Articole

Legăturile pe care ultimul film al regizorului mexican Alfonso Cuarón le stabilește cu predecesori precum Solaris sau 2001: A Space Odyssey nu sunt mult diferite de cele pe care un astronaut le are cu nava sa: aceste referințe sunt ca aerul pentru viziunea lui Cuarón: dacă admitem (și nu există motive să nu o facem) că oxigenul întreține arderea, atunci Gravity arde mai puternic ca orice alt film despre spațiu și dorința de supraviețuire.

Dezbateri pe marginea modalităților de realizare sunt interesante, suculente chiar. Cuarón are meritul de a fi gândit (susținut de fiul său, Jonas) o imagine unică în cinematografie și de a fi inventat mijloacele de a-și transforma ideea în realitate. Ca un truc magic, însă, Gravity e mai impactant dacă nu vezi sforile ascunse. În cele 90 de minute, mecanismele tehnice nu sunt vizibile și e mai bine să nu cedezi ispitei unui research scrupulos. Să nu se înțeleagă că realitatea fură ceva din magia filmului, modifică doar senzația de curgere; la un nivel imediat, Gravity pare la fel de simplu și de frumos ca respirația. 

Doctorul Ryan Stone (Sandra Bullock, în cel mai bun rol al său), astronaut novice, este chemată să instaleze un nou dispozitiv de scanare a datelor pentru Telescopul Hubble. Echipajul misiunii este completat de veteranul Matt Kowalski (un George Clooney împrumutat cu rezultate excelente din Solaris-ul lui Soderbergh) și alți trei astronauți. Când glumețul Matt anunță că are o presimțire nefastă cu privire la această misiune, te simți liniștit să-l auzi pe Ed Harris, comandant veșnic (Apollo 13), la turnul de control din Houston.

Dincolo de recapitularea distribuției, primele 13 minute din Gravity sunt o realizare cinematografică impresionantă. Deși auzi vocile personajelor, intrarea navei Explorer în câmpul tău vizual se face extrem de încet, iar camera pare să danseze în jurul astronauților. Aceste secvențe elastice stabilesc atmosfera (sau lipsa ei) filmului: absența gravitației încetinește mișcările, nu însă și mintea. 

Acțiunea este accelerată de explozia provocată de un satelit rusesc. Aceasta declanșează o reacție în lanț care ajunge în final și la Explorer provocând moartea a trei astronauți și aruncându-i pe Ryan și Matt în spațiu cu minime rezerve de oxigen, un jetpack și fără comunicare cu Terra. Orice scenariu prinde contur lăsând personajul să se confrunte cu diverse obstacole – nimic nou aici. În ultimul timp se observă, însă, o mică alterare a tropilor: de la filme precum 127 Hours și Life of Pi (fenomenul de supraviețuire în 3D al anului trecut) care construiau fundalul poveștii prin flashbacks, până la All Is Lost și, într-o mai mică măsură, Gravity. Contextul, trecutul personajelor nu mai sunt expuse la fel de clar. În All Is Lost lipsește orice urmă de backup story, în timp ce singura incursiune în trecutul lui Ryan este povestea morții fiicei ei. 

Acest element al scenariului constituie un indiciu pentru citirea filmului ca o poveste despre doliu, suferință și împăcare cu sinele. Pentru cine nu se poate detașa de umbra Solaris, dar mai ales de 2001 (iar Alfonso Cuarón nu ușurează sarcina, cu scene precum poziționarea lui Ryan în Stația Spațială Internațională, în poziție fetală, cu un cablu ieșind din zona abdominală, ca un cordon ombilical amintind de odiseea lui Kubrick), filmul pare mult mai bogat în semnificații. 

Pierderea copilului său a stors-o pe Ryan de capacitatea de a iubi, de a fi spontană, de a avea grijă de cineva. Un robot rece, într-un film despre spațiu fără extratereștri.  Când în majoritatea filmelor SF despre forme de viață în afara Terrei, acestea sunt de cele mai multe ori umane ca formă, însă mult evoluate, nu e greu să descoperi extraterestrul din Gravity: exterior uman, interior golit de sentimente, cu o minte brici. Ryan și-a dorit poate în plimbările ei fără direcție singurătate și liniște absolută. Și ca în 2001, la capătul figurat al lumii, în singurătatea și liniștea dorite, nu o aștepta altceva decât renașterea, o recucerire a umanității, dorința de companie. Ryan nu își găsește singură drumul spre casă: Matt, Aninggaq (o transmisie radio) o ajută să meargă mai departe.

În Solaris, Dr. Gibarian spune: We take off into the cosmos, ready for anything – – solitude, hardship, exhaustion, death. But when you think about it, our enthusiasm's a sham. We don't want other worlds; we want mirrors. Ryan a spart oglinda. 

In 1975, the now legendary band Kiss released their first live album, Kiss: Alive. This landmark production solidified heavy metal as not just another rock sub-genre but as a sensory overload, an adrenaline fuelled rollercoaster that grabs hold of you from the first hit of an open chord to the last explosion has literally rocked the arena.

These types of albums became a montage of carefully treasured memories for those who had been at the concerts and panacea for those who missed out. With Through the Never, Metallica has taken that concept by the neck, drummed it into shape and brought it right into the 21^st century, with all the visual regalia that entails.

The announcement of the release of the band’s first 3D feature film was met with understandable apprehension by long time fans. After all, for over 30 years, Metallica had carefully sheltered their “untouchable” image through select appearances, rare biographical moments and by refusing to allow their music to be used in every and all movies that needed that little bit of metal impact. Had their “metal gods” let them down this time by going the over commercial route?

They needn’t have worried. Through the Never, directed by Nimrod Antal (of cult movies Kontroll and Predators fame), avoids the biographical trappings that come with studying 4 such famous subjects. It instead treats us to an immersive visual representation of bone chilling Metallica imagery, complete with crosses that rise from below the stage, people in sealed coffins and a giant blind justice statue that epically crumbles to the ground during one of the songs.

Weaved through the performance is the story of Trip (played by the wonderfully expressive Dane DeHaan), a roadie sent on a mysterious task by the band into a city that has ominously gone deserted.  Through car crashes, riots and fires, his adventure escalates as he is chased and tormented by those two famous Metallica characters, Sandman and the Master of Puppets that have taken to  running amuck in the city, as if summoned into existence by the furious playing in the arena just down the street.
 

Using footage from 5 nights in Vancouver and Edmonton during Metallica’s 2012 tour, the show is a carefully staged production, designed by John Mark Fisher whose resume includes the legendary Pink Floyd tour, The Wall. The boys in the band, however, don’t bother with that. From Lars Ulrich’s punishing drumming, to Robert Trujillo’s ape-like antics and  James Hetfield’s Thor-like presence complete with incredibly tight pants (that left more than a few girls in the audience sighing), they go on about business as usual. The huge masses in the arena, the cross-shaped, screen filled stage and even the huge justice statue that comes dangerously close to crushing Lars, drums and all, seem to be part of the course for the nihilistic spectacle that is heavy metal.

With a set list that covers 30 years of Metallica history, from Hit the Lights and Ride the Lightning to Master of Puppets, Enter Sandman and Nothing Else Matters, the sound mix was, obviously, redubbed in the studio as there wasn’t one missed note or one ear screeching falsetto that this long time fan could point to.

The movie’s greatest achievement is, perhaps, it’s ability to include the theatre audience into the atmosphere and energy of a live performance. It’s as if with only extending your hand, you could be in the crowed or stand on that stage with the band.

In leaving the theatre my only thought was that Through the Never might not be deep but it sure was a fun ride. The best Metallica is, of course, the one you go to see with your friends, after buying your tickets 3 months in advance. But until the next concert comes along to a city near you, Through the Never is the next best thing.

Într-un bloc ce se aseamănă cu un Macondo dâmbovițean, adolescentul Lupu aleargă ca un sălbatic pe scările întortocheate dintre realitate și fantezie de la un etaj la altul, bătând din ușă în ușă, sunând la fiecare sonerie, împreună cu fata de care este îndrăgostit. Nu vă faceți griji, vecinii nu se supără, jumătate sunt morți, unul e un Sergiu Nicolaescu senil și ilustru, iar ceilalți probabil că se uită la același nenorocit de documentar cu boșimani a lui Attenborough, ce rulează pe toate ecranele televizoarelor aprinse la vreun moment dat de personaje. În mod sigur cineva ar trebui să facă o plângere la firma de cablu.

Sper că am lăsat să se vadă că nu este tocmai un film obișnuit pentru ce te-ai aștepta de la un regizor român tânăr. Nu tu avorturi în perioada comunistă, nu tu polițiști intelectuali cu probleme de conștiință, nu tu nici măcar o doză de revoluție sau un rom-com de tranziție cu muncitorii de la uzina Aro. Avem una bucată de masturbare cu voyeur pe la începutul filmului și o crimă imaginară marca Amour pe la sfârșit, dar parcă nu e destul.

Se spune că cel mai uşor de scris este debutul, pentru că artistul are o poveste de spus, acea poveste care l-a fascinat şi poate obsedat îndeajuns de mult încât să o apuce pe calea artei. Lupu se simte ca fiind asta pentru Bogdan Mustaţă. O eliberare dintr-o singură suflare a unui coming of age preparat pe la o mulțime de programe de dezvoltare a scenariului (Script&Pitch, Torino Film Lab, Sundance, Nipkow). Lupu este un băiat de 16 ani, ce nu îndrăznește niciodată mai mult decât să privească timid prin geamuri colorate cum mama lui văduvă face sex cu vecinul de scară în baie sau să arunce o privire, prin uși puțin crăpate, la formele Clarei (Ada Condeescu), obiectul dorințelor lui sexuale, mangâiate de alți bărbați. El are o nevoie compulsivă de a-i ajuta pe ceilalți mai slabi decât el, fie că vorbim despre tatăl său mort de doi ani, ce încă nu se dă plecat din casă sau pe vecinul bătrân, jucat de Sergiu Nicolaescu, care încă își mai așteaptă soția moartă să vină acasă de la cumpărături. Culmea este că vine, ca să mai moară o dată.

Licantropia e utilizată ca metaforă pentru adolescență, însă nu vă imaginați vârcolacii la bustul gol din Twilight, ci mai degrabă Michael J. Fox fără excesul de păr în Teen Wolf. Un puști derutat, ce încearcă să găsească un sens și o fată într-o lume care pare să-l izbească din toate direcțiile, când el nici nu a învățat să țină garda ridicată. Dar tânărul nostru ajunge, într-un final, la un soi de maturitate și pleacă zâmbind în noapte, asta după ce a ucis pe cineva și a făcut sex pentru prima oară. Sau nu? The plot thikens.

Nu este perfect, ca toate începuturile, dar poate tocmai de asta este proaspăt şi sălbatic, pulsând la propriu şi la figurat, o să aflaţi la ce mă refer dacă o să-l vizionaţi; un val de sânge proaspăt binevenit într-o cinematografie românească ce pare cramponată într-o formulă. Formulă pe care Mustață o cunoaște, căci numele lui a devenit cunoscut în 2008 prin scurtmetrajul O zi bună de plajă, câștigător al premiului Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin, ce respectă toate regulile minimalismului mioritic. Dar aici el o aplică subversiv. Ia realitatea, atât de dragă noului val românesc, o răstoarnă în cap până o apucă amețeala, apoi îi dă drumul să umble ca o bețivă de mână cu un adolescent arhetipal ce încă o mai crede ideală și demnă de iubit. Pentru că nu a văzut destule filme autohtone, de acolo ar fi aflat că ar trebui să o seducă și apoi să o vândă la produs în străinătate.

Lupu e construit din tăceri, iar atunci când vorbește, mai bine ar tăcea. Dialogurile nu sunt nici pe aproape punctul forte al scenariului, dar sunt amuzante în inadaptarea lor. Ada Condeescu emite probabil cele mai prețioase replici – nici nu e greu ținând cont de faptul că actorul principal de 17 ani, Mihai Vasilescu, spune atâtea propoziții cât să le numeri pe degete (iar una dintre ele este: Vreți clătite?) –  de genul: Am putea să facem dragoste, și apoi să ne sinucidem. Așa aș putea să te învăț și ce e moartea. Sau la fel de memorabila: Vrei să ne futem? El – Privire de căprioară pierdută, tăcere. Ea – Ieși afară!

Imaginea este miezul dulce al filmului. De foarte puţini ori ţi se pare că ceva nu este la locul lui într-o scenă, mici detalii cromatice, vestimentare şi o atenţie deosebită acordată integrării lente a spectatorului în estetica universului gândit de regizor, zdrobeşte orice împotrivire pe care spectatorul ar putea-o avea din cauza constantei pendulări între realitate şi imaginar. Până și shoturile cu Ada Condeescu, care s-au vrut a la Brigitte Bardot în Le Mepris, dar au ieșit mai mult a la Megan Fox în Transformers, cu repetate poze erotice și mișcări languroase prin pat, sunt de acolo. Sunt din acel imaginar încins al unui adolescent ros de dorință.

O să închei cu vorbele pline de haz ale actriței Camelia Zorlescu despre film și regizor, de la Q&A-ul ce a urmat proiecției de la cinema Studio, cu ocazia Nopții Albe a Filmului Românesc 2013, pentru că rezumă foarte bine și părerea mea: Acestui regizor îi clocotește creierul foarte mult, așa că sare de la una la alta, dar o să mai auziți de el, asta sigur. Înțelegeți puțin că este copilăria lui spre adolescență, care l-a chinuit foarte tare. După părerea mea nu este încă filmul lui cel mai mare, dar îl va avea acest regizor. Clocotește mult în el.