, pe cât posibil, umanitatea pierdută printre împuşcături şi ostatici torturaţi. La rândul ei, iubita rămasă acasă (Cristina Casian) îl aşteaptă nerăbdătoare, urmăreşte ştirile sau verifică febril cutia de scrisori.

Epistola cu pricina este, de altfel, elementul în jurul căruia este ţesută întreaga piesă pusă în scenă de Andrei şi Andreea Grosu. Cele două personaje o deconstruiesc şi o interpretează iar şi iar, adăugându-i de fiecare dată noi straturi de semnificaţie. Aceasta este, cred, şi miza spectacolului: întoarcerea la text, la actul citirii, dar mai ales al recitirii. Putem distinge, astfel, două părţi ale piesei- una a lecturii, realizată de Jose la început, cealaltă a relecturii, când Vera reia scrisoarea cu un ochi critic, semnalând tot felul de inconsistențe logice. Casandra de la unteatru demonstrează, asadar, că nu citeşte în stele, ci printre rânduri.

Liviu Pintileasa şi Cristina Casian imprimă jocului actoricesc la început accente ludice (aleargă de colo până colo, se zbenguie în nisip, îşi trimit unul altuia avioane de hârtie), dar pe măsură ce piesa înaintează îi vedem schimbând registrul. De exemplu, în interpretarea lui Liviu Pintileasa Jose devine din ce în ce mai anxios, având aerul unui soldat afectat de PTSD (aude voci, se teme constant că ar putea aluneca în nebunie). În ciuda faptului că monologurile protagoniştilor funcţionează în cea mai mare parte a piesei în paralel, cei doi sunt aduşi împreună prin intermediul unui artificiu de scenografie. Apelând la câteva detalii ingenioase (o podea acoperită cu nisip, mobilier de bucătărie vopsit în albastru, valuri care se sparg pe post de fundal sonor), Vladimir Turturică reconstruieşte o întâlnire petrecută cândva la malul mării- mărturia ultimă a poveştii de dragoste dintre Jose şi Vera.

Printr-un pariu pus în primul şi în primul rând cu textul, Scrisoare către Casandra reuşeşte să se individualizeze printre celelalte spectacole independente, de cele mai multe ori montări ale unor comedii facile. In acest context, Scrisoare către Casandra poate fi, alături de alte piese de la unteatru regizate de soţii Grosu (Un tramvai numit dorinţă, Trei femei înalte– prima cu Liviu Pintileasa, cealalată cu Cristina Casian) o alegere inspirată.

Ana Moura la Bucuresti – fado-ul intalneste jazz-ul

Post Modern

-

octombrie 5, 2013

0

Cu o voce pe care ai recunoaște-o dintr-o mie, Ana Moura a adus un pic din spiritul portughez la București. Supranumită „Prințesa muzicii fado”, tânăra cântăreață a început concertul de la Sala Palatului ușor timid, dar a reușit performanța de a încheia cu întregul public ridicat în picioare și susținându-i ritmul melodiilor prin bătăi de palme.

Venită pentru prima oară în România, Ana Moura este un nume cu destul de multă notorietate pe scenele din străinătate. Ea și-a început cariera cântând prin cluburile de noapte ale Lisabonei, dar a explodat în popularitate și vânzări în 2007, atunci când a lansat albumul Para Além da Saudade. De atunci a colaborat cu Rolling Stones, Prince s-a declarat a fi fan și a mai scos pe piață două cd-uri (Leva-me aos Fados și Desfado –2012).

Din Desfado a și interpretat la București o serie de melodii. Cover-ul după A case of you, originalul aparținând lui Joni Mitchell, este una dintre ele. Deși a fost o interpretare originală, a părut a fi în afara zonei ei de confort și a fost punctul cel mai slab al întregului recital. După cum a spus chiar ea, pe ultimul album a vrut să îmbine fado cu jazzul, nu întodeauna la modul cel mai fericit. Dar atunci când a rămas la a face ce face ea cel mai bine, anume fado, a excelat. O muzică tradițională ce a apărut în barurile portugheze, fiind mai degrabă asociată cu elementele marginale ale societății, fado exprimă starea de melancolie a unui popor "bipolar", mereu la granița dintre fericire și tristețe. Sau cel puțin așa a explicat Moura în una din multele ei convorbiri foarte politicoase și simpatice cu publicul, în portugheză, engleză și română.

Un recital cald, ce a pus multe zâmbete pe fețele celor din jurul meu și de departe cea mai bună opțiune pentru o seară rece și umedă de toamnă în București. Astăzi se vor bucura de vocea ei timișorenii, iar pe 7 octombrie clujenii. Concertele sunt anunțate ca fiind sold out, dar poate totuși reușiți să faceți cumva rost de bilete.

Ultimele articole