Articole

…cam câte filme despre călătoritul în timp s-au lansat până acum, oare? Dacă facem și noi micul nostru salt în trecut și încercăm să le identificăm spre a face un bilanț al producțiilor cu plimbat în sus și în jos pe firavul fir cronologic în mod cert nu vom ajunge la un scor final prea curând. Mai ales acum, când a venit momentul să consemnăm tacticos încă un nume pe lista time travel-ului cinematografic. 

Dar nu vă gândiți prea departe și nu vă lăsați imaginația să zburde pe câmpiile teoriilor fizico-matematice ale problemei, pentru că filmul în discuție este departe de așa ceva. Ideea de la care pornește About time…, călătoritul în timp, reprezintă, în esență, tocmai elementul cel mai puțin important al poveștii,  pe care pelicula nu se sfiește să îl ironizeze. O primă dovadă ar fi faptul că, pentru a se putea întoarce într-un moment oarecare din trecut, Tim (Domhnall Gleeson), personajul principal, trebuie să se închidă în.. dulap (nu am mai întâlnit atare importanță acordată respectivului element de la Cronicile din Narnia încoace). Da, acolo, în dulap, se petrece 'magia', despre care aflăm că este exclusiv apanajul bărbaților din familia personajului.

După o atare descoperire, evident că timidul și încurcatul Tim nu se poate abține să experimenteze, ștergând de pe harta timpului momente jenante, accidente, certuri și alte mici – sau nu atât de mici – greșeli ale vieții. Și aceasta din urmă pare mult mai digerabilă dacă ai capacitatea de a transforma o noapte romantică dezamăgitoare într-una fabuloasă sau de a-ți încerca norocul la fata visurilor până când îți ies lucrurile exact așa cum vrei.

Bineînțeles că atare fâțâială cosmică are și ea consecințele ei, nu ai cum să te joci cu providența fără să îți prinzi urechile (sau să te tragă ea puțin de ele) și fără să pierzi uneori firul logic și de bun simț al lucrurilor. Se face uz intens de alergătura în timp, dar asta presupune împiedicări și poticneli – povestea nu curge firesc, salturile în trecut te amețesc mai mult decât să te lumineze și rămâi cu impresia că nici Tim nu știe exact când, cum și pentru ce să își folosească "darul".

Dincolo de caracterul dezlânat al poveștii, fimul este delectant pentru că are umor, șarmant pentru că acesta din urmă e de factură britanică și pentru că se simte că s-a dat undă verde la improvizație în materie de replici. Filmatul de tip amateur cam – cu toate tremurăturile specifice-  e debusolant la început, dar te obișnuiești  și înțelegi că rostul său suprem este să te facă să simți atmosfera familială, nepretențioasă a poveștii (cu toate că nu poți scăpa de impresia că se putea foarte bine și fără). Un mare plus pentru dinamismul, cromatica și umorul cadrelor filmate la nunta lui Tim cu Mary (Rachel McAdams) și un și mai mare plus pentru toate personajele secundare, membrii familiei lui Tim, care au individualitate și savoare: de la senin-amnezicul unchi Desmond și costumele sale delicios-britanice, până la eterica soră Kit Kat care umblă desculță mai peste tot sau mult prea cinicul unchi Harry, prototipul dramaturgului londonez decadent și veninos (nu la fel de interesant este personajul Mary, soția lui Tim, partitura clasică a fetei bune și insipide). Elegant și matur este jocul lui Bill Nighy (The Best Exotic Marigold Hotel), cel care-l interpretează pe tatăl lui Tim, actor cu o prezență și o voce impecabile.

About time.. e o producție ușurică, cu o viziune de reclamă la rețelele de telefonie mobilă, prin asta înțelegându-se că se străduiește din răsputeri să îți arate cât de extraordinary este, de fapt, ordinary life, sugerându-ți, nu foarte original, că ai face bine să lași grijile și regretele deoparte și să iei lucrurile ca atare. Un clișeu pozitivo-contemporan, cu multe scăpări, dar care tot reușește să îți smulgă niscaiva zâmbete și să te relaxeze.

Phillip Winter (Rudiger Vogler) își începe călătoria spre Lisabona dupa ce primește un mesaj din partea amicului său, regizorul Friedrich Monroe (Patrick Bauchau). Acesta dă dovadă de un oarecare pragmatism și nu stă foarte mult pe gânduri; adevărul este că împrejurimile în care îl găsește solicitarea îl fac pe spectator să creadă că o excursie i-ar prinde tare bine.

Faptul că Phillip este sunetist de profesie sau cetățean german nu par a fi detalii întâmplătoare în filmul lui Wenders. Odată ce acțiunea se mută în Portugalia, contrastul senzorial creat de ciocnirea fonetică a celor două limbi, atât de diferite, pune din start în evidență ceva esențial în acest film – sunetul. Incluzând cântecele trupei Madredeus ce vibrează în bătrânele case din Graça sau zgomotele copiilor care aleargă pe aleile pietruite din Alfama, Lisabona freamată într-un metru antic dispărut de mult în moderna și vechea Europă. Este adevărat că aventura se petrece în 1994 iar lucrurile foarte posibil să se fi schimbat în ceea ce privește modernizarea locului, dar sunetul a rămas același.

Și asta este doar o parte din ceea ce Wenders reușește să ne arate. Lumina este ca nicăieri. Indiferent de anotimp Lusitanii se bucură de atenția soarelui. Firul narativ demască un plan trivial al regizorului: să unească sunetul cu imaginile. Reușește acest lucru prin inserarea misterioasei dispariții a lui Friedrich in scenariu. Acest fapt îl obligă pe Philip să se descurce singur având la îndemână doar filmulețe mute realizate de prietenul său. Munca sunetistului nu presunupe în acest caz altceva decât străbaterea îngustelor străduțe portugheze în speranța de a captura frecvențele necesare imaginilor moștenite de la prietenul său. 

Excentricitatea lui Friedrich îl constrange pe amicul său să mizeze pe ospitalitatea portughezilor pentru a se descuca. Și asta nu îi face decât bine. Nu întâmpină nici un fel de probleme. Din contră, are parte de o experiență autentică, naturală, una acompaniată de vin și muzică tradițională portugheză (nu fado) iar apoi, bineînțeles, de o melancolică poveste de dragoste cu solista trupei Madredeus – Teresa Salgueiro. Despre Friedrich nu știm mare lucru și lucrurile rămân așa până la finalul filmului.

Lisbon Story este un film despre un film imposibil care cumva reușește. Philip și Friedrich se vor întâlni, iar Wenders subliniază că esența filmului modern este tocmai această apropiere dintre imagine și sunet. Mai mult decât atât acest film impresionează prin căldura și prietenia pe care și le-arată oamenii. Dar poate că și decorurile în care se petrece acțiunea îi obligă la asta.  

I'm not a miracle worker, I'm a janitor; probabil cea mai citată replică a filmului Michael Clayton. Motivul e evident: George Clooney ne oferă replica cu deziluzia și calmul unui vigilante în pragul pensionării, în definitiv, o evoluție naturală pentru un fost Batman. Replica poate părea dură, sensul ei este însă unul cât se poate de natural: Michael Clayton nu e un erou, este un om care își face meseria.

Filmul se deschide cu un mesaj cu tente mesianice pe care Arthur Edens (Tom Wilkinson) i-l lasă lui Clayton. Suntem introduși astfel direct în miezul unei acțiuni neclare. Îl urmărim pe fixer-ul unei firme de avocatură, Michael Clayton, în vizită la un posibil client, la o partidă de poker pe care clar nu și-o permite, în discuțiile cu fiul pe care-l vede numai sâmbăta și, mai ales, pe un câmp, la răsărit, privind fascinat trei cai sălbatici. Pe fundalul acestei imagini, mașina îi ia foc. Din acest punct suntem duși în urmă cu patru zile, pentru a primi, cel mai probabil, o explicație. 

Michael Clayton este în aparență un thriller legal nu foarte diferit de cunoscutele The Firm, Erin Brockovich sau Philadelphia.  Un film inteligent, subminat de clișee, elegant ca o reclamă pentru costumele Tom Ford. În realitate,  nu vorbim atât de un thriller, cât de un studiu de caracter, iar în această ipostază filmul își depășește condiția de crowd-pleaser hollywoodian.

Meritul îi revine regizorului debutant Tony Gilroy (scenaristul care a semnat seria Bourne), care utilizează cu nonșalanță tropi uzați precum flashback-ul sau înregistrarea telefonică a mărturisirilor, construindu-și în același timp acțiunea în jurul principiului fizic al acțiunii și reacțiunii. Poate părea o glumă pretențioasă, dar nu este. Fiecare decizie a personajelor atrage după sine un răspuns aproape imediat, nicio verigă nu este liberă.

Când Arthur Edens are o cădere nervoasă în mijlocul unei audieri pentru firma U/North, pe care o reprezintă în proces de 6 ani, scena nu ne este arătată în timp real. Vedem înregistrarea odată cu consilierul companiei, Karen Crowder (Tilda Swinton) și prin ochii ei putem percepe magnitudinea dezastrului pe care îl reprezintă Arthur pentru U/North. Realm and Conquest, cartea pe care fiul lui Michael le-o tot recomandă, atât lui cât și lui Arthur, nu este numai o modalitate de conexiune între tată și fiu. Îl împinge pe Arthur pe drumul răzbunării și îi salvează viața lui Michael, când caii de la răsărit îi amintesc de o ilustrație din carte. 

În finalul filmului, regizorul nu se poate abține să nu-și poleiască protagonistul cu puțin eroism, însă, din nou nu forțează clișeul. În loc să-și guste momentul de glorie, Michael se urcă într-un taxi și spune:  Give me fifty dollars worth. Just drive. Camera nu se dezlipește de pe chipul lui Michael,  iar în timp ce genericul apare pe ecran, un lucru devine evident: 50 de dolari nu îl vor îndepărta îndeajuns de remușcări.

În cazul lui Al Pacino, se aplică perfect ideea lui Mark Twain conform căreia clasicii sunt cei pe care toată lumea își dorește să-i fi citit/ văzut, dar nimeni nu vrea să se ocupe cu lucrul ăsta în mod direct.

Al Pacino e genul de actor pe care aproape că nici nu îl mai iei în seamă. Știi deja că e “mare” – îți place sau nu-ți place, nu prea mai contează în momentul de față. Al Pacino demonstrează de treizeci de ani că poate să joace și a devenit, dincolo de acele filme din care îl știm, o figură clasică. În consecință, nu prea mai generează curiozitate, ci un soi de admirație subînțeleasă.

Dar Al Pacino poate fi redescoperit dacă îți permiți să tragi cu privirea dincolo de seria Godfather, Scent of A Woman, Heat, The Devil’s Advocate sau de mai recentele Insomnia și Ocean’s Thirteen. S-ar fi putut mulțumi cu rolul Michael Corleone – a fost al treilea film în care a jucat – dar a continuat să joace constant  în anii ’70 și ’80, urmând drumul spre a deveni  figura iconică de azi.

Iată o listă de 5 +1 filme pe care probabil nu le-ai văzut încă și care ar merita să-ți umple o seară petrecută acasă.

…And Justice For All

Un film cum rar s-a mai întâmplat să vezi.  De ce? Pentru că bucăți întregi din el se mulează perfect fie pe dramă, fie pe comedie. Rezultă un colaj de râsete și absurd, combinate cu probleme de etică și critici dure la adresa sistemului judiciar american.

…And Justice for All înfățișează cu umor tribunalul și “locatarii” săi ca o casă de nebuni – unul dintre judecători este un maniac sinucigaș dedicat muncii lui, numai aparent un paradox – și abia apoi ca un loc în care se decide asupra vieților unor oameni. Momentele dramatice ale poveștii sunt cele în care victimele acestui joc cotidian de-a “justiția” devin dureros de reale, fiind nevoite să amintească prin gesturi extreme că joaca nu e amuzantă pentru toată lumea.

Se discută în film și problema etică a avocaților, care trebuie să se supună în primul rând intereselor clientului indiferent de adevărul știut, iar one-man show-ul lui Al Pacino de la final își spune cuvântul și asupra acestei chestiuni.

Frankie and Johnny

L-ai vedea pe Al Pacino în postura de protagonist într-o comedie romantică ca la carte? S-a întâmplat și asta prin 1991, când Michelle Pfeiffer a redevenit parteneră lui de ecran, după Scarface (1983). Frankie and Johnny este adaptarea unei piese de teatru care vrea să prezinte povestea unei iubiri târzii, începută la mijlocul vieții.

Cu toate că numai personajul lui Pacino ar îndeplini condiția respectivă, Frankie (Pfeiffer) fiind ceva mai tânără decât el, filmul reușește să transmită cu sinceritate angoasele pornirii unei relații care nu îți oferă garanții.

Clișeele sunt prezente, dar ușor de digerat. Chiar dacă în viața reală chimia dintre cei doi protagoniști nu s-a făcut simțită de la început (actorul nu a vrut-o inițial pe Pfeiffer pentru rolul Elvira din Scarface), ei se potrivesc cu ușurință pe ecran, lipsind dulcegăriile sau pretențiile de cuplu romantic ideal.

Serpico

Al Pacino s-a aflat, prin rolurile sale, de ambele părți ale legii și nu de o singură dată. Cronologic, după Michael Corleone și mai jos-menționatul Scarecrow (un rol “neutru”) actorul îl joacă pe Frank Serpico, înfățișat ca singurul polițist corect (la un moment dat) cu curajul de a se opune practicilor corupte îmbrățișate de mai marii instituției polițienești și practicate la scară largă printre colegii lui.

Mita și negocierile ce au loc între infractori și polițiști nu sunt sub nici o formă derizorii sau rușinoase; e vorba de un parteneriat bine pusă la punct, întreținut prin amenințări și violențe, de care Serpico nu a vrut să știe în timpul Academiei de Poliție, dar de care e nevoit să se lovească frontal după aceea.

Un om naiv, încăpățânat și un personaj colorat printre cei care poartă uniformă, Serpico reușește să devină persona non grata în poliție (nu într-o singură secție și nu într-un singur oraș) când refuză să-și primească partea din profiturile obținute de pe urma “taxelor” impuse de polițiști variilor traficanți, criminali și falsificatori.

Structura David vs. Goliat, în care Serpico încearcă să se pună cu ceea ce descoperă că este o rețea de corupție cu vârfuri foarte înalte are un sfârșit realist și, deci, previzibil. Serpico este bazat îndeaproape pe întâmplările reale prin care a trecut adevăratul Frank Serpico.

Dog Day Afternoon

Încă unul din filmele cruciale în ascensiunea carierei lui Al Pacino spune povestea inspirată din fapte reale ale unui jaf armat la o bancă din New York-ul anilor ’70, în care hoții ajung să fie simpatizați chiar de către ostaticii lor, formându-se două tabere foarte neobișnuite între colectivul din interiorul băncii și poliție.

Pe unul dintre jefuitori îl cunoaștem deci îndeaproape, e vorba de Sonny (Pacino) care are nevoie de bani pentru un scop cel puțin neortodox – o operație de schimbare de sex pentru partenerul lui romantic. Sonny se află permanent  în prim plan, el vorbește, el e cel cu care se negociază. Celălalt, Sal (John Cazale), rămâne o figură străină despre care știm numai că e “pus pe fapte” și mai puțin pe vorbe.

În esență, filmul prezintă într-o maniera tragicomică situația unui jaf armat devenit spectacol de stradă, în care autoritățile devin personajul negativ și văd cum mulțimea și ostaticii ajung să fie de partea hoților, lucru cu care și spectatorul va empatiza. E surprinzător cât de dezagreabili pot fi cei care încearcă, chipurile, să salveze situația.

Dog Day Afternoon merită văzut pentru scenariul dulce-amar, în frunte cu rolul Sonny și interpretarea pe care i-o dă Pacino –  pasional, însă stăpân pe situație în același timp.

Scarecrow

Includ în listă Scarecrow mai ales pentru că e unul din puținele roluri cu adevărat atipice în care îl găsim pe Al Pacino. Partenerului  său de ecran, un mai tânăr Gene Hackman, îi revine rolul de “dur”, în timp ce pe el îl vedem într-o ipostază copilăroasă – naiv, glumeț și pozitiv prin excelență. În timp ce Hackman e înclinat spre violență, Pacino vrea să îi arate că cea mai bună metodă de a relaționa cu oamenii nu e să provoci frică, ci amuzament.

Povestea urmărește călătoria acestor doi bărbați rătăcitori – unul ieșit din închisoare, celălalt un marinar întors de pe mare – și prietenia care ia naștere între ei. Max (Hackman) e un om foarte închis, înconjurat de zidurile create singur în jurul lui, iar Francis (Al Pacino) se va ocupa insistent să rupă barierele emoționale ale primului.

Complet opus preferințelor sale “uzuale”, rolul îl prinde chiar foarte bine pe Al Pacino. Cu atât mai mult cu cât, spre final, inocența și spiritul lui Francis vor fi distruse de o minciună spusă într-un moment de slăbiciune, Pacino având ocazia de a încheia cu brio performanța.

Dacă vei vrea să-l vezi, pregătește-te pentru un jurnal de călătorie cu câteva opriri interesante [dar fără prea multe artificii și cu un sfârșit intens.

Bonus: Scarface

Scarface cu siguranță nu e un film pentru toată lumea. De la lansarea lui în 1983, când a fost primit cu indignare de mulți critici, fiind blamat pentru violență și limbaj (care nu mai impresionează în mod special astăzi), filmul lui Brian De Palma a pornit un adevărat cult, alimentat în bună măsură de rapperii americani care s-au putut identifica cel mai ușor cu violențele armate “de stradă” petrecute în film între figuri și grupări de crimă organizată, pe fondul afacerilor cu droguri.

Filmul încă e criticat pentru ceea ce ai putea considera a fi o calitate –  reprezintă o “frescă” a anilor ’80, așa că vei fi nevoit să asimilezi muzica, îmbrăcămintea flashy, valurile de cocaină și atmosfera decadentă a acestui deceniu. Însă meritul principal al lui Scarface e că te pune în contact cu un personaj pe care nu trebuie să îl placi ca să te atragă.

Tony Montana e un criminal cubanez ajuns în America în anii ’80, cu ocazia valului de imigranți trimiși de Fidel Castro în America pentru a “curăți” societatea cubaneză. Din prima scenă în care autoritățile americane îl interoghează pe Tony la intrarea în State, Al Pacino te prinde cu interpretarea perfectă a unui om necioplit, dar vădit descurcăreț, ambițios și, cum vom vedea până la final, imposibil de intimidat.

Roger Ebert a reușit să capteze esența personajului în recenzia făcută filmului: a man who exists in order to gloriously be himself. Un om absolut lipsit de limitări autoimpuse, chiar dacă justificate (lipsa educației), care lucrează pe lângă orice neajunsuri pentru a ajunge acolo unde vrea. Tupeul și impulsivitatea sunt sursele succesului și vor fi, alături de exces, motivele decăderii sale. Tony își susține însă atitudinea prin fapte, iar în esență nu poți decât să i-o respecți, fie că o apreciezi într-o mică sau mai mare măsură.

La capitolul mențiuni, îți amintim al doilea efort regizoral al actorului – Chinese Coffee (2000), adaptarea unei piese de teatru despre doi scriitori ratați confruntându-se pe fondul succesului potențial al unuia dintre ei – dar și de mini-seria HBO Angels in America (2003), în care actorul face unul dintre cele mai bune roluri ale sale.