Articole

Într-o ţară în care vicepreşedintele are acest tip de discurs: „Cuvântul «gangster» provine din «om liber». Această naţiune are nevoie de oameni liberi! Dacă toţi oamenii ar fi angajaţi la stat atunci am avea o ţară de birocraţi în care nu s-ar mai face nimic. Avem nevoie de gangsteri pentru ca lucrurile să se poată mişca; oameni liberi şi independenţi care să mişte lucrurile. Avem nevoie de gangsteri care să-şi folosească muşchii. Muşchii nu sunt pentru a îi vătăma pe alţii… deşi uneori mai este nevoie şi de asta!” te poţi aştepta la multe surprize.

Dacă în Europa se fac încă eforturi pentru a trage la răspundere torţionarii diferitelor regimuri politice, în Indonezia lucrurile diferă dincolo de orice comparaţie. În această parte din Asia criminalii sunt eroi naţionali, care au salvat ţara de comunism ucigând într-o perioadă scurtă – cam doi ani – aproximativ un million de chinezi, comunişti. Izbânda lor este astăzi glorificată de către tânăra generaţie care aderă majoritar la o organizaţie paramilitară de tip “gangster” – aşa cum se autodescrie – afiliată guvernului indonezian. Acest regim a recurs la toate mijloacele posibile pentru a îşi păstra puterea lăsând mână liberă oricăror grupuri interesate de acelaşi lucru.

The Act of Killing este un documentar realizat pentru Universitatea din Westminster în 2012. La filmări au participat numeroşi producători, printre care Errol Morris şi Werner Herzog, regizor fiind Joshua Oppenheimer. Filmul a obţinut numeroase premii. Asta pentru că afişează cât se poate de obiectiv realitatea indoneziană împrumutând pe alocuri trăsăturile unui reality show. Alături de micile lămuriri istorice pe care le oferă, filmul urmăreşte un grup de torţionari ajunşi acum la pensie dar deveniţi între timp figuri iconice ale luptei pentru libertate. Responsabili pentru un număr incalculabil de crime, aceşti oameni nu sunt chinuiţi de nici un fel de remuşcare. Din contră! Vor accepta provocarea producătorilor de a îşi face propriul lor film de acţiune. Îţi dai seama că ai de a face cu demenţa atunci când descoperi detalii privind volumul lor de muncă şi instrumentul preferat de lucru – un cablu metalic. Sadismul şi groaza îi înconjoară pretutindeni pe aceşti bătrânei zâmbitori care cu drag în inimă îşi joacă cu mândrie propriile lor roluri de coşmar–oameni liberi.

The Act of Killing e o productie dură, greu de urmărit, care nu maschează adevărul şi nu cosmetizează atrocităţile pe care le investighează. Chiar dacă sunt neregizate, puţine cadre sunt lipsite de viziune artistică, fiind demne de fotoreportaje suprarealiste sau de expoziţii de tipul One World Photography. Oamenii arată, puţin spus, cruzime, excentricitate, opulenţă şi vulgaritate. Doi dintre protagonişti au parte de o relaţie pe care spectatorul o va bănui a fi mai specială, cum Herman se afişează în tot felul de ţinute feminine şi locuieşte alături de Anwar, un bunic ce preferă cămăşile înflorate, într-un avion enorm de forma unui peşte mitic. Numeroasele momente bizare sunt datorate celor doi care fluctuează intermitent şi neobosit între demonstraţii îndârjite privind strangularea şi paşi exotici de dans cha cha cha.

Chiar dacă justificarea este un subiect ce este des atins de regizor, prin întrebările sale, astfel de citate care sunt pretutindeni în acest film ne lămuresc fără probleme: „Cu siguranţă Dumnezeu este împotriva comuniştilor” ; „Moralitatea de azi este legată de «Convenţia de la Geneva» dar mâine facem «Convenţia de la Jakarta» şi renunţăm la prima. Crimele de război sunt stabilite de către învingători. Eu sunt un învingător şi îmi permit să le definesc după bunul meu plac”;”Cu acest cablu poţi ucide foarte uşor un om fără să faci multă mizerie”.

No comment…

…cam câte filme despre călătoritul în timp s-au lansat până acum, oare? Dacă facem și noi micul nostru salt în trecut și încercăm să le identificăm spre a face un bilanț al producțiilor cu plimbat în sus și în jos pe firavul fir cronologic în mod cert nu vom ajunge la un scor final prea curând. Mai ales acum, când a venit momentul să consemnăm tacticos încă un nume pe lista time travel-ului cinematografic. 

Dar nu vă gândiți prea departe și nu vă lăsați imaginația să zburde pe câmpiile teoriilor fizico-matematice ale problemei, pentru că filmul în discuție este departe de așa ceva. Ideea de la care pornește About time…, călătoritul în timp, reprezintă, în esență, tocmai elementul cel mai puțin important al poveștii,  pe care pelicula nu se sfiește să îl ironizeze. O primă dovadă ar fi faptul că, pentru a se putea întoarce într-un moment oarecare din trecut, Tim (Domhnall Gleeson), personajul principal, trebuie să se închidă în.. dulap (nu am mai întâlnit atare importanță acordată respectivului element de la Cronicile din Narnia încoace). Da, acolo, în dulap, se petrece 'magia', despre care aflăm că este exclusiv apanajul bărbaților din familia personajului.

După o atare descoperire, evident că timidul și încurcatul Tim nu se poate abține să experimenteze, ștergând de pe harta timpului momente jenante, accidente, certuri și alte mici – sau nu atât de mici – greșeli ale vieții. Și aceasta din urmă pare mult mai digerabilă dacă ai capacitatea de a transforma o noapte romantică dezamăgitoare într-una fabuloasă sau de a-ți încerca norocul la fata visurilor până când îți ies lucrurile exact așa cum vrei.

Bineînțeles că atare fâțâială cosmică are și ea consecințele ei, nu ai cum să te joci cu providența fără să îți prinzi urechile (sau să te tragă ea puțin de ele) și fără să pierzi uneori firul logic și de bun simț al lucrurilor. Se face uz intens de alergătura în timp, dar asta presupune împiedicări și poticneli – povestea nu curge firesc, salturile în trecut te amețesc mai mult decât să te lumineze și rămâi cu impresia că nici Tim nu știe exact când, cum și pentru ce să își folosească "darul".

Dincolo de caracterul dezlânat al poveștii, fimul este delectant pentru că are umor, șarmant pentru că acesta din urmă e de factură britanică și pentru că se simte că s-a dat undă verde la improvizație în materie de replici. Filmatul de tip amateur cam – cu toate tremurăturile specifice-  e debusolant la început, dar te obișnuiești  și înțelegi că rostul său suprem este să te facă să simți atmosfera familială, nepretențioasă a poveștii (cu toate că nu poți scăpa de impresia că se putea foarte bine și fără). Un mare plus pentru dinamismul, cromatica și umorul cadrelor filmate la nunta lui Tim cu Mary (Rachel McAdams) și un și mai mare plus pentru toate personajele secundare, membrii familiei lui Tim, care au individualitate și savoare: de la senin-amnezicul unchi Desmond și costumele sale delicios-britanice, până la eterica soră Kit Kat care umblă desculță mai peste tot sau mult prea cinicul unchi Harry, prototipul dramaturgului londonez decadent și veninos (nu la fel de interesant este personajul Mary, soția lui Tim, partitura clasică a fetei bune și insipide). Elegant și matur este jocul lui Bill Nighy (The Best Exotic Marigold Hotel), cel care-l interpretează pe tatăl lui Tim, actor cu o prezență și o voce impecabile.

About time.. e o producție ușurică, cu o viziune de reclamă la rețelele de telefonie mobilă, prin asta înțelegându-se că se străduiește din răsputeri să îți arate cât de extraordinary este, de fapt, ordinary life, sugerându-ți, nu foarte original, că ai face bine să lași grijile și regretele deoparte și să iei lucrurile ca atare. Un clișeu pozitivo-contemporan, cu multe scăpări, dar care tot reușește să îți smulgă niscaiva zâmbete și să te relaxeze.

Phillip Winter (Rudiger Vogler) își începe călătoria spre Lisabona dupa ce primește un mesaj din partea amicului său, regizorul Friedrich Monroe (Patrick Bauchau). Acesta dă dovadă de un oarecare pragmatism și nu stă foarte mult pe gânduri; adevărul este că împrejurimile în care îl găsește solicitarea îl fac pe spectator să creadă că o excursie i-ar prinde tare bine.

Faptul că Phillip este sunetist de profesie sau cetățean german nu par a fi detalii întâmplătoare în filmul lui Wenders. Odată ce acțiunea se mută în Portugalia, contrastul senzorial creat de ciocnirea fonetică a celor două limbi, atât de diferite, pune din start în evidență ceva esențial în acest film – sunetul. Incluzând cântecele trupei Madredeus ce vibrează în bătrânele case din Graça sau zgomotele copiilor care aleargă pe aleile pietruite din Alfama, Lisabona freamată într-un metru antic dispărut de mult în moderna și vechea Europă. Este adevărat că aventura se petrece în 1994 iar lucrurile foarte posibil să se fi schimbat în ceea ce privește modernizarea locului, dar sunetul a rămas același.

Și asta este doar o parte din ceea ce Wenders reușește să ne arate. Lumina este ca nicăieri. Indiferent de anotimp Lusitanii se bucură de atenția soarelui. Firul narativ demască un plan trivial al regizorului: să unească sunetul cu imaginile. Reușește acest lucru prin inserarea misterioasei dispariții a lui Friedrich in scenariu. Acest fapt îl obligă pe Philip să se descurce singur având la îndemână doar filmulețe mute realizate de prietenul său. Munca sunetistului nu presunupe în acest caz altceva decât străbaterea îngustelor străduțe portugheze în speranța de a captura frecvențele necesare imaginilor moștenite de la prietenul său. 

Excentricitatea lui Friedrich îl constrange pe amicul său să mizeze pe ospitalitatea portughezilor pentru a se descuca. Și asta nu îi face decât bine. Nu întâmpină nici un fel de probleme. Din contră, are parte de o experiență autentică, naturală, una acompaniată de vin și muzică tradițională portugheză (nu fado) iar apoi, bineînțeles, de o melancolică poveste de dragoste cu solista trupei Madredeus – Teresa Salgueiro. Despre Friedrich nu știm mare lucru și lucrurile rămân așa până la finalul filmului.

Lisbon Story este un film despre un film imposibil care cumva reușește. Philip și Friedrich se vor întâlni, iar Wenders subliniază că esența filmului modern este tocmai această apropiere dintre imagine și sunet. Mai mult decât atât acest film impresionează prin căldura și prietenia pe care și le-arată oamenii. Dar poate că și decorurile în care se petrece acțiunea îi obligă la asta.  

I'm not a miracle worker, I'm a janitor; probabil cea mai citată replică a filmului Michael Clayton. Motivul e evident: George Clooney ne oferă replica cu deziluzia și calmul unui vigilante în pragul pensionării, în definitiv, o evoluție naturală pentru un fost Batman. Replica poate părea dură, sensul ei este însă unul cât se poate de natural: Michael Clayton nu e un erou, este un om care își face meseria.

Filmul se deschide cu un mesaj cu tente mesianice pe care Arthur Edens (Tom Wilkinson) i-l lasă lui Clayton. Suntem introduși astfel direct în miezul unei acțiuni neclare. Îl urmărim pe fixer-ul unei firme de avocatură, Michael Clayton, în vizită la un posibil client, la o partidă de poker pe care clar nu și-o permite, în discuțiile cu fiul pe care-l vede numai sâmbăta și, mai ales, pe un câmp, la răsărit, privind fascinat trei cai sălbatici. Pe fundalul acestei imagini, mașina îi ia foc. Din acest punct suntem duși în urmă cu patru zile, pentru a primi, cel mai probabil, o explicație. 

Michael Clayton este în aparență un thriller legal nu foarte diferit de cunoscutele The Firm, Erin Brockovich sau Philadelphia.  Un film inteligent, subminat de clișee, elegant ca o reclamă pentru costumele Tom Ford. În realitate,  nu vorbim atât de un thriller, cât de un studiu de caracter, iar în această ipostază filmul își depășește condiția de crowd-pleaser hollywoodian.

Meritul îi revine regizorului debutant Tony Gilroy (scenaristul care a semnat seria Bourne), care utilizează cu nonșalanță tropi uzați precum flashback-ul sau înregistrarea telefonică a mărturisirilor, construindu-și în același timp acțiunea în jurul principiului fizic al acțiunii și reacțiunii. Poate părea o glumă pretențioasă, dar nu este. Fiecare decizie a personajelor atrage după sine un răspuns aproape imediat, nicio verigă nu este liberă.

Când Arthur Edens are o cădere nervoasă în mijlocul unei audieri pentru firma U/North, pe care o reprezintă în proces de 6 ani, scena nu ne este arătată în timp real. Vedem înregistrarea odată cu consilierul companiei, Karen Crowder (Tilda Swinton) și prin ochii ei putem percepe magnitudinea dezastrului pe care îl reprezintă Arthur pentru U/North. Realm and Conquest, cartea pe care fiul lui Michael le-o tot recomandă, atât lui cât și lui Arthur, nu este numai o modalitate de conexiune între tată și fiu. Îl împinge pe Arthur pe drumul răzbunării și îi salvează viața lui Michael, când caii de la răsărit îi amintesc de o ilustrație din carte. 

În finalul filmului, regizorul nu se poate abține să nu-și poleiască protagonistul cu puțin eroism, însă, din nou nu forțează clișeul. În loc să-și guste momentul de glorie, Michael se urcă într-un taxi și spune:  Give me fifty dollars worth. Just drive. Camera nu se dezlipește de pe chipul lui Michael,  iar în timp ce genericul apare pe ecran, un lucru devine evident: 50 de dolari nu îl vor îndepărta îndeajuns de remușcări.